Tacit acknowledgment of debt via partial repayment interrupts prescription; sufficiency of bank transfers and silence in establishing loan contracts

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018, la 16 iulie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 53.000 euro, cu titlu de contravaloare drept de creanţă, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Intimatul a invocat prin întâmpinare excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumelor de 10.000 USD şi 9.500 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data efectuării plaţii, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare, arătând că în situaţia în care se va considera că, din probele ce urmează a fi administrate în cauză, este vorba despre un împrumut de consumaţie, astfel cum acesta este reglementat de art. 2158-2164 C. civ., pretenţiile acesteia se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală reglementată prin dispoziţiile art. 1350 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1323 din 10 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a hotărât următoarele: a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis, în parte, cererea principală modificată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 53.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, către reclamantă; a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă la plata sumei de 9.551 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1048A din 1 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, excepţia invocată de intimată în temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., apelul formulat de apelantul pârât B. şi cererea apelantului privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel. A luat act că intimata şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Recursul declarat în cauză.

Decizia pronunţată în apel a făcut obiect al recursului declarat de pârâtul B., care, în dezvoltarea criticilor încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a învederat că decizia este nelegală.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material în ce priveşte întreruperrea termenului de prescripţie prin recunoaştere tacită a creanţei de către debitor.

I s-a mai reproşat instanţei de apel, sub un prim aspect, o nesocotire a normelor de drept material prin utilizarea prezumţiilor judiciare ca mijloace de probă pentru a dovedi renunţarea la un drept, în sensul că a folosit prezumţiile judiciare pentru a proba recunoaşterea tacită care a dus la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, critică ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi 2538 alin. (2) C. civ.

Pentru a explica modalitatea în care au fost încălcate prevederile art. 13 şi 2538 alin. (2) C. civ., recurentul a precizat că acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe presupusa existenţă a unui contract de împrumut încheiat în anul 2014, care nu a fost dovedit cu niciun înscris, partea invocând imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de recurentul pârât, a fost respinsă de ambele instanţe, considerându-se că acesta a procedat la recunoaşterea tacită a contractului de împrumut printr-o presupusă plată parţială în anul 2016, care ar fi întrerupt termenul de prescripţie. Dovada plăţii parţiale este făcută, potrivit instanţei de apel, nu cu un înscris clar şi fără echivoc, ci pe baza prezumţiilor judiciare, considerând că, deşi nu există un înscris care să conducă la concluzia existenţei unei recunoaşteri tacite, recunoaşterea este clară pe baza cunoştinţelor generale despre lume şi viaţă ale instanţei, astfel cum motivează în cadrul hotărârii atacate. Procedând astfel, instanţa de apel săvârşeşte o eroare de judecată gravă, cunoscută în doctrina de specialitate ca "bias de confirmare’’, iar pentru confirmarea credinţei greşite a instanţei despre natura relaţiei dintre părţi, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 2538 alin. (2) C. civ., din perspectiva cărora întreruperea termenului de prescripţie prin recunoaştere tacită nu poate fi dovedită prin prezumţii judiciare.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 C. civ., renunţarea la un drept nu se prezumă. În temeiul acestui text expres, legea nu permite recurgerea la prezumţiile judiciare pentru a dovedi renunţarea la un drept.

În susţinerea celor enunţate anterior, a arătat recurentul că dreptul de a invoca prescripţia este un drept al debitorului unei obligaţii, care curge în favoarea acestuia şi împotriva creditorului unei obligaţii. Întreruperea termenului de prescripţie se poate face, deci, în două modalităţi principale, fie printr-o acţiune a creditorului, prin care acesta urmăreşte activ obligarea debitorului la executarea prestaţiei datorate, fie printr-o acţiune a debitorului, care poate, la dorinţa lui unilaterală, să părăsească poziţia sa de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ. La momentul unei astfel de părăsiri a poziţiei sale, debitorul renunţă la un drept, renunţă la dreptul de a invoca prescripţia, care curge de fiecare dată în favoarea sa. Pentru că orice acţiune de recunoaştere reprezintă, aşadar, o renunţare la un drept (în cauză, la dreptul de a invoca prescripţia), pentru ca recunoaşterea să aibă efect întreruptiv, ea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură si simplă.

