Decizia nr. 2477/2022 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 21 august 2019, reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi a solicitat instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtul Spitalul Judeţean Clinic de Urgenţă Sf. Spiridon să fie obligat la plata sumei de 264.290,73 RON, sumă stabilită prin decizia nr. 526/02.07.2019 şi care se raportează la extrasul din Raportul de control al Ministerului Sănătăţii - Direcţia de Control şi Integritate, înregistrat sub nr. x/27.05.2019 (înregistrat la CAS Iaşi sub nr. x/06.06.2019), la Contractele de furnizare de servicii medicale spitaliceşti nr. 569/2016-2019, la H.G. nr. 161/2016 pentru aprobarea Contractului cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate în anii 2016-2017, la Ordinul Comun MS/CNAS nr. 196/139/2017 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Contractului cadru privind condiţiile acordării serviciilor medicale în sistemul asigurărilor sociale de sănătate pentru anii 2017-2018, la H.G. nr. 140/2018 pentru aprobarea Contractului cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate în anul 2018, la Ordinul comun MS/CNAS nr. 397/836/2018 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Contractului cadru privind condiţiile acordării serviciilor medicale în sistemul asigurărilor sociale de sănătate pentru anii 2018-2019 şi la Ordinul CNAS nr. 1012/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind activitatea structurilor de control din cadrul sistemului asigurărilor de sănătate.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 4436 din 22 iunie 2020, Judecătoria Iaşi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, raportat la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 771/2021 din 08.04.2021, Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea formulată de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon".

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 159.233,33 RON, alcătuită din: 100.059,45 RON reprezentând diminuarea cu 1% a valorii de contract pentru luna octombrie 2016; 52.773,88 RON reprezentând diminuarea cu 0,5% a valorii de contract pentru luna iunie 2018; 6.400 RON reprezentând contravaloarea a 32 de fişe de spitalizare de zi pentru care s-a constatat încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 92 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 140/2018.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 8 din 17 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia civilă, s-a constatat nulitatea cererii de apel formulate de Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 771/2021 din 08 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi a declarat recurs reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 8 aprilie 2022, şi care a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea atacată.

A susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a dispus anularea cererii de apel pentru lipsa semnăturii, în contextul în care, din analiza practicii judiciare, dar şi a comunicatelor postate de către instanţe pe portal, pe perioada stării de alertă documentele pot fi trimise prin e-mail, în forma scanată .pdf, prin scanarea documentelor originale, cerinţe îndeplinite în cauză de recurentă la momentul trimiterii cererii de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greşita anulare a cererii de apel, ca nesemnată, în condiţiile în care a transmis cererea semnată, scanată, prin poştă electronică, însă instanţa va proceda la analiza criticilor din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se invocă încălcarea unor norme de procedură.

Analizând acest motiv de recurs corect calificat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în drept, în acord cu dispoziţiile art. 148 alin. (1) din C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura".

De asemenea, potrivit art. 470 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) C. proc. civ., care reglementează conţinutul cererii de apel: "Cererea de apel va cuprinde: e) semnătura. 3) Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Prevederile art. 482 din C. proc. civ. stipulează că: "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol."

Conform art. 196 alin. (2) din C. proc. civ.: "Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea".

Aceste texte de lege reglementează în mod clar şi fără echivoc, obligaţia ce incumbă părţilor să semneze toate cererile adresate instanţei judecătoreşti, iar în cazul în care această condiţie de formă nu este îndeplinită, posibilitatea acoperirii lipsei semnăturii, prin semnarea acesteia de către parte, fie în tot cursul judecăţii, fie până la prima zi de înfăţişare următoare, în cazul în care acest viciu procesual a fost invocată de către partea adversă.

Este real că, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, semnătura reprezintă o formalitate esenţială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin semnătură, se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Necesitatea semnăturii este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti şi care trebuie materializate într-un înscris, cum sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de apel, cererea de recurs.

Cu toate acestea, în jurisprudenţa sa (cauza Hasan Tunç şi alţii împotriva Turciei, pct. 32-33 şi cauza Zubac împotriva Croaţiei (MC), pct. 98), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aplicarea normelor de procedură, instanţele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bunei administrări a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului. Totodată, a reţinut că în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligaţiilor procesuale care trebuie respectate de părţi, instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte şi să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid.

În cauza Zubac împotriva Croaţiei, Curtea a reamintit principiile generale referitoare la accesul la o instanţă de grad superior şi jurisprudenţa în materie de formalism, în sensul că "securitatea juridică" şi "buna administrare a justiţiei" sunt elemente centrale care impun instanţelor obligaţia să se facă distincţie între formalismul excesiv şi o aplicare acceptabilă a sancţiunilor procedurale.

Reiese, aşadar, că potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în circumstanţele specifice ale unei cauze, caracterul concret şi efectiv al dreptului de acces la o instanţă poate fi limitat de un formalism excesiv şi de o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele naţionale unor norme de procedură, privând astfel părţile de dreptul de acces la o instanţă.

Înalta Curte consideră util să precizeze că, deşi în materie civilă, instanţa de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor contractante obligaţia de a crea instanţe de apel sau de recurs (casaţie), însă, în ipoteza în care statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului, atunci accesul la aceste grade de jurisdicţie trebuie să fie efectiv, garanţiile fundamentale ale articolului 6 din Convenţie fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franţei, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).

