Malpractice litigation: procedural bar on raising material incompetence in cassation despite binding unification decision

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă, sub dosar nr. x din 7.05.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 500.000 de RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru daunele aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunalul Hunedoara

Prin sentinţa civilă nr. 1558/2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor: B., C., D. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva şi, în consecinţă, pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de câte 1 leu fiecare, cu titlu de daune morale, precum şi, în solidar, suma de 9.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva a fost obligat să plătească, în solidar cu pârâţii D. şi C., despăgubirile stabilite.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâţii B., C., D. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva.

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia civilă nr. 653 din 23 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamanta A. şi pârâtul D. împotriva sentinţei civile nr. 1558/2020 pronunţate de Tribunalul Hunedoara, a schimbat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a dispus obligarea pârâţilor C. şi B. să plătească reclamantei suma de 50.000 RON fiecare, cu titlu de daune morale, cât şi suma de 3050 RON fiecare, cu titlu cheltuieli de judecată.

A obligat pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, în solidar cu pârâtul C., la plata despăgubirilor morale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtului.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul D. şi, în consecinţă, au fost înlăturate obligaţiile de plată a despăgubirilor morale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina acestui pârât. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului D. suma de 4000 RON, cu titlul cheltuieli de judecată la fond şi a menţinut, în rest, sentinţa atacată.

A respins ca, nefondate, apelurile declarate de pârâţii C., B. şi Spitalul Judeţean de Urgenta Deva, împotriva aceleaşi sentinţe şi au fost obligaţi pârâţii C., B. şi Spitalul Judeţean de Urgenta Deva să plătească reclamantei A. suma de 14.516 RON fiecare, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel. Totodată, reclamanta A. a fost obligată să plătească pârâtului D. suma de 4601 RON, cu titlul cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A., pârâţii C. şi B. şi pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva.

4.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

Prevalându-se de motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală cu privire la respingerea, în parte, a cererii sale de apel şi admiterea cererii de apel a intimatului-pârât D., motivat de faptul că în sarcina acestuia nu se poate reţine vreo faptă ilicită, drept pentru care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în fond şi apel, în favoarea intimatului D.,

Consideră că cererea de chemare în judecată este fondată şi în privinţa intimatului-pârât D., fiind reţinut greşit faptul că pârâtului nu i se poate reproşa vreo faptă ilicită cu privire la situaţia reclamantei din 06 mai 2016, în sensul că acesta a acţionat în calitate de medic de urgenţe în limitele legale.

Consideră că statuările instanţei de apel sunt greşite, realizându-se, în concret, o aplicare eronată a prevederilor legale din materia răspunderii civile delictuale.

Susţine că fapta ilicită a pârâtului constă, pe de o parte, în întocmirea unei documentaţii medicale cu un diagnostic deosebit de sever, respectiv urgenţă psihiatrică majoră, care nu este susţinut de nicio probă administrată în cauză, iar, pe de altă parte, în lipsa îndeplinirii corespunzătoare a obligaţiei de informare a reclamantei în ceea ce priveşte obţinerea unui consimţământ valabil din partea acesteia, fapt care a condus la trimiterea, fără acordul său, la Spitalul de Psihiatrie Zam, astfel cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, la care face referire pe larg.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit, reclamanta susţine că a demonstrat, prin probe concrete, că pârâtul D., alături şi în conivenţă cu ceilalţi pârâţi, a comis un abuz, care i-a afectat direct viaţa, sănătatea, integritatea corporală, imaginea, demnitatea şi onoarea, contribuind în mod semnificativ la atingerea adusă valorilor sociale pe care le-a enumerat mai sus.

Referitor la vinovăţie, contrar celor stabilite de instanţa de apel, consideră că există o contribuţie consistentă a intimatului-pârât D. care, prin acţiunile sale şi în conivenţă cu ceilalţi pârâţi, a contribuit la distrugerea reclamantei ca persoană echilibrată, integrată social, a cărei viaţă s-a transformat dintr-una obişnuită, normală, într-una de coşmar, în care a trebuit să lupte pentru a nu rămâne închisă într-un spital de psihiatrie.

Chiar şi în ipoteza în care instanţa ar aprecia că nu s-ar putea reţine în forma intenţiei, existenţa culpei este certă, materializată printr-o gravă neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor medicale. Cu alte cuvinte, acordarea serviciilor medicale s-a realizat într-un mod superficial de către intimatul-pârât D., aşa cum reiese din împrejurările concrete ale cauzei şi a probaţiunii care a fost administrată până la acest moment.

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, având în vedere că celelalte condiţii sunt îndeplinite, reiese că şi această condiţie este îndeplinită. Mai exact, recurenta arată că, în realitate, contribuţia intimatului-pârât D. se află într-o strânsă legătură cu prejudiciul cauzat reclamantei. Astfel, fără implicarea medicului D., atât în ceea ce priveşte consultul medical la unitatea de primiri - urgenţe, cât şi instrumentarea documentelor de transfer la Spitalul de Psihiatrie Zam, internarea reclamantei nu ar mai fi avut loc. Alături de ceilalţi intimaţi - pârâţi din prezenta cauză, medicul D. a dus la îndeplinire, cu bună ştiinţă, acest scenariu care s-a pus la cale împotriva sa, contribuind semnificativ, prin faptele ilicite imputate, la producerea prejudiciului cauzat asupra personalităţii sale.

În concluzie, arată că instanţa de apel, în ceea ce îl priveşte pe intimatul-pârât D., a pronunţat o soluţie greşită, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală şi a respins, în mod greşit, apelul reclamantei şi, respectiv, a admis, în mod greşit, apelul pârâtului D.. Având în vedere aspectele dezvoltate anterior, privind fapta ilicită reproşată intimatului D., consideră că se impune şi revizuirea considerentelor referitoare la suportarea cheltuielilor de judecată, în sensul respingerii pretenţia acestui intimat de a solicita cheltuieli de judecată pentru etapa fondului şi a apelului, iar în privinţa cheltuielilor judiciare suportate de reclamantă în toate etapele procesuale, acestea să se dispună în sarcina celor 4 intimaţi-pârâţi.

Un alt motiv de recurs vizează cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă împotriva fiecărui intimat-pârât.

Recurenta apreciază corectă motivarea instanţei privind analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâţilor C., B. şi Spitalul de Urgenţă Deva însă, în ce priveşte evaluarea prejudiciului, consideră că instanţa de apel a realizat o analiză greşită, în sensul în care acordarea sumei de 50.000 RON, pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial, reţinut în sarcina intimaţilor-pârâţi C., B. şi a Spitalului de Urgenţă Deva, reprezintă o sumă inferioară, ţinând cont de prejudiciul suferit.

De asemenea, critica vizează şi neacordarea daunelor morale solicitate de la intimatul-pârât D., pentru considerentele dezvoltate anterior, la primul motiv de recurs.

Astfel, punerea în pericol a vieţii şi sănătăţii, restrângerea forţată a libertăţii fizice şi psihice, afectarea în mod incorigibil a demnităţii, imaginii şi reputaţiei persoanei reclamantei, în maniera şi modalităţile descrise în cadrul acestui litigiu, nu pot fi considerate prejudicii cu un impact redus asupra personalităţii recurentei. Redresarea persoanei sale din toate punctele de vedere, medical şi social, reprezintă un proces îndelungat, care continuă şi în prezent şi va continua ani de zile.

De aceea, consideră că suma de 500.000 RON pe care a solicitat-o împotriva fiecărui pârât în parte nu este o sumă exagerată, ţinând cont de ceea ce a fost nevoită să îndure cu prilejul scenariului, pus la cale de intimaţii-pârâţi din prezenta cauză. Cu alte cuvinte, prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică, psihică, imagine şi onoare (art. 58 C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Totodată, pe lângă efectul reparatoriu pe care îl are soluţia dată de instanţa de judecată prin obligarea intimaţilor-pârâţi la plata sumei solicitate de reclamantă, soluţia dobândeşte şi efect punitiv, de sancţiune, aşa cum de altfel a susţinut şi cu ocazia apelului, respectiv obligarea, implicită, a intimaţilor-pârâţi de a-şi revizui comportamentul şi de a nu mai repeta faptele ilicite imputate şi în privinţa altor persoane, care le pot cădea victime.

Solicită admiterea recursului, solicitând să se dispună: în principal, casarea, în parte, a hotărârii recurate, iar, în urma rejudecării, admiterea în integralitate a cererii de apel formulată de reclamantă. În subsidiar, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, în vederea rejudecării, în limitele casării, a cererii de apel formulate de reclamantă, cu consecinţa admiterii, în integralitate, a acesteia.