Cu atât mai importantă este situaţia renunţării tacite la beneficiul dreptului invocării prescripţiei, despre care legiuitorul a prevăzut în mod expres că trebuie să fie făcută printr-un act lipsit de orice echivoc. Astfel, în dispoziţiile art. 2538 alin. (2) C. civ. se prevede în mod clar faptul că atunci când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea. Totodată, pentru a dovedi faptul că prezumţiile judiciare nu pot fi folosite pentru a proba o recunoaştere tacită, recurentul a enunţat definiţia prezumţiilor judiciare ca o categorie aparte de probe, stabilită de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Analiza definiţiei prezumţiilor judiciare relevă, aşadar, că ele sunt o categorie specială de probe, care pot naşte doar probabilitatea unui fapt, iar nu certitudinea acestuia. Or, cum dispoziţiile art. 253 alin. (2) C. civ. impun condiţia ca recunoaşterea tacită să fie fără echivoc, iar orice renunţare la beneficiul prescripţiei trebuie să fie neîndoielnică, prezumţiile judiciare, care nu pot institui prin ele însele decât o posibilitate, iar nu o certitudine a unui fapt, nu pot fi folosite pentru a proba existenţa unei recunoaşteri tacite care să întrerupă termenul de prescripţie.

Astfel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi ale art. 2538 alin. (2) C. civ., instanţa de apel a folosit prezumţiile judiciare pentru a proba existenţa unui act de recunoaştere tacită - o plată parţială - pentru a justifica întreruperea termenului de prescripţie. A considerat greşit că recurentul pârât a renunţat la beneficiul prescripţiei prin recunoaştere tacită atunci când ar fi făcut în anul 2016 o plată prin care ar fi restituit o parte a presupusului împrumut datorat intimatei reclamante. Presupusa plată ar fi fost făcută printr-un transfer bancar care conţinea o singură menţiune în privinţa naturii plăţii: împrumut rudă. Prin acest transfer, în realitate, recurentul pârât este cel care i-a împrumutat intimatei reclamante o sumă de aproximativ 20.000 euro. Această plată este însă considerată de instanţa de către apel ca fiind o recunoaştere fără echivoc a restituirii unui împrumut.

Instanţa de apel, considerând că menţiunea de pe ordinul de plată este una generală şi neclară, pe baza căreia nu se poate proba restituirea unui împrumut, a folosit în mod nelegal prezumţii judiciare pentru a dovedi că intenţia recurentului pârât a fost de restituire a împrumutului.

Cu încălcarea normelor evocate, instanţa de apel a probat existenţa unei plăţi ca act de recunoaştere tacită întreruptiv de prescripţie, prin care recurentul intimat ar fi renunţat la beneficiul unui drept, folosind proba prezumţiilor judiciare, într-o analiză în care tăcerea intimatului pârât este interpretată ca o recunoaştere a presupusei datorii şi ca act întreruptiv al termenului de prescripţie.

Sub cel de-al doilea aspect, i s-a imputat de către recurent instanţei de apel încălcarea normelor de drept material prin calificarea greşită a relaţiei dintre părţi ca fiind un împrumut, iar nu o donaţie indirectă, prin greşita interpretare a noţiunii şi condiţiilor în care se face remiterea sumei de bani prevăzută de art. 2158 C. civ., precum şi prin calificarea tăcerii recurentului pârât ca fiind consimţământ privind constituirea contractului de împrumut şi recunoaşterea datoriei.

În speţă, între părţi nu a fost încheiat niciun înscris care să dovedească existenţa unui contract de împrumut, iar martorul propus şi adus în faţa instanţei de către reclamanta intimată a fost reaudiat în apel şi a fost îndepărtat pentru declaraţii nesincere.