Grefat pe ansamblul acestor elemente cu character de premise, instanţa de recurs observă că în cauza dedusă judecăţii, reclamanta a transmis cererea de apel semnată, scanată, în format electronic, fiind înregistrată la data de 15 iunie 2021 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, că la termenul de judecată din 1 noiembrie 2021 instanţa a apreciat că se impune citarea apelantei cu menţiunea de a depune la dosar un exemplar semnat de pe cererea de apel, motiv pentru care a dispus amânarea cauzei la 17 ianuarie 2022.

La termenul de judecată astfel acordat, curtea de apel, constatând că apelanta nu s-a conformat obligaţiei de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat de pe cererea de apel, deşi a fost informată în legătură cu această obligaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de apel a constatat nulă cererea de apel.

Pentru a anula acest demers procesual, instanţa de apel a apreciat că apelanta avea obligaţia de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat olograf sau electronic, având ataşată o semnătură digital validă de pe cererea de apel, însă aceasta nu s-a conformat acestei obligaţii, astfel că i se poate aplica sancţiunea anulării cererii pentru lipsa semnăturii.

Înalta Curte reţine că sancţiunea aplicată de instanţa de apel prin soluţia pronunţată este vădit disproporţionată în raport de scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor de procedură şi de circumstanţele particulare ale speţei, sens în care va analiza dacă sancţiunea nulităţii cererii de apel era necesară şi proporţională în cauză, din perspectiva articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, această ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie şi proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă şi interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36).

În cauză, ingerinţa în dreptul de acces la instanţă al reclamantei constă în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului pentru nesemnare, părţii apelante producându-i-se o vătămare procesuală esenţială, întrucât nu a mai fost posibilă cercetarea pe fond a motivelor sale de apel, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului.

Or, dacă această ingerinţă este prevăzută de lege, respectiv de art. 470 alin. (3) C. proc. civ., dacă ea urmăreşte un scop legitim, respectiv respectarea unor formalităţi impuse de lege şi buna administrare a justiţiei, Înalta Curtea apreciază că această sancţiune nu era necesară şi proporţională în cauză, pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, fără a contesta obligaţia legală ce incumbă părţilor de a semna cererile adresate instanţelor de judecată, respectiv obligaţia ce îi revenea reclamantei de a semna cererea de apel, astfel cum impun exigenţele prevederilor legale anterior arătate, instanţa de recurs observă totuşi, că memoriul de apel a fost semnat, scanat şi transmis prin e-mail.

În al doilea rând, instanţa observă că la data de 15.06.2021, când a fost primită cererea de apel de către Tribunalul Iaşi, România încă se afla în starea de alertă determinate de pandemia de coronavirus, potrivit H.G. nr. 636/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 12 iunie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Or, din această perspectivă, erau aplicabile inclusiv prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 114/2021 privind unele măsuri în domeniul justiţiei în contextul pandemiei de COVID-19, potrivit cărora "Când este posibil, cererile de chemare în judecată, căile de atac, precum şi orice alte acte de procedură adresate instanţei, pentru care legea prevede condiţia formei scrise şi care nu se depun direct în şedinţă, se transmit prin mijloace electronice".

În egală măsură, era aşadar aplicabil şi art. I pct. 13 din Hotărârea nr. 734/2020 a Consiliului Superior al Magistraturii – secţia pentru Judecători, conform căruia transmiterea actelor procedurale, inclusiv a căilor de atac, se recomandă a fi realizate prin mijloace electronice, măsură implementată la nivelul instanţelor de judecată.

Această stare de alertă subzista inclusiv la momentul pronunţării deciziei de apel recurate în prezent.

În acelaşi timp, instanţa prezentă de recurs constată că respectiva cerere de apel depusă la data de 15.06.2021 prin e-mail poartă o semnătură şi o ştampilă scanate care însă nu au fost contestate de vreuna dintre părţile procesuale şi cu atât mai puţin de către însăşi apelanta reclamantă ce susţine şi confirmă trimiterea de către ea a cererii de apel respective.

În plus, se observă flagrant identitatea respectivei semnături cu cea olografă aflată pe cererea de recurs prezentă, regăsită la fila x verso din dosarul de recurs, constatare valabilă inclusiv în privinţa ştampilei aplicate.

În acest context configurat de elementele particulare ale cauzei, anterior ilustrate (existenţa unei semnături scanate pe cererea de apel transmisă prin e-mail; existenţa atunci a stării de alertă determinate de pandemia de coronavirus, perioadă în care s-a impus când este posibil, transmiterea de către părţi prin mijloace electronice a actelor procedurale, necontestarea de către vreuna dintre părţile procesuale a apartenenţei semnăturii, ca şi similitudinea acesteia cu cea olografă aflată pe cererea de recurs formulată în afara stării de alertă, cerere prin care reclamanta reconfirmă semnătura scanată aflată pe cererea de apel trimisă electronic în iunie 2021), instanţa de recurs apreciază că măsura anulării cererii de apel pentru lipsa semnăturii electronice a reprezentat o măsură ce nu era necesară şi nici nu a păstrat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul părţii de a-şi vedea protejat dreptul pretins.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părţii la un proces echitabil, astfel cum este el consacrat de art. 6 CEDO şi de art. 6 C. proc. civ., şi pentru a nu lăsa fără conţinut dreptul de acces la instanţă, este acela al casării deciziei recurate şi continuării judecăţii căii de atac a apelului, numai astfel putând fi înlăturată vătămarea procesuală cauzată reclamantei apelante prin anularea cererii sale de apel, date fiind şi dispoziţiile art. 179 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 coroborat cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi împotriva deciziei nr. 8 din 17 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi împotriva deciziei nr. 8 din 17 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2022.