4.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi C. şi B. au susţinut, în esenţă următoarele critici:

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arată că acesta vizează incidenţa, în speţă, a Deciziei nr. 5 din 21 februarie 2022 pronunţate de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 referitoare la competenţa specială a judecătoriei în cazul săvârşirii unor fapte de malpraxis.

Decizia nr. 5/2022 are o importanţă deosebită în speţă, deoarece temeiul legal ce a stat la baza pronunţării hotărârii de fond şi a deciziei recurate este răspunderea civilă delictuală, fundamentată pe art. 1349 şi art. 1357 C. civ., iar în speţa de faţă nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006.

Or, potrivit statuărilor Deciziei nr. 5/2022, instanţa competentă în primă instanţă, în prezentul dosar, este Judecătoria Deva şi nu Tribunalul Hunedoara.

Problema de drept sesizată şi, ulterior, soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia evocată, priveşte stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzelor civile având ca obiect obligarea, pe temei delictual a pârâţilor, la achitarea daunelor morale şi/sau materiale pentru malpraxis în situaţia în care nu a fost urmată procedura în faţa comisiei prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006. De altfel, anterior pronunţării Deciziei nr. 5/2022, printr-o jurisprudenţă consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a stabilit că dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 instituie în favoarea judecătoriei o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a acţiunilor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis, chiar dacă alături de prevederile legii speciale sunt invocate ca temei de drept şi dispoziţiile C. civ., întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, înlăturând astfel competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric.

În concluzie, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., considerăcă se impune casarea sentinţei instanţei de fond şi a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre soluţionare, Judecătoriei Deva, în calitate de instanţa competentă potrivit locului săvârşirii presupusului act de malpraxis, având în vedere incidenţa Deciziei nr. 5/2022 pronunţate de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei instanţei de fond şi a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre soluţionare, instanţei competente, având în vedere nerespectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ., prin prisma neîncadrării prezentului litigiu în dispoziţiile Legii nr. 95/2006, omisiune care a generat un probatoriu incomplet şi nespecific actului de malpraxis medical reclamat.

Se precizează faptul că nerespectarea art. 22 C. proc. civ., anume lipsa rolului activ al judecătorului, poate fi încadrat şi pe ipoteza prevăzută de pct. 4 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., în paralel cu cele ale pct. 8. Altfel spus, instanţa de judecată, prin neîncadrarea corectă, urmată de neadministrarea unui probatoriu specific, a comis un exces de putere în acest sens.

Susţin recurenţii că sfera de aplicare a Legii nr. 95/2006 nu poate fi restrânsă pe cale de interpretare şi circumscrisă exclusiv situaţiilor în care părţile au sesizat, prealabil formulării cererii de chemare în judecată, Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.

Dimpotrivă, competenţa atribuită, potrivit legii speciale, se aplică, inclusiv, cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, referitoare la răspunderea civilă delictuală, care sunt incidente, în completarea normelor de drept conţinute de legea specială.

Acest raţionament este aplicabil, independent de împrejurarea că reclamanta nu şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile legii speciale şi de împrejurarea că acesta nu a solicitat expresis verbis constatarea unui caz de malpraxis întrucât, în circumstanţele particulare ale acestui tip de răspundere, dovedirea faptei ilicite este strâns legată de constatarea cazului de malpraxis, cele două noţiuni confundându-se în cauză. Altfel spus, analiza caracterului ilicit al faptei poate fi realizată doar pe baza dispoziţiilor Legii nr. 95/2006, act normativ care defineşte noţiunea de malpraxis, respectiv identifică astfel de cazuri.

Oricum, omisiunea reclamantei de a indica, în mod distinct şi expres, şi dispoziţiile din actul normativ cu caracter special putea fi complinită prin aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ.

În plus, cauza acţiunii reclamantei asupra căreia instanţa este chemată să se pronunţe, înţeleasă ca scop spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze, se circumscrie malpraxisului medical, definit de art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

O încadrare corectă, în baza art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ce ar situa litigiului în sfera specială de aplicare a Legii nr. 95/2006, încă din faza judecăţii în fond a litigiului, ar fi deschis calea administrării unui probatoriu specific, mai cu seamă în ceea ce priveşte presupusa existenţă a cazului de malpraxis. În acest sens, proba esenţială în aflarea adevărului este expertiza medicală de specialitate care să stabilească în termeni tehnici, clari, dacă pârâţii au respectat procedurile medicale sau nu.

Consideră că, din aceasta perspectivă, cadrul legal al acestui dosar ar fi trebuit să se circumscrie dispoziţiilor art. 653 şi urm. din Legea nr. 95/2006, indiferent că reclamanta optează sau nu pentru procedura prealabilă derulată în faţa Comisiei de malpraxis, iar probatoriul administrat ar fi trebuit să includă, în mod obligatoriu, şi o expertiză de specialitate, administrată judiciar în condiţii de contradictorialitate, care să stabilească existenţa sau inexistenţa unei culpe medicale.

Alt motiv de recurs priveşte soluţionarea greşită, de către instanţa de apel, a cererii de suspendare a judecăţii, formulate de pârâţi în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în contextul în care Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a comunicat, pentru termenul din 23 februarie 2022, adresa prin care certifica faptul că în dosarele x/2018 şi 792/P/20/9 s-a dispus începerea urmăririi penale. În prezent, prin Ordonanţa din 08 martie 2022 s-a dispus continuarea urmării penale faţa de recurenţii-pârâţi, în calitate de suspecţi, pentru infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, respectiv complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal.

Concluzia instanţei de apel, de respingere a cererii de suspendare până la soluţionarea dosarelor penale, este dată ca urmare a unei greşite aplicări a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de apel a comis o gravă eroare prin limitarea probatoriului, la adresa Parchetului Tribunalului Hunedoara şi prin respingerea solicitării recurenţilor-pârâţi de depunere a unor înscrisuri, suplimentare, în argumentarea cererii de suspendare. Daca instanţa de apel ar fi revenit cu adresa la Parchet în sensul explicităţii stadiului actual al dosarelor penale ori în sensul comunicării celei mai recente ordonanţe a organului de cercetare sau chiar în scopul ataşării dosarului penal, s-ar fi luat la cunoştinţă de faptul că, încă din 13 ianuarie 2022 (adică în timpul judecăţii în apel), era emisă, de către organul de cercetate penală, Ordonanţa de continuare a urmăririi penale faţă de pârâţi pentru mai multe infracţiuni.

Aceasta Ordonanţă a fost, parţial, confirmată la 08 martie 2022 (adică în perioada amânării de pronunţare a deciziei recurate) de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, în sensul că s-a dispus continuarea urmării penale faţa de pârâţi doar pentru infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, respectiv complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal.

Rezultă faptul că cercetările ce se derulează în dosarul penal sunt într-o legătura indisolubilă cu dosarul civil, totul având ca punct de plecare internarea reclamantei şi diagnosticul stabilit în consecinţă. Astfel, apreciază că modalitatea de soluţionare a cererii de suspendare de către instanţa de apel, se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care apreciază că susţinerile formulate, pe acest subiect, sunt întemeiate.

Un ultim motiv de recurs, întemeiat tot pe ipoteza prevăzută de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., priveşte faptul că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au pronunţat hotărâri fundamentate pe greşita aplicare a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., cu privire la îndeplinirea condiţiilor referitoare la angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie.

Cu privire la pretinsa fapta ilicită a pârâtului B., instanţele de fond şi apel au reţinut că fapta ilicită a acestuia constă în nerespectarea "procedurii de sesizare a comisiei speciale din cadrul Spitalului de Boli Psihice Zam".

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a legii în momentul în care au concluzionat că reclamanta a fost supusă unei internări nevoluntare, deoarece semnarea de către aceasta a formularului tipizat intitulat "Consimţământ informat asupra investigaţiilor şi procedurilor terapeutice pentru participarea la procesul educaţional" nu a avut la baza consimţământul liber exprimat al acesteia.

În acest sens, arată că internarea reclamantei nu s-a făcut de către pârâtul B., care nu se afla la serviciu în 6 mai 2016, ci de un coleg al acestuia, dr. E..

Recurentul-pârât a devenit medic curant al reclamantei după data la care aceasta a semnat formularul "Consimţământ informat" şi, ca atare, a avut cunoştinţă despre internarea voluntară a reclamantei, care şi-a exprimat acordul cu privire la aceasta. Pe cale de consecinţă, nu era în măsură şi în drept să conteste consimţământul exprimat de reclamantă şi, prin urmare, nu avea obligaţia să sesizeze comisia specială pentru faptul că reclamanta ar fi fost internată "nevoluntar".