Concluzia instanţei de apel potrivit căreia realitatea între părţi s-a încheiat contract de împrumut a fost stabilită fără probe, doar pe baza prezumţiilor judiciare, fără a ţine cont de faptul că, pe de o parte, între părţi nu a operat o remitere a sumei de bani către recurentul pârât, în calitate de pretins împrumutat, şi, pe de altă parte, că tăcerea nu este o formă acceptată de exprimare a consimţământului la încheierea unui contract de împrumut şi nici la recunoaşterea ulterioară a obligaţiei de a restitui o sumă de bani.

În opinia recurentului, s-a produs prin decizia atacată şi o încălcare a dispoziţiilor art. 2158 C. civ. cu privire la condiţia remiterii sumei împrumutate, când s-a constatat că plata sumei de bani din contul intimatei reclamante în contul unei alte persoane decât recurentul intimat este o formă acceptată de a realiza remiterea sumei de bani şi este suficientă pentru a proba existenţa împrumutului. Or, acest lucru nu poate fi acceptat, remiterea sumei de bani către o altă persoană decât cea de la care se solicită restituirea fiind cel mult o formă atipică de împrumut, pentru care se solicită administrarea de probe relevante care să arate, fără echivoc, formarea acordului de voinţă în sensul împrumutului.

Dispoziţiile art. 2158 C. civ. au fost încălcate şi cu privire la formarea acordului de voinţă. În absenţa oricărei probe privind acordul recurentului pârât la încheierea contractului de împrumut, instanţa a calificat tăcerea ca fiind dovada consimţământului la încheierea contractului de împrumut şi recunoaştere a acestuia, încălcând dispoziţiile art. 1240 C. civ.

Este adevărat că voinţa de a contracta poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare, însă tăcerea nu este o astfel de situaţie atunci când în discuţie este încheierea contractului de împrumut sau o recunoaştere care să ducă la întreruperea termenului de prescripţie.

Tăcerea poate fi considerată, deci, acceptare doar în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, aşa cum este cazul tacitei relocaţiuni, dar niciodată în situaţia în care ea se bazează pe simple prezumţii judiciare. În speţă, instanţa a considerat că formarea contractului a fost dovedită pe baza tăcerii recurentului intimat concretizată în lipsa de răspuns la un mesaj telefonic, concluzie care sfidează dispoziţiile art. 1240 C. civ. şi întreaga construcţie juridică a consimţământului şi a probei acestuia.

De asemenea, aspectele referitoare la presupusa tăcere a recurentului pârât nu au fost supuse dezbaterii părţilor, deşi se regăsesc în argumentaţia instanţei de apel ca fiind un aspect central în analiza sa. A apreciat recurentul că dacă ar fi cunoscut acest aspect, ar fi putut aduce probe din care să reiasă că au existat conversaţii suplimentare despre pretinsul împrumut.

Ultima critică, subsumată motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. are în vedere nesocotirea, prin decizia atacată, a dispoziţiilor art. 264 alin. (2) şi 255 alin. (3) C. proc. civ., când a fost folosită tăcerea recurentului pârât pentru a constata exprimarea consimţământului la formarea pretinsului contract de împrumut, deşi dispoziţiile legii limitează posibilitatea folosirii tăcerii. De asemenea, încălcarea a operat, în opinia recurentului, şi cu privire la art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. - a principiului contradictorialităţii, semnificaţie presupusei tăceri nefiind supusă dezbaterii contradictorii a părţilor.

Pentru toate motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în recurs.

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în această etapă procesuală.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârât şi a fixat termen pentru judecata acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor la 8 decembrie 2022.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 13 C. civ. şi ale art. 2538 alin. (2) din acelaşi Cod.

Potrivit recurentului, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 13 C. civ. ("Renunţarea la un drept nu se prezumă"), instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii legale atunci când a recurs la prezumţii judiciare pentru a dovedi renunţarea de către recurentul pârât la beneficiul prescripţiei extinctive prin recunoaşterea tacită a împrumutului, ca urmare a unei plăţi parţiale pe care acesta ar fi făcut-o la data de 26.01.2016.

Susţinerile recurentului, subsumate acestui motiv de recurs, sunt nefondate.