Deşi reclamanta nu şi-a contestat semnătura, instanţele de fond şi apel apreciază ca aceasta nu ar fi avut un consimţământ liber exprimat. Or, procedura de internare nevoluntară, conform Legii nr. 487/2002, trebuie declanşată în momentul internării pacientei şi nicidecum la 3 zile după internare. (art. 49-54 din Legea nr. 487/2002).

Anularea de către instanţa de fond şi, mai apoi, de instanţa de apel a efectelor juridice ale consimţământului exprimat de către reclamantă, prin semnarea formulatului menţionat reprezintă un precedent care ar afecta întreaga activitate medicală psihiatrică. Aceasta ar putea obliga cadrele medicale să declanşeze, în orice situaţie, procedura internării nevoluntare pentru a se putea proteja în faţa pacienţilor care s-ar putea "răzgândi" asupra acordului de internare.

Pe de altă parte, în perioada 09.05- 30.052016, în care a fost medicul curant al reclamantei, aceasta nu şi-a manifestat dorinţa de externare, susţinând că rămâne internată pentru a dovedi medicilor că nu este bolnavă psihic.

Pe parcursul internării reclamanta a avut la dispoziţie un telefon mobil, primit de la managerul Spitalului; a fost vizitată de familie în repetate rânduri; a fost vizitată pe secţie de către dr. F. - medic în Spitalul Zam, secţia VI F, ulterior pacienta a mers împreună cu soţul în cabinetul dr. F.; a fost condusă cu maşina la cumpărături, la magazinul din localitate, de către personalul secţiei; la solicitarea pacientei aceasta a folosit duşurile destinate personalului medical dintr-o altă secţie a spitalului. Astfel încât pacienta a avut un statut privilegiat în cadrul secţiei şi a spitalului, astfel că a avut posibilitatea, oricând, să comunice cu alte persoane sau să solicite externarea.

Împrejurarea că, la externare, diagnosticul menţionat a fost acela de "tulburare senzitiv raţional-interpretativ", faţă de diagnosticul prezumtiv în baza căruia s-a făcut recomandarea de internare, nu poate constitui un element care să conducă la existenţa vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului B..

În concluzie, pârâtul-recurent B. a susţinut că nu a fost medicul care a dispus internarea reclamantei la Spitalul de Psihiatrie Zam, iar în perioada în care a fost medicul curant al reclamantei, la Spitalul de Psihiatrie Zam, respectiv 09.05.2016 - 31.05.2016, prin actul medical pe care l-a îndeplinit, nu a încălcat vreo normă deontologică medicală, vreo dispoziţie legală, prin care să aducă atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale reclamantei, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală. Faţă de aceste aspecte, apreciază greşite concluziile instanţelor de fond şi apel, întrucât sunt întemeiate pe greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală şi condiţiile acesteia.

În ceea ce priveşte fapta imputată pârâtului C., se arată că reclamanta a fost adusă la spital, iar pârâtul C., în calitatea sa de medic primar psihiatric de gardă, a fost solicitat de Unitatea de Primiri Urgenţă să o consulte. Apreciază, sub aspectul faptei imputate, irelevantă modalitatea în care reclamanta a ajuns la spital sau conflictul familial care ar fi putut genera agitaţia pshihomotorie în care aceasta se afla.

Diagnosticul prezumtiv este un diagnostic posibil, provizoriu, un diagnostic de suspiciune, frecvent utilizat în practica medicală şi care ar putea fi confirmat sau infirmat în urma unor consultaţii ample sau a unei simptomatologii verificate într-o anumită perioadă de timp. De altfel, în cadrul unei simple consultaţii la o unitate de primiri urgenţă, într-un timp limitat, nu exista posibilitatea de a stabili un diagnostic definitiv.

Dacă diagnosticul prezumtiv nu este confirmat ulterior, acesta nu apare în istoricul medical al pacientului în care sunt menţionate doar diagnosticele confirmate, astfel că, din acest punct de vedere, persoana căreia i s-a pus un diagnostic prezumtiv, ce nu este confirmat ulterior, nu suferă nicio vătămare.

Recomandările pe care le-a formulat avut în vedere starea de agitaţie psihomotorie pe care o prezenta pacienta, scopul acestor recomandări vizând strict interesul pacientei, de reechilibrare şi stabilizare psihică, deoarece stările de agresivitate verbală şi comportamentală manifestate de pacientă erau premisele unui comportament de periculozitate socială, implicând riscul unor vătămări fizice atât pentru aceasta, dar şi pentru persoanele din jurul acesteia. Apreciază, aşadar, că, la acel moment, era în interesul reclamantei, ca aceasta să fie monitorizată, un anumit interval de timp, de personal calificat, pentru ca agitaţia psihomotorie să fie stabilizată şi tratată, singura instituţie spitalicească abilitată în acest sens fiind Spitalul de Psihiatrie Zam, unitate cu monospecialitate psihiatrică din judeţul Hunedoara, care asigură cadrul instituţional de care pacienta avea nevoie, pentru protecţia sa şi persoanelor din jurul ei. Diagnosticul de "agitaţie psihomotorie psihoză paranoida" (astfel cum este menţionat în fişa de asistenţă medicală în UPU) reprezintă un diagnostic provizoriu, prezumtiv, împrejurare ce rezultă şi din raportul de expertiză medico - legală psihiatrică, aflat la dosarul cauzei.

În concluzie, recurentul-pârât C. susţine că activitatea pe care a desfăşurat-o, în calitate de medic primar psihiatru de gardă, de a proceda la consultarea reclamantei, la solicitarea Serviciului de Urgenţă a Spitalului şi de a pune un diagnostic prezumtiv, ce urma să fie confirmat sau infirmat, după caz, de un spital de specialitate, şi de a efectua recomandarea de internare a reclamantei, bazată pe starea de agitaţie psihomotorie a pacientei, nu încalcă vreo normă deontologică medicală sau dispoziţie legală în raport de care să se reţină săvârşirea vreunei fapte ilicite, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală.

Susţine recurentul că decizia medicală de internare şi dispoziţia de trimitere la Spitalul de Psihiatrie din Zam nu i-a aparţinut, acestea fiind decise de pârâtul D., medic primar medicină de urgenţă din cadrul UPU Deva, care, prin biletul de trimitere pentru servicii medicale clinice seria x nr. x/06 mai 2016 a dispus în acest sens, cu menţiunea aceluiaşi diagnostic prezumtiv de agitaţie psihomotorie şi psihoză paranoidă.

Pârâţii solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente, cu obligarea intimaţilor la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

4.3. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 3, 4, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Raportat la temeiul de drept reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. (3) şi (4) C. proc. civ., menţionează faptul că, la 21 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 5/2022 în care se statuează că "În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 684 şi 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor materiale sau morale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparţine judecătoriei".

Prin art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii se instituie competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect răspunderea patrimonială, ca urmare a unor fapte de malpraxis, în favoarea judecătoriei, aspect identificat în practica Curţii de Apel Alba Iulia care, într-o speţă privind conflictul negativ de competenţă, pe o cauză similară, a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea judecătoriei.

Raportat la temeiul de drept reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. (6) şi (8) C. proc. civ., recurentul –pârât Spitalul de Urgenţă Deva arată faptul că, instanţa de apel a reţinut greşit faptul că pârâtul a criticat doar aspectul respingerii de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de capătul de cerere privind obligarea sa, în nume propriu, de a plăti despăgubirile morale solicitate. În realitate, motivarea apelului a vizat atât soluţia de respingere a excepţiei, cât şi apărări de fond referitoare la obligarea sa la plata despăgubirilor morale.

Faţă de considerentele evocate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare, Judecătoriei Deva, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi C. şi B. au formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi au solicitat obligarea recurentei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de către pârâţii B. şi C., precum şi la recursul pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor, pentru neîncadrarea criticilor în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi excepţia inadmisibilităţii recursurilor, motivat de faptul că acestea vizează şi sentinţa primei instanţe, iar, în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate, cu obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât D. a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei, pentru neîncadrarea criticilor în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi excepţia inadmisibilităţii recursurilor reclamantei şi pârâţilor B. şi C., iar, în subsidiar, respingerea acestora, ca nefondate.