Este de netăgăduit că dispoziţiile art. 13 C. civ., potrivit cărora renunţarea la un drept nu se prezumă, consacră o regulă cu valoare de principiu, menită să exprime intenţia legiuitorului de a conferi certitudine situaţiilor în care titularul unui drept înţelege să renunţe la acesta. În considerarea importanţei unei asemenea manifestări de voinţă, ale cărei efecte juridice şi implicaţii poate fi uneori semnificative, nevoia de certitudine pe care textul legal în discuţie o afirmă şi instituie este firească, fiind vădit că în intenţia legii se află, prin impunerea unei mai sporite exigenţe privitoare la dovada renunţării, protejarea renunţătorului.

Observă însă Înalta Curte că în prezentul proces, prin raportare la starea de fapt reţinută de instanţa de apel (anume că reclamanta i-a împrumutat pârâtului recurent, la data de 25.07.2014, suma de 73.000 Euro în vederea cumpărării unui apartament, precum şi că la data de 26.01.2016 pârâtul i-a restituit reclamantei o parte din împrumutul acordat, respectiv sumele de 9.500 Euro şi 9.500 USD), deveneau relevante dispoziţiile art. 2357 pct. (1) C. civ., precum şi cele ale art. 2538 alin. (1) şi (2) C. civ.

Potrivit evocatelor dispoziţii ale art. 2537 pct. (1) C. civ., prescripţia extinctivă se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Rezultă, aşadar, că întreruperea cursului prescripţiei extinctive este atrasă de recunoaşterea de către debitor a dreptului supus prescripţiei, sintagma "în orice mod" trimiţând cu evidenţă la concluzia că legiuitorul nu a dorit să impună actelor de recunoaştere anumite forme sau modalităţi de realizare, ci să ofere o plajă mai largă de manifestare a voinţei recognitive, sub condiţia subînţeleasă ca instanţa de judecată să se declare convinsă de faptul că recunoaşterea a existat, deci că este certă.

În concordanţă cu aceste prevederi legale şi complementar lor, art. 2538 alin. (1) C. civ. stabileşte că recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită, în vreme ce alin. (2) al articolului prevede că atunci când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenta dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Totodată, potrivit tezei finale a alin. (2), "constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi alte asemenea".

Aceste din urmă dispoziţii legale stabilesc, deci, în mod expres şi lipsit de echivoc că efectuarea unei plăţi parţiale a datoriei are valoarea unui act întreruptiv ale prescripţiei, ceea ce înseamnă că de la data respectivei plăţi parţiale începe a curge un nou termen de prescripţie, astfel cum rezultă din prevederile art. 2541 alin. (1) şi (2) C. civ.

În aceste circumstanţe de reglementare, este suficient a se dovedi că a existat o plată parţială a datoriei pentru a se putea considera că aceasta, valorând act de recunoaştere tacită a datoriei, atrage întreruperea prescripţiei. Astfel fiind, rezultă, totodată, şi că apar ca irelevante dispoziţiile art. 13 C. civ. privitoare la regula de principiu potrivit căreia renunţarea la un drept nu se prezumă, câtă vreme printr-o dispoziţie normativă specială, anume cea conţinută în art. 2538 alin. (2) C. civ., legiuitorul a stabilit el însuşi semnificaţia şi efectele juridice ale plăţii parţiale făcute de către debitor în considerarea datoriei sale către creditor.

Chiar dacă la nivel teoretic şi general s-ar putea considera, precum recurentul afirmă, că un act de recunoaştere a unei datorii implică, prin el însuşi, şi o manifestare de renunţare la dreptul de a invoca prescripţia, situaţia particulară, deci specială, reglementată prin prevederile art. 2538 alin. (2) C. civ. obligă la a le acorda acestora din urmă prevalenţă, prin derogare de la principiul instituit cu valoare generală prin articolul 13 C. civ.

A considera altfel înseamnă a lăsa fără efecte prevederile art. 2538 alin. (2) C. civ., iar aceasta nu poate fi îngăduit, fiind de principiu că o dispoziţie legală trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu într-un sens în care i s-ar refuza producerea de efecte.