De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat răspunsuri la întâmpinările depuse, prin care a cerut înlăturarea apărărilor din actele procedurale ale părţilor adverse şi admiterea recursului său.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

5.1 Cu caracter preliminar, referitor la excepţia nulităţii recursurile declarate de reclamanta A., de pârâţii C. şi B. şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva Mihai, Înalta Curte reţine că excepţia evocată, în apărare, de intimaţi, este neîntemeiată.

Într-adevăr, una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căruia controlul judiciar este limitat, în conformitate cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., numai la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate şi, anume, a celei pronunţate în apel. Aşadar, în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunţate în apel, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate prin pct. 1-8 ale normei juridice sus evocate.

Examinând cererile de recurs, în privinţa cărora a fost formulată excepţia de nulitate, pe motiv că aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate, Înalta Curte constată că dezvoltarea criticilor de recurs pot fi circumscrise, în parte, unor cazuri de casare, dintre cele reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum se va arăta în analizarea detaliată a fiecărui recurs în parte, ocazie cu care se va proceda - din perspectiva cerinţelor înscrise în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - şi la verificarea admisibilităţii declanşării controlului judiciar din perspectiva analizării motivelor de casare evocate.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate a recursurilor declarate de reclamanta A., de pârâţii C. şi B. şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva Mihai împotriva deciziei civile nr. 653 din 23 martie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, Înalta Curte reţine că excepţia este neîntemeiată, părţile litigante având deschisă calea de atac a recursului. Astfel, prezentul litigiu are ca obiect o cerere evaluabilă în bani, cu o valoare mai mare de 200.000 RON, soluţionat în primă instanţă de tribunal. Hotărârea recurată a fost pronunţată de Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi nu face parte dintre hotărârile care nu sunt supuse recursului conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ., iar, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului" şi, întrucât, obiectul cauzei de faţă nu este exceptat din sfera de aplicare a recursului, se constată că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului.

Faptul că, prin cererile de recurs, pârâţii C. şi B., precum şi pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva au înţeles să exercite calea de atac şi împotriva sentinţei civile nr. 1558/2020 a Tribunalului Hunedoara, Înalta Curte va reţine că exercitarea controlului judiciar este inadmisibil a fi declanşat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Obiectul recursului îl consituie, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărţrea dată în apel. Aşadar, în aplicarea principiului legalităţii căilor de atac, sentinţa primei instanţe nu poate fi supusă recursului, acesta fiind supusă căii de atac a apelului, ce a fost, deja, exercitat în cauză.

În ceea ce priveşte excepţia formulată de intimatul-pârât D. privind inadmisibilitatea recursului reclamantei A., Înalta Curte reţine netemeinicia susţinerilor intimatului potrivit cărora caracterul inadmisibil al căii de atac ar fi determinat de împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cu impunerea în sarcina instanţei pronunţarea unei anumite soluţii.

Argumentele intimatului-pârât nu se circumscriu unor motive care să contureaze o veritabilă excepţie de procedură privind recursul reclamantei, ce a fost exercitat în limitele legii şi cu respectarea condiţiilor impuse pentru formularea acestuia. De altfel, soluţiile care pot fi pronunţate conform art. 497 C. proc. civ. cad în apanajul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în limitele competenţei sale, va putea dispune, în raport de împrejurarea că pricina se află într-un prim ciclu procesual şi de incidenţa cazului de nelegalitate, admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în apel şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţtat hotărârea casată ori, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată,ocazie cu care, în rejudecare, îndrumările instanţei de recurs şi statuările din decizia de casare vor avea caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare.

5.2. Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs evocate de pârâţii C., B. şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate de aceştia le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la respingerea demersului judiciar promovat de reclamantă, urmând a răspunde, prin considerente unice, motivelor comune de recurs, care vor fi analizate grupat, după cum urmează:

Primele două motive comune de recurs învederate prin cererile de recurs formulate de pârâţii C., B. şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 3 şi 4 C. proc. civ., vizează problema necompetenţei materiale a instanţei, prin prisma neîncadrării litigiului în dispoziţiile Legii nr. 95/2006.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 3 C. proc. civ., recurenţii au pretins, în esenţă, încălcarea normelor de competenţă materială a instanţei de fond, apreciind că instanţa competentă să soluţioneze, în fond, cererea reclamantei era Judecătoria Deva şi nu Tribunalul Hunedoara, deoarece există o competenţă specială a judecătoriei în cazul săvârşirii unor fapte de malpraxis, conferită de art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Recurenţii au arătat că motivul de recurs este susţinut şi de incidenţa în cauză a Deciziei nr. 5/21.02.2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 684 şi 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., "competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor materiale şi/sau morale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparţine judecătoriei".

Apreciind întemeiat cazul de recurs evocat, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, precum şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei, spre soluţionare, Judecătoriei Deva în calitate de instanţă competentă, potrivit art. 687 din Legea nr. 95/2006 şi în aplicarea Deciziei nr. 5/2022 pronunţate de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Critica legată de încălcarea competenţei materiale a instanţei de fond, susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se vădeşte a fi nefondată.

Motivul de nelegalitate evocat are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar, potrivit art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Alineatul (2) al aceluiaşi articol statuează că, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

De asemenea, articolul 200 alin. (1) din C. proc. civ. prevede următoarele: "completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197".

Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile procesuale sus evocate, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialităţii, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil – judecarea cauzei într-un termen optim şi rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în contextul normativ evocat, Înalta Curte reţine că excepţia privind necompetenţa materială putea fi invocată, ca motiv de apel sau de recurs, numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică numai în condiţiile în care pârâţii-recurenţi ar fi ridicat excepţia necompetenţei materiale, iar prima instanţă ar fi respins-o sau a omis să se pronunţe asupra acesteia.

Sub acest aspect, este avut în vedere art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât şi părţile să se supună regulilor de competenţă, astfel încât să se respecte în practică obligaţia de verificare, cu prioritate, a competenţei impusă de dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Dacă nu a fost invocată în termenul stipulat de lege, excepţia necompetenţei de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanţă şi nici direct în apel sau recurs.

Aşadar, realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative sus menţionate la cauza dedusă judecăţii, din perspectiva criticilor invocate în recurs, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective şi obiective ale judecării cauzei, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor B., C., D. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva la plata a câte 500.000 de RON cu titlu de despăgubiri morale pentru daunele aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

În drept, cererea reclamantei a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1381 C. civ. şi prevederile Legii nr. 487/2002.

Verificând excepţiile şi apărările formulate în cauză de către pârâţii-recurenţi, se observă că nici în etapa fondului şi nici în apel nu au fost ridicate excepţii cu privire la competenţa Tribunalului Hunedoara, ca primă instanţă de judecată şi, apoi, a Curţii de Apel Alba Iulia, ca instanţă de apel în cadrul acestui litigiu.

Aşadar, faţă de circumstanţele expuse, cum pâtâţii-recurenţi nu au ridicat excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va reţine, având în vedere regimul juridic care guvernează excepţiile de necompetenţă, reglementat de normele imperative enunţate în precedent, că susţinerile recurenţilor referitoare la necompetenţa materială a Tribulalului Hunedoara, ca primă instanţă, pe rolul căreia reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată, nu mai pot fi evocate tocmai ca efect al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.

În consecinţă, motivul de recurs înscris înart. 488 alin. (1), pct. 3 C. proc. civ., ca urmare a incidenţei, în cauză, a statuărilor obligatării din cuprinsul Deciziei nr. 5/2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială, putea fi reţinut doar dacă excepţia de ordine publică privind necompetenţa materială a primei instanţe era invocată "în condiţiile legii", astfel cum s-a demonstrat în precedent. Or, invocarea, direct în recurs, a excepţiei privind necompetenţa materială, cu încălcarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ., va avea drept consecinţă inaplicabilitatea Deciziei nr. 5/2022 pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii.

În consecinţă, invocarea pentru prima dată în etapa recursului a necompetenţei materiale a instanţei de fond, cu depăşirea momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă întrucât, în cauză, a avut loc o consolidare a competenţei materiale procesuale în privinţa instanţei pe rolul căreia reclamanta a introdus cererea.

Aşadar, având în vedere regimul juridic care guvernează excepţiile de necompetenţă, reglementat de normele imperative deja enunţate, rezultă că susţinerile recurenţilor-pârâţi nu sunt fondate şi nu pot atrage incidenţa motivului de casare analizat.

Deopotrivă, motivul de recurs nu poate fi primit nici prin prisma prevederilor înscrise în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. în conformitate cu care motivul de casare nu poate fi primit decât dacă acesta nu a putut fi invocat pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi a fost invocat în termen, a fost respins sau instanţa a omis să se pronunţe.

Recurenţii-pârâţi nu se regăsesc în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 488 alin. (2), pentru a putea invoca, în recurs, motivul de nelegalitate, înscris în art. 488 alin. (1), pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetenţa materială, de vreme ce excepţia de necompetenţă putea fi invocată la fond sau chiar în apel, nefiind semnalat vreun impediment în invocarea acesteia, în condiţiile în care nici ipotezele privind respingerea excepţiei ori omisiunea pronunţării instanţei asupra acesteia nu intră în discuţie.

Aceste din urmă considerente vor fi avute în vedere şi în privinţa motivului de casare, fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 corob. cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenţii pârâţi au pretins încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., justificat de împrejurarea că instanţa de judecată nu ar fi procedat la calificarea cererii de chemare în judecată prin prisma încadrării litigiului dedus judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 95/2006, atât timp cât analiza caracterului ilicit al faptei ar fi putut fi realizată doar pe baza dispoziţiilor legii speciale, care defineşte noţiunea de malpraxis.

Invocarea legii speciale, Legea nr. 95/2006, în existenţa unui caz de malpraxis, reprezintă o chestiune pe care recurenţii-pârâţi o ridică pentru prima dată în recurs, în contextul în care reclamanta, care a beneficiat de apărare calificată încă de la redactarea acţiunii, a susţinut că demersul său judiciar este fundamentat pe normele răspunderii civile delictuale, reglementate de dreptul comun.

Fiind cunoscute ca mijloace procedurale, prin intermediul cărora părţile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita şi obţine desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nelegale sau netemeinice, exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor ierarhic inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac prevăzut de art. 129 din Constituţie şi art. 457 din C. proc. civ., care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care se exercită.

Obiectul şi cauza recursului constă în hotărârea ce se atacă, respectiv motivele de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta constituie una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, în raport de exigenţele devoluţiunii din apel - şi anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăţi.

Obligaţia de a califica juridic cererea de chemare în judecată se impune în situaţia în care părţile au omis să facă acest lucru sau de a restabili calificarea juridică pe care părţile au dat-o atunci când ar fi existat nelămuriri cu privire la conţinutul cererii.

Or, în cauză, nu poate fi imputat instanţelor, la acest moment procesual, faptul că ar fi comis un exces de putere, în sensul că nu ar fi procedat, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., la încadrarea corectă a acţiunii, urmată de un probatoriu specific conturat de aplicarea normelor înscrise în Legea nr. 95/2006, în contextul în care reclamanta a indicat expres motivelele de fapt şi de drept ale acţiunii sale care, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., configurează obiectul şi limitele demersului său judiciar, iar niciuna dintre părţile adverse nu au formulat apărări în legătură cu necesitatea clarificării şi lămuririi calificării cererii introductive, ci, dimpotrivă, toate părţile au solicitat şi administrat un probatoriu specific normelor aplicabile litigiului, cu referire la răspunderea civilă delictuală.

Nici în apelul exercitat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâţii-recurenţi nu au formulat critici referitoare la calificarea juridică a acţiunii.

Cum căile de atac exercitate de pârâţii C. şi B. şi, respectiv, de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva au fost respinse, ca nefondate, hotărârea din apel deşi este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cadrul acesteia, pârâţii-recurenţi nu mai sunt în drept să invoce aspecte referitoare la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, întrucât se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din Cod nu vor putea fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Aşa fiiind, neputând fi aduse în atenţia instanţei de judecată pentru prima dată în recurs, în absenţa prezentării acestora spre analiză în etapa fondului şi a apelului, urmează ca susţinerea recurenţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 corob. cu pct. 8 din C. proc. civ., să fie înlăturată, ca inadmisibilă, prin prisma încălcării principiului omisso medio, ceea ce determină, ca o consecinţă firească, ca susţinerea prin care se impută instanţelor necesitatea administrării unei expertize de specialitate, să nu mai fie examinată.

Prin cerererea de recurs, pârâţii C. şi B. au formulat susţineri şi în privinţa soluţiei de suspendare a judecăţii, solicitate în temeiul art. 413 alin. (1), pct. 2 C. proc. civ., apreciind nelegală respingerea cererii de suspendare, justificat de faptul că, prin Ordonanţa din 08.03.2022 s-a dispus continuarea urmăririi penale faţă de ei pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, respectiv de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal, aspecte care ar avea o legătură indisolubilă cu dosarul civil de faţă.

Cu referire la acest motiv de recurs, intimata-reclamantă a susţinut, în cuprinsul întâmpinării, nulitatea recursului ce vizează cererea de suspendare soluţionată de instanţa de apel, întrucât recurenţii au declarat recurs doar împotriva deciziei civile nr. 653/23.03.2022, nu şi împotriva încheiereii de şedinţă de la termenul din 23.02.2022, când instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii ce suspendare.

Apărarea formulată de intimata-reclamantă urmează a fi înlăturată, ca neîntemeiată, întrucât pârâţii C. şi B. au exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, formulând, însă, critici explicite şi în privinţa încheierii de dezbateri din 23.02.2022, care conţine soluţia asupra cererii de suspendare. Or, la respectivul termen de judecată, când au avut loc şi dezbaterile în fond, instanţa de apel a dispus amânarea pronunţării şi, cum încheierea de dezbateri face corp comun cu hotararea pronunţată, rezultă fără echivoc că recursul exercitat în cauză de către pârâţi vizează, potrivit criticilor expres formulate, şi încheierea de şedinţă prin care a fost soluţionată cererea de suspendare.

Aşadar, Înalta Curte va proceda la examinarea criticilor formulate care, însă, vor fi verificate în lumina cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. şi nu a pct. 8 al textului arătat, deoarece susţinerile nu vizează apecte legate de aplicarea sau interpretarea dispoziţiilor de ordin material, ci de ordin procedural referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Argumentele recurenţilor, în susţinerea cazului de casare, nu pot fi primite, de vreme ce instanţa de apel, la momentul analizării cererii de suspendare, a avut în vedere atât data înregistrării plângerilor penale, cât şi infracţiunile pentru care s-au formulat plângerile penale şi stadiul soluţionării dosarelor penale. Astfel, având în vedere perioada îndelungată de când au fost înregistrate dosarele penale, respectiv ianuarie 2018 şi aprilie 2019, fără să fi fost pronunţată vreo soluţie în dosarele respective, urmărirea penală fiind începută in rem şi nu in personam, instanţa de apel a apreciat corect asupra cererii formulate, în sensul respingerii solicitării de suspendare a judecărţii în dosarul civil de faţă, luând în considerare şi faptul că, în conformitate cu prevederile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., un dosar civil nu poate fi suspendat pentru o perioadă îndelungată, în condiţiile în care în dosarul penal nu a fost pronunţată nicio soluţie. Sub acest din urmă aspect, s-a avut în vedere şi faptul că dosarul civil nu ar putea fi suspendat mai mult de 1 an de zile, ceea ce impunea, în mod necesar, o repunere pe rol a cauzei civile.

Aşadar, se constată că examinarea cererii de suspendare a fost corect realizată de instanţa de apel, în conformitate cu cerinţele art. 413 alin. (1), pct. 2 C. proc. civ., iar faptul că instanţa de apel a apreciat asupra asupra oportunităţii suspendării prezentei cauze nu semnifică o încălcare a condiţiilor normei procedurale sus enunţate, în contextul în care legiuitorul lasă la aprecierea instanţei dacă se impune sau nu suspendarea, acesta din urmă fiind una facultativă şi nu obligatorie, drept pentru care susţinerile referitoare la oportunitatea suspendării dosarului civil nu vor putea constitui obiect al controlului judiciar în recurs, întrucât nu vizează aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie.

Referitor la criticile recurenţilor-pârâţi C. şi B. privind întrumirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine netemeinicia susţinerilor fundamentate pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor formulate de recurenţi, situaţia de fapt reţinută în cauză conturează săvârşirea de către pârâţii C. şi B. a unor fapte ilicite, respectiv a unor acţiuni contrare legii, care au ca rezultat încălcarea sau vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim al unei persoane (în speţă, dreptul privind demnitatea, imaginea şi reputaţia reclamantei şi exerciţiul liber al acestui drept), fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 alin. (1) C. civ., cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

a. În ceea ce îl priveşte de pârâtul-recurent C., fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, a fost corect reţinută de către Curtea de Apel.