În concluzie, trebuie considerat că atunci când instanţa de apel (consonant, sub acest aspect, cu prima instanţă), a reţinut că întrucât pârâtul recurent, ca debitor în contractul de împrumut, a efectuat în data de 26.01.2016 o restituire parţială a sumei împrumutate, această restituire are valoarea unui act întreruptiv de prescripţie, nu o săvârşit o încălcare a prevederilor art. 13 C. civ., după cum, cu atât mai mult, nu a încălcat sau aplicat greşit prevederile art. 2538 alin. (2) C. civ.

În ce priveşte criticile privitoare la felul în care instanţa de apel a interpretat probele cauzei pentru a reţine o anumită stare de fapt, inclusiv încheierea unui contract de împrumut între reclamantă şi pârât sau existenţa unei restituirii parţiale a împrumutului făcute de pârât, acestea nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât să poată fi cercetate pe fondul lor de prezenta instanţă. Prin aceste critici recurentul nu pune în discuţie chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, ci însăşi concluzia pe care instanţa de apel, ca instanţă a fondului, a tras-o, în baza probelor adminsitrate, cu privire la natura raporturilor juridice stabilite între părţi; or, judecata în recurs este imperativ limitată la realizarea unui control de legalitate ale cărui repere sunt exclusiv acelea afirmate în cuprinsul alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., astfel că ceea ce excedează acestor limite/repere trebuie considerat inadmisibil.

b) În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 2158 alin. (1) şi ale art. 1240 C. civ.

Contrar celor afirmate de recurent, concluzia potrivit căreia între părţi s-a încheiat un contract de împrumut nu se sprijină exclusiv pe prezumţii (deşi, din punct de vedere legal, aceasta apărea ca posibilă), ci şi pe înscrisuri (relevanţă deosebită având dispoziţiile de transfer bancar aflate la f.54,55 din dosarul primei instanţe, vol. I, care atestă plata sumelor de 9.500 Euro şi 10.000 USD cu privire la care pârâtul însuşi, ca plătitor, a menţionat că reprezintă "împrumut rudă"), precum şi pe analiza discuţiilor purtate între părţi prin mijloace electronice.

S-a avut în vedere, de asemenea, că unele afirmaţii făcute de pârât au semnificaţia unei mărturisiri extrajudiciare implicite făcute de acesta, în condiţiile în care în cauză s–a reţinut existenta unei imposibilităţi morale de preconstituire a unui înscris, în sensul prevederilor art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ.

Instanţa de apel a făcut, de altfel, o analiză extrem de amplă a mijloacelor de probă a căror administrare a fost posibilă, oferind o interpretare a acestora care, subsumată intenţiei de a se afla adevărul, nu se mărgineşte la o analiză superficială ori insuficient aprofundată, ci este preocupată de înţelegerea cât mai completă şi în detaliu a relaţiilor stabilite între părţi.

Este neîntemeiată şi susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel a încălcat prevederile art. 2158 C. civ. în ce priveşte condiţiile remiterii sumei împrumutate, atunci când a considerat îndeplinită această condiţie prin plata sumei de bani în contul altei persoane. Deşi este real că prevederile legale în discuţie, definind împrumutul de consumaţie, evocă "remiterea" sumei de bani ori a altor bunuri împrumutate, ca transfer de la împrumutător la împrumutat, nu este mai puţin adevărat că legea nu explică sau defineşte termenul "remite".

Ceea ce prezintă relevanţă într-un astfel de contract de împrumut este, în ce priveşte suma de bani ori, după caz, alt bun ce face obiectul convenţiei, ca transferul să se realizeze, fiind pe deplin posibil, urmare a evoluţiei tehnicii, ca remiterea să îmbrace forma unui virament bancar, deci a unei deplasări virtuale de valori între contul împrumutătorului şi al împrumutatului.

În acelaşi spirit, nu s-ar putea considera că împrumutatul îşi pierde caracteristicile, fiindu-i periclitată fiinţa juridică şi valabilitatea, atunci când remiterea sumei de bani îmbracă forma unui virament bancar efectuat, în contul unei terţe persoane indicate de împrumutat, căci şi într-o asemenea situaţie mecanismul esenţial al acestei specii de contract se realizează, terţul fiind indicat de cel împrumutat.