Existenţa caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului rezidă, contrar susţinerilor recurentului, în stabilirea de către acesta, la data de 06.05.2016 şi în exercitarea neconformă a atribuţiilor derivate din calitatea pe care o deţinea, respectiv de medic primar psihiatru în cadrul Spitalului de Urgenţă Judeţean Deva, a unui diagnostic prezumtiv sever de agitaţie psihomotorie şi psihoză paranoidă, cu recomandarea de internare a reclamantei A. în Spitalul de Psihiatrie Zam, fără a realiza o examinare reală, veritabilă şi completă a pacientei în scopul stabilirii diagnosticului şi a propunerii formulate, în contextul în care avea cunoştinţă de faptul că reclamanta nu prezenta un istoric medical care să evoce existenţa unor antecedente simptomatologice de natură psihiatrică.

Modalitatea în care recurentul a stabilit acest diagnostic sever şi a formulat propunerea de internare a reclamantei în Spitalul de Psihiatrie Zam, fără ca acesta să-şi îndeplinească corespunzător, în calitate de medic specialist de gardă, atribuţiile ce implica o examinarea reală şi completă a pacientei, denotă că acţiunile acestuia contravin dispoziţiilor legale şi se circunscriu faptei ilicite, astfel cum a fost conturată prin cererea de chemare în judecată.

În concret, recurentul în calitate de medic psihiatru şi cu experienţă în domeniul de specialitate şi-a îndeplinit superficial atribuţiile de serviciu, procedând, într-un interval de timp extrem de redus, la efectuarea unor sumare şi incomplete constatări medicale în scopul stabilirii unui diagnostic de specialitate (chiar prezumtiv), consemnat în fişa de asistenţă medicală UPU, urmat de formularea unei recomandări de internare a reclamantei într-un spital de monospecialitate (psihiatrie), ce asigura asistenta medicala psihiatrica pentru cazurile cele mai severe.

Aşadar, constatările medicale de specialitate incomplete cu privire la simptomatologia consemnată în documentele medicale nu puteau susţine diagnosticul – chiar prezumptiv – de agitaţie psihomotorie şi psihoza paranoidă stabilit la 06.05.2016, conduită medicală ce conturează neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor care îi reveneau recurentului, în calitate de medic primar psihiatru de gardă la Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva. Or, această conduită neconformă se circumscrie conţinutului unei fapte ilicite, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, fapta pârâtului fiind cea care a creat premisele, cel puţin la momentul primirii pacientei la Spitalul de Psihiatrie din Zam, prin diagnosticul stabilit şi recomandarea formulată de către un cadru medical specialist, de a se lua măsura internării reclamantei la acea instituţie.

Este adevărat, astfel cum susţine şi recurentul C., că diagnosticul prezuntiv stabilit constituie un diagnostic posibil, probabil şi provizoriu în privinţa unei anumite afecţiuni, însă şi acesta trebuie hotărât pe baza unor examinări şi constatări medicale ce implică verificarea unui cumul de elemente privind stabilirea unui tabloul clinic, a simptomelor subiective, a examenului obiectiv, a istoricului bolii, antecedentelor personale şi heredo-colaterale, adică a unei anamneze complete a pacientului.

La fel de adevărat este, însă, şi faptul că diagnosticul de de agitaţie psihomotorie şi psihoza paranoidă, chiar prezumtiv fiind, a fost stabilit de recurentul C. în urma exercitării unei conduite medicale neconforme manifestată printr-o îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor ce îi reveneau în examinarea clinică de specialitate a reclamantei, fără un istoric medical ori antecedenţe cu simptomatologie psihiatrică. Or, pentru infirmarea diagnosticului, stabilit în modalitatea imputată pârâtului, reclamanta a fost internată într-o instituţie de specialitate psihiatrică cu un regim sever, fiind supusă, o perioadă considerabilă de timp, unor investigaţii suplimentare pentru infirmarea diagnosticului, proceduri care au generat, evident, o serie de consecinţe imediate şi severe în situaţia medicală şi viaţa personală a reclamantei.

Şi în stabilirea elementului de vinovăţie în persoana recurentului C., autorul faptei ilicite producătoare de prejudiciu, instanţa de apel a procedat corect la analiza reprezentării acestuia asupra faptei şi urmărilor produse la momentul săvârşirii acesteia, ştiut fiind faptul că răspunderea este antrenată şi în ipoteza celei mai uşoare culpe. Din acestă perspectivă, instanţa de apel a avut corect în vedere calificarea pârâtului de medic primar psihiatru şi experienţa vastă a acestuia în domeniul său de resort, circumstanţe care conturează, sub aspect intelectiv şi volitiv, alegerea conduitei şi reprezentarea acţiunilor sale în exercitarea actului medical, precum şi urmările păgubitoare provocate de acestea.

Aserţiunile recurentului potrivit cărora recomandările date, la acel moment, ar fi avut în vedere starea de agitaţie psihomotorie pe care o prezenta reclamanta şi că scopul acestor recomandări a vizat interesul pacientei, nu pot fi primite pentru a înlătura caracterul ilicit al faptei săvârşite.

Circumstanţele factuale reţinute de instanţele fondului relevă faptul că pacienta a manifestat un comportament decent, fiind cooperantă, iar starea de agitaţie şi irascibilitate nu era cea asociată unui bolnav psihic cu care nu se poate interacţiona. Or, în contextul factual analizat, instanţa de apel a concluzionat că starea de agitaţie a reclamantei a fost determinată de divergenţele avute cu soţul său, fără a se putea aprecia, însă, pe baza probelor analizate, că reclamanta reprezenta un pericol pentru sine sau pentru sănătatea celor din jur, starea de agitaţie determinată de conflictul cu soţul acesteia, nefiind suficientă, în opinia instanţei de apel, pentru a încadra reclamanta într-o urgenţă psihiatrică majoră, în lipsa unui istoric medical şi în lipsa unui consult psihiatric real şi complet realizat de pârât, în calitate de medic de gardă specialist, cu o vastă experienţă în domeniu.

b. Relativ la pârâtul-recurent B., acesta a pretins că instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a reţinut greşit în sarcina sa fapta ilicită constând în nerespectarea procedurii de sesizare a comisiei speciale din cadrul Spitalului de boli Psihice Zam, întrucât nu a fost cel care a efectuat înternarea pacientei din ziua de 06.05.2016, internare realizată de dr. E., acesta fiind şi cel care a semnat formularul "Consimţământ informat". A menţionat că, după ce a fost semnat acest formular, a devenit medicul curant al reclamantei, având cunoştinţă despre internarea voluntară a pacientei, cu exprimarea acordului acesteia la internare, context în care a susţinut că nu îi revenea nicio obligaţie de a sesiza comisia specială.

Recurentul a pretins că nu îi revenea obligaţia legală de a sesiza comisia speciale din cadrul spitalului, fiind reţinut eronat faptul internării nevoluntare a reclamantei, ca urmare a înlăturării greşite a efectelor juridice produse de consimţământul acesteia exprimat la internare, prin semnarea formularului "Consinţământ informat".

Susţinerile recurentului se vădesc a fi nefondate, fiind corect reţinută în sarcina acestuia fapta ilicită imputată, ca element al răspunderii civile delictuale.

Este de semnalat că aspectele referitoare la clarificarea aspectelor relativ la natura juridică a internării reclamantei la Spitalul de Psihiatrie Zam a fost lămurită, pe baza situaţiei de fapt reţinute pe baza evaluării probatoriului administrat. Aşa fiind, susţinerile recurentului care vizează reevaluarea situaţiei de fapt, prin aprecierea ori înlăturarea probelor administrate în legătură cu verificarea valabilităşii consinţământului exprinat, cu ocazia internării reclam,antei în instituţia de specialitate, nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în această cale de atac extraordinară, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, deoarece obiectul controlului judicial se limitează exclusiv la aspectele care ţin de legalitatea şi nu de temeinicia hotărârii pronunţate în apel.

Aşadar, plecând de la circumstanţele particulare ale litigiului care conturează situaţia de fapt stabilită în cauză, instanţele fondului au reţinut, în privinţa consimţământului exprimat la internarea într-o unitate medicală de specialitate, că acesta trebuie să fie liber exprimat şi nu influenţat sau impus şi trebuie manifestat în cunoştinţă de cauză, în sensul că persoana respectivă să aibe reprezentarea şi conştientizarea consimţământului exprimat.

Astfel, procedând la evaluarea probatoriului în legătură cu modalitatea de transfer a reclamantei la Spitalul de Psihiatrie Zam, a depoziţiilor martorilor audiaţi care au relatat aspecte privind opunerea reclamantei la internarea sa în instituţia medicală de specialitate şi, ulterior, a menţinerii internării sale, coroborat cu acordul scris al soţului reclamantei în vederea internării acesteia în spitalul de specialitate, instanţele fondului au statuat că reclamanta nu a exprimat un consimţământui valabil la internare. Astfel, în evaluarea realizată în etapa devolutivă, înscrisul intitulat "Consimţământ informat asupra investigaţiilor şi procedurilor terapeutice pentru participarea la procesul educaţional", a fost înlăturat justificat de faptul că acesta contravine celorlalte probe administrate care relevă împrejurările şi modalitatea în care în pacienta a fost transferată şi internată în spitalul de specialitate. Prin urmare, în baza situaţiei de fapt stabilite, instanţele fondului au concluzionat că internarea reclamantei a fost una nevoluntară.

Fiind, aşadar, vorba de o internare nevoluntară, în mod corect atât prima instanţă, cât şi cea de apel au reţinut în sarcina pârâtului încălcarea obligaţiilor legale care impuneau demararea procedurii de sesizare a comisiei speciale din cadrul Spitalului de Psihiatrie Zam, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 487/2002 care reglementează procedura internării nevoluntare, ce putea fi instituită doar prin decizia comisiei medicale, care urma să fie supusă confirmării ori infirmării de instanţa de judecată.

Astfel cum s-a stabilit în cauză, recurentul-pâtât B., atât în calitate de medic curant, cât şi în calitate de şef al secţiei de psihiatrie, avea acces la dosarul medical al reclamantei care cuprindea documentele ce au stat la baza internării pacientei sale, inclusiv acordul scris al soţului acesteia ce a fost exprimat expres, la 06.05.2016, pentru internarea nevoluntară a soţiei sale . Or, în contextul existenţei în cuprinsul dosarului medical a acordului scris al soţului pacientei exprimat pentru internarea nevoluntară, recurentul trebuia de a demara, în baza obligaţiei legale ce îi revenea, procedura de sesizare a comisiei speciale din cadrul spitalului, obligaţie amplificată şi de contextul în care, ca medic curant al reclamantei, avea cunoştinţă de refuzul pacientei sale de a rămâne internată în spital.

Deopotrivă, caracterul ilicit al faptei imputate recurentului-pârât nu poate fi înlăturat nici din perspectiva atribuţiilor legale ce-i reveneau în calitate de medic curant al reclamantei, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 487/2002, normă legală ce prevede imperativ obligaţia de a declanşa procedura de sesizare a comisiei de specialitate nu doar în situaţia unei internări nevoluntare, ci şi ulterior, în ipoteza în care pacientul, deşi internat voluntar, îşi retrage (ulterior) consimţământul.

Aşa fiind, chiar şi în ipoteza în care ar fi primite susţinerile recurentului, referitoare la probarea unei internării voluntare a reclamantei (neconfirmată în cauză), în contextul refuzului reclamantei de a-i fi menţinută internarea, acesta avea obligaţia, în virtutea calităţii sale de medic psihiatru curant al reclamantei, pe timpul internării acesteia la Spitalul Zam, de a declanşa procedura de menţinere a unei internări nevoluntare, în situaţia în care aprecia că erau întrunite condiţiile art. 54 din lege.

Or, îndeplinirea actului medical cu încălcarea atribuţiilor şi normelor legale, menţionate în precedent, reprezintă conţinutul unei fapte ilicite de natură să aducă atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale reclamantei, fiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, stipulate de art. 1349 şi art. 1357 C. civ., cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

c. În ceea ce priveşte pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, prin recursul declarat s-a susţinut nelegalitatea deciziei atacate justificat de faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că, prin cererea de apel, ar fi criticat doar aspectul respingerii de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de capătul de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor morale, către reclamantă. A pretins că, în realitate, motivarea apelului a vizat atât respingerea excepţiei, cât şi apărările de fond cu referire la greşita obligare a Spitalului, în nume propriu, la plata despăgubirilor morale.

Critica recurentului pârât, fundamentată pe motivele de casare înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este neîntemeiată.

Referitor la critica supusă examinării în apel, privind soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Spitalului Judeţean de Urgenţă Deva, instanţa de apel a reţinut că excepţia a fost soluţionată, în sensul respingerii acesteia, de Tribunalul Hunedoara prin încheierea interlocutorie din 02.06.2020, neatacată cu apel de către pârât, context în care s-a apreciat că dezlegarea dată de instanţa de fond excepţiei evocate a intrat în autoritate de lucru judecat, faţă de prevederile art. 477 C. proc. civ.

În recursul de faţă, se constată că raţionamentul judiciar expus de instanţa de apel relativ la limitele devoluţiunii judiciare, impuse de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi aplicarea principiului tantum devolutum quantum apellantum nu au fost criticate de recurentul-pârât, situaţie în care pârâtul nu mai poate susţine cu temei că motivul de apel referitoar la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive s-ar afla sub incidenţa cazului de nelegalitate înscris în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., de vreme ce controlul judiciar realizat de curtea de apel a fost efectuat în limitele criticilor care vizau doar sentinţa primei instanţe şi care constituia obiectul apelului declarat.

În ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, în mod corect instanţa de apel a reţinut întrunirea condiţiilor răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Din cuprinsul art. 1373 C. civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiţii speciale, care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent.

Contrar susţinerilor recurentului, în mod corect au fost reţinute condiţiile impuse de art. 1373 C. civ., de vreme ce medicului C. este angajat al Spitalului Judeţean de Urgenţă Deva, iar în sarcina acestuia a fost antrenată răspunderea civilă delictuală pentru pentru prejudiciul cauzat reclamantei printr-o asistenţă medicală necorespunzătoare, săvârşte în timpul programului de serviciu, în legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiei încredinţate. Or, în contextul raportului de prepuşenie, în mod corect recurentul Spitalul Judeţean de Urgenţe Deva a fost corect obligat, în solidar cu pârâtul C., la plata despăgubirilor morale către reclamanta A., pentru prejudiciul cauzat de salariatul său, în exercitarea profesiunii.

În consecinţă, constatând netemeinicia motivelor de nelegalitate evocate de recurenţii-pârâţi C. şi B., precum şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, întrucât decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul acestora.

5.3. Relativ la recursul declarat de reclamanta A., Înalta curte reţine următoarele:

Printr-un prim motiv de nelegalitate, fundamentat pe art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., reclamanta-recurentă a criticat soluţia dată cererii sale în legătură cu solicitarea privind antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului D.. A pretins, făcând trimitere la probatoriul administrat, că instanţa de apel a stabilit greşit că, în sarcina pârâtului, nu poate fi reţinută vreo faptă ilicită, ceea ce a avut drept consecinţă şi greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată către acesta.

Critica recurentei este nefondată şi nu poate conduce la casarea deciziei atacate.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie poate fi antrenată, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor impuse de lege, printr-o încălcare culpabilă a unei obligaţii legale, persoana chemată în judecată aducând atingere unui drept subiectiv al reclamantului, producându-i un prejudiciu ce trebuie reparat.

Fapta ilicită imputată pârâtului D. are două componente. Prima dintre acestea vizează întocmirea unei documentaţii medicale cu un diagnostic sever, iar, cea de a doua componentă a faptei ilicite se referă la lipsa îndeplinirii corespunzătoare a obligaţiei de informare şi obţinerea unui consimţământ valabil în legătură cu transferul reclamantei la Spitalul de Psihiatrie Zam.

Unitatea de Primire a Urgentelor (U.P.U.) constituie o structură funcţională în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţe Deva, care asigură asistenţa medicală de urgenţă calificată, structură destinată triajului, evaluării şi tratamentului de urgenţă al pacienţilor cu afecţiuni acute, care se prezintă la spital spontan sau care sunt transportaţi de ambulanţe.

Procedura de examinare şi investigare a pacienţilor impune examinarea pacienţilor din UPU de medicii de gardă din acestă structură, care au competenţa de a decide investigaţiile necesare şi medicii de specialitate care urmează să fie chemaţi în vederea acordării consultului de specialitate, dacă se consideră necesar.

Medicii din cadrul UPU au dreptul de a solicita consulturile în orice moment din procesul de investigare şi evaluare a pacientului, în cazul în care consideră acest lucru necesar, în vederea stabilirii unei conduite de investigare sau unui tratament comun cu una sau mai multe specialităţi ori pentru recomandarea internării sau transferului pacientului către o altă unitate sanitară.