Este nevoie, aşadar, de o înţelegere a noţiunii de remitere care fără a afecta sensul şi intenţia reglementării, să îi atribuie acestei noţiuni o flexibilitate rezonabilă, în acord cu evoluţia vieţii sociale şi economice şi a tehnologiei.

În ce priveşte referirea la încălcarea prevederilor art. 2158 C. civ., în relaţie cu cele ale art. 1240 din acelaşi Cod şi cu referire la valorizarea "tăcerii" ca element ce a stat la baza contractului de împrumut, reţine Înalta Curte că, aşa cum s-a arătat deja prin cele precedente, instanţa de apel şi-a întemeiat constatarea cu privire la încheierea între părţi a unui contract de împrumut pe analiza şi interpretarea mai multor mijloace de probă, fără a atribui "tăcerii" pârâtului o semnificaţie deosebită sau privilegiată. Referirea la tăcerea reclamantului este doar un element suplimentar de circumstanţiere, integrat analizei de ansamblu a probelor şi situaţiei părţilor, iar nu un element hotărâtor în analiza pe care instanţa a realizat-o.

Nu era necesar a se pune în discuţia pârâtului, în mod expres, aşa-numita "probă a tăcerii", căci ceea ce prezintă relevanţă în planul respectării dreptului la apărare este ca probele pe care instanţa îşi întemeiază hotărârea să fi fost admise şi administrate cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a celui al dreptului la apărare. Or, sub acest aspect nu i s-a imputat instanţei de apel vreo greşeală de judecată, "tăcerea" la care recurentul face referire neconstituind, în sine, un mijloc de probă (ea neaflându-se, din raţiuni evidente, enumerată între mijloacele de dovadă la care se referă art. 250 C. proc. civ.), ci putând reprezenta, cel mult, un obiect al probei care, după circumstanţe, să poată sta la baza unor constatări ale instanţei cu privire la starea de fapt relevantă şi la efectele juridice ale acesteia.

c) În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Aceste dispoziţii legale consacră regula potrivit căreia judecătorul are dreptul de a aprecia în mod liber probele administrate, potrivit convingerii sale, în relaţie cu principiul fundamental al aflării adevărului consacrat prin prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Fac excepţie de la regula aprecierii libere a probelor doar acele situaţii în care legea atribuie ea însăşi o anumită forţă probantă unor mijloace de dovadă, însă asemenea situaţii trebuie să fie expres menţionate de lege, interpretarea lor fiind întotdeauna restrictivă.

Astfel fiind, nu s-ar putea vedea raţiunile pentru care recurentul afirmă că instanţa de apel ar fi încălcat aceste prevederi legale atunci când, în cauză, a interpretat probele administrate pentru a stabili că între părţi s-a încheiat un contract de împrumut, precum şi că pârâtul a efectuat o restituire parţială a împrumutului.

Referirile pe care recurentul le face la semnificaţie acordată tăcerii sau la folosirea prezumţiilor judiciare nu relevă, prin ele însele, o încălcare a prevederilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte observând că, în realitate, recurentul încearcă, pe calea acestor critici, să readucă în discuţie aspecte care fuseseră, de altfel, invocate şi în legătură cu alte motive de recurs.

Este neavenită referirea la uzanţe şi necesitatea probării acestora, în sensul prevederilor art. 255 alin. (3) C. proc. civ., aceste dispoziţii legale fiind, în contextul analizei şi raţionamentului logico-judiciar de care a uzat instanţa de apel, lipsite de relevanţă, câtă vreme instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia, nici măcar în parte, pe uzanţe.

Nu s-ar putea considera nici că ar fi fost încălcate prevederile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. privitoare la principiul contradictorialităţii, Înalta Curte referindu-se deja, în cuprinsul considerentelor de faţă, la înţelegerea greşită de către recurent a valenţelor probatorii ale tăcerii, precum a semnificaţiei juridice pe care instanţa de apel i-a atribuit-o în cadrul argumentaţiei ce susţine soluţia.

Faţă de toate cele de mai sus, recursul se va respinge ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Se va respinge, ca nefondată, cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, aceasta fiind dovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1048A din 1 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondată, cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.