În analiza primei componente a faptei ilicite, din situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de apel a stabilit că, ulterior întocmirii fişei de asistenţă medicală în UPU, ca urmare a prezentării reclamantei în secţia UPU a Spitalului de Urgenţă Judeţean Deva, pârâtul D., având competenţa de a rezolva urgenţele medicale, inclusiv psihiatrice, a solicitat consultul medicului specialist de gardă, respectiv medicul psihiatru C.. Urmare a solicitării formulate de pârâtul-intimat, medicul specialist psihiatru a menţionat în fişa medicală a pacientei diagnosticul de "agitaţie psihomotorie, psihoză paranoidă" şi a recomandat internarea reclamantei la Spitalul de Psihiatrie Zam.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, actele îndeplinite de pârâtul D. au fost realizate în limita prerogativelor legale, atât timp cât, în calitate de medic primar medicina de urgenţă, în virtutea prerogativelor legale de a rezolva urgenţele medicale şi a protocolului de asistenţă medicală în UPU, înregistrat sub nr. x/22.01.2014, a solicitat consultul de specialitate. Aşadar, întocmirea biltului de trimitere şi solicitarea organelor de poliţie pentru transportul pacientei către o altă unitate sanitară de specialitate, realizate de către medicul de gardă din UPU, se înscriu în limitele competenţelor profesionale. Astfel, documentele medicale au fost întocmite în urma consultului de specialitate şi diagnosticului realizat de medicul de gardă din secţia de profil şi în respectarea recomandării medicului specialist psihiatru, iar transferul pacientei a fost, astfel, organizat în conformitate cu procedurile legale interne, înscrise în protocolul de colaborare între secţiile Spitalului Judeţean de Urgenţe Deva.

În analiza celei de a doua componente a faptei ilicte imputate, Înalta Curte reţine că, din punct de vedere juridic, informarea pacientului constituie o obligaţie profesională, ce incumba tuturor profesioniştilor din sistemul sanitar, în temeiul competenţelor acestora, a normelor legale şi regulilor deontologiei profesionale aplicabile în domeniu, obligaţie în exercitarea căreia pacientul este încunoştinţat cu privire la metodele de prevenţie, diagnostic si tratament, cu potenţial de risc.

Sub aspectul faptei imputate, în urma examinării probatoriului administrat în faza devolutivă, Curtea de Apel a menţionat în considerentele deciziei pronunţate că "din nicio probă de la dosar nu rezultă că pârâtul nu şi-ar fi îndeplinit corect obligaţiile de informare a pacientei A. cu privire la trimiterea ei la Spitalul de Boli Psihice Zam şi la consecinţele acestei trimiteri." Astfel, procedând la examinarea declaraţiilor martorilor indicaţi de instanţa de fond, Curtea de Apel a reţinut că, dimpotrivă, pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de informare, actele medicale fiind întocmite în contextul diagnosticului prezumtiv pus de medicul psihiatru.

Aşadar, în circumstanţele factuale reţinute în cauză, care nu mai pot fi reevaluate de către instanţa de recurs în raport de structura actuală a art. 488 C. proc. civ., instanţa de apel a concluzionat că procedura prevăzută de lege cu privire la internarea nevoluntară trebuia urmată de medicii psihiatri de la Spitalul Zam şi nu de către pârâtul D., concluzie care se vădeşte a fi corectă în raport de atribuţiile, competenţele şi responsabilităţile ce revin acestuia doar în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţe. Pârâtul a realizat strict actul medical în condiţiile atribuţiilor şi procedurilor interne, raportat la prezentarea unui pacient în urgenţă şi în funcţie de opinia medicală/diagnosticul exprimat de medicul specialist.

În ceea ce priveşte critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va reţine că susţinerea reclamantei este, de asemenea, nefondată.

Astfel, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", ceea ce denotă că sintagma "partea care pierde procesul", din cuprinsul normei legale menţionate, este fundamentată pe ideea de culpă şi vizează modalitatea de soluţionare a litigiului în care se deduc judecăţii pretenţiile părţilor.

Cum în cauză nu a fost antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului D., întrucât fapta ilicită imputată acestia nu a dost dovedită, instanţa de apel, urmare a admiterii apelului declarat de pârât, a schimbat, în parte, sentinţa atacată şi a dispus respingerea acţiunii reclamantei formulate în contradictoriu cu pârâtul D.. Or, în contextul în care raportul juridic litigios a fost finalizat în sensul respingerii acţiunii, ca efect al admiterii apelului pârâtului, în mod corect a fost reţinută, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală a reclamantei. Aşadar, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată suportate de pârât atât în primă instanţă, cât şi în apel se vădeşte a fi conformă dispoziţiilor legale sus evocate.

Relativ la critica care vizează cuantumul daunelor morale de câte 50.000 RON, stabilite în sarcina pârâţilor B. şi C. (acesta din urmă în solidar cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva), reclamanta a criticat modalitatea de evaluare a prejudiciului, apreciind că suma de bani, stabilită cu titlu de daune morale, în sarcina fiecărui pârât, reprezintă o sună inferioară în raport de prejudiciul suferit.

Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acestor susţineri.

Din ansamblul considerentelor expuse în decizia recurată reiese, în esenţă, că instanţa de apel a constat temeinicia pretenţiei reclamantei, respectiv că faptele ilicite reţinute în sarcina pârâţilor au produs reclamantei suferinţe pe plan fizic, moral şi social, fiindu-i lezate o serie de drepturi fundamentale nepatrimoniale, respectiv dreptul la libertate, sănătate, integritate psihică, dreptul la viaţă privată, la demnitatea personală în familie şi colectivitate, dreptul la imagine, demnitate şi reputaţie – valori care necesită o reparaţie satisfăcătoare şi nu derizorie.

Raţionamentul juridic expus în cuprinsul deciziei atacate reflectă, în analiza referitoare la elementul prejudiciu, criteriile generale şi reperele faptice concrete, stabilite pe baza probatoriului administrat, pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantei, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de aceasta, consecinţele suportate de reclamantă în plan psihic şi social, Curtea de Apel raportându-se atât la gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanţa valorii lezate, gradul de intensitate al suferinţei încercate de aceasta, durata în timp a consecinţelor vătămătoare, natura suferinţelor şi intensitatea acestora, conseciţele faptelor ilicite săvârţite de pârâţi asupra vieţii sale personale şi profesionale.

Aşadar, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul produs de faptele ilicite, reţinute în sarcina pârâţilor, asupra reclamantei şi indicând criteriile concrete de analiză care au determinat existenţa şi întinderea acestor daune, instanţa de apel a apreciat că majorarea despăgubirilor (de 1 leu) stabilite de instanţa de fond la suma de 50.000 RON, în sarcina fiecărui pârât, reprezintă o reparaţie satisfăcătoare şi rezonabilă. Totodată, a apreciat că suma solicitată de reclamantă în cuantum de 500.000 RON, cu titlu de daune morale, fiecărui pârât, constituie o sumă exagerată, în raport de prejudiciul real şi efectiv suferit, sumă care ar conduce la o îmbogăţire fără just temei a reclamantei.

Aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluţia pronunţată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului produs, instanţa de apel arătând că daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferinţa produsă reclamantei, prin faptele ilicite stabilite în sarcina pârâţilor, care au avut consecinţă lezarea valorilor morale, a demnităţii şi reputaţiei reclamantei. Or, în acest context al analizei, despăgubirea bănească acordată de instanţa de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanţă valorică între cuantumul determinat şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat prin decizia recurată, aşa cum eronat pretinde recurenta.

De asemenea, criteriile avute în vedere de instanţa de apel la cuantificarea daunelor (criterii care nu au fost contestate în recurs, ci chiar reiterate) nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, astfel încât susţinerea recurentei privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi reţinând că decizia recurată a fost pronunţată, în raport de criticile formulate, cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A..

Întrucât recursurile formulate reclamanta A. şi de pârâţii C. şi B. urmează a fi respinse, ca o consecinţă a soluţiei ce va fi pronunţată, urmează ca şi cererile acestora de acordare a cheltuielilor de judecată să fie respinse, ca atare.

Având în vedere culpa procesuală în exercitarea prezentei căi de atac cu referire la soluţia privind pârâtul D., urmează ca recurenta-reclamantă A. şi recurenţii-pârâţii C. şi B. să fie obligaţi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 2.112 RON, fiecare, către intimatul-pârât D., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A., de pârâţii C. şi B. şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva împotriva deciziei civile nr. 653 din 23 martie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de reclamanta A. şi de pârâţii C. şi B..

Obligă pe recurenta-reclamantă A. şi pe recurenţii-pârâţii C. şi B. la plata sumei de 2.112 RON, fiecare, către intimatul-pârât D., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2022.