State liable for EUR 4,000 over degrading prison conditions; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la 21 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună obligarea acestuia la plata de despăgubiri morale în cuantum de 200.001 RON, pentru încălcarea şi nerespectarea art. 35 din Constituţia României, art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 37 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1155 din 23 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de daune morale. A respins, în rest, acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel

Prin decizia civilă nr. 1267A din 6 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile, ca nefondate.

4. Recursurile exercitate în cauză

Hotărârea din apel a fost atacată cu recurs de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acesta din urmă a susţinut, pe calea motivului înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

A apreciat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentat de o acţiune în răspundere civilă delictuală, nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. Reclamantul A. invocă un presupus prejudiciu suferit prin acţiunile ilicite ale statului, manifestate prin instituţiile sale naţionale, însă imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în condiţiile în care presupusa faptă este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii Statului român prin Ministerul Finanţelor.

Acţiunea reflectă un presupus prejudiciu cauzat de condiţiile de detenţie existente în penitenciarele din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului român prin Ministerul Finanţelor.

În teoria de specialitate s-a arătat că între stat şi instituţiile sale cu personalitate juridică nu există un raport de prepuşenie în înţelesul art. 1373 C. civ. şi nu se poate reţine o subordonare între prepus şi comitent.

Rezultă, aşadar că răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, răspunderea Statului este reglementată în mod expres în Constituţia României, în cadrul art. 52 alin. (3).

Între Stat şi organele de executare a pedepselor privative de libertate nu există nici un fel de raport de prepuşenie care să justifice angajarea răspunderii pentru faptele prepuşilor săi. În această situaţie, răspunderea revine penitenciarelor unde a fost cazat intimatul reclamant, precum şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

A susţinut recurentul că este nelegală aprecierea instanţei de apel asupra caracterului rezonabil al cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, de 4.000 RON, cât timp nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile de atragere a răspunderii civile delictuale.

Situaţia penitenciarelor din România, descrisă în sentinţă, nu se încadrează în categoria faptelor notorii în accepţiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., nefiind vorba despre un aspect concret, o stare generală care ar duce la concluzia legării unui raport juridic obligaţional între reclamant şi pârât izvorând din răspunderea civilă delictuală.

Instanţele anterioare nu au administrat probe pe baza cărora să rezulte condiţiile din penitenciar, cum acestea au periclitat starea de sănătate fizică şi psihică a reclamantului şi dacă se identifică o legătură de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi anumite afecţiuni medicale.

Susţinerile reclamantului cu privire la neplăcerile cauzate de condiţiile de detenţie necorespunzătoare au fost primite de instanţe fără a analiza situaţia reală din cauză şi fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit.

Astfel, inacţiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Pentru toate cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat şi a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022, completul de filtru a anulat recursul reclamantului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate cuprinse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi a admis în principiu recursul pârâtului.

6. Apărările formulate în recurs

În cauză, nu au fost depuse întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor are un caracter nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurentul contestă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinerea calităţii procesuale pasive în litigiul dedus judecăţii, în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către reclamant pentru încălcarea normelor legale interne şi a celor prevăzute de art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin tratamentul degradant la care acesta a fost supus, constând în asigurarea unor condiţii precare în perioada de detenţie, 2013-2017.

Arată, prin cererea de recurs, că nu are calitate procesuală în raport de dispoziţiile art. 224 C. civ., întrucât răspunderea Statului român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate fi angajată decât în mod subsidiar. Între Stat şi organele de executare a pedepselor privative de libertate nu există un raport de prepuşenie care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi. Consideră că în această situaţie nu i se poate imputa vreo culpă, răspunderea revenind în întregime penitenciarelor unde a fost cazat reclamatul, precum şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Mai susţine că are o răspundere limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, iar acţiunea reclamantului nu se grefează pe o astfel de situaţie.

Examinând aceste critici, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Fără a nega faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor prin penitenciarele din subordine are obligaţia de a asigura condiţiile legale de detenţie, instanţa de apel a reţinut că recurentul poartă răspunderea pentru prejudiciul moral generat de încălcarea unor obligaţii legale, respectiv de a lua măsuri privind condiţiile de detenţie inadecvate, dar şi privitor la respectarea dreptului la un mediu sănătos. În concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul român, căruia îi revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie şi adoptării politicilor adecvate în materia sistemului penitenciar, astfel încât să fie preîntâmpinat, redus sau înlăturat fenomenul suprapopulării penitenciarelor şi lipsa condiţiilor de igienă corespunzătoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluţionate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie - interzicerea torturii şi a tratamentelor grele, inumane ori degradante -, ceea ce a determinat concluzia existenţei unei probleme structurale în România în privinţa sistemului penitenciar şi a centrelor de detenţie ori de arest preventiv. În aceste împrejurări a fost pronunţată hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, la care instanţa de apel a făcut referire în considerentele deciziei atacate.

Astfel, Curtea europeană a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii, nu trebuie totuşi să le depăşească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă.

De asemenea, instanţa europeană a arătat că pedeapsa închisorii nu determină pierderea de către deţinut a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului.

În acest context, art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

Astfel, faţă de natura faptei ilicite reţinute, în mod corect recurentului pârât i-a fost reţinută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, fiind considerat răspunzător de producerea prejudiciului datorită omisiunii de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor constatate.

În raport de această situaţie, cum judicios a constatat şi instanţa de apel, răspunderea statului nu poate fi îndepărtată pe motiv că ar răspunde după alte reguli, derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile în cazul dedus judecăţii dispoziţiile C. civ.. Temeiurile de care se prevalează recurentul, invocate de-altfel şi în cererea de apel, nu pot conduce la concluzia inexistenţei unei răspunderi grefate pe un raport juridic fundamentat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Într-adevăr, nu se poate institui o răspundere generală a statului, nelimitată şi necondiţionată, cum se subliniază în argumentaţia cererii de recurs, însă în cazul particular dedus judecăţii operează o răspundere directă a acestuia pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană.

Nu poate fi primită justificarea părţii de a i se institui răspunderea numai în situaţia unui raport de prepuşenie, deoarece acţiunea reclamantului nu are ca temei răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, ci pentru propria faptă ilicită a pârâtului.

Cu privire la fondul litigiului, contrar susţinerilor recurentului, instanţele anterioare au dat eficienţă, în mod întemeiat, dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă un anumit fapt este de notorietate ori este de necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţe, că nu mai este necesară dovedirea lui.

Recurentul pârât nu a înţeles să conteste, prin formularea de apărări în cursul judecăţii în primă instanţă, situaţia de fapt expusă de reclamant, în sensul că a fost supus unor condiţii necorespunzătoare de detenţie, cu încălcarea dreptului la un mediu sănătos, situaţie incompatibilă cu modul în care ar trebui să se desfăşoare activitatea de executare a pedepselor privative de libertate. Astfel, atât tribunalul, cât şi curtea de apel, au apreciat că circumstanţele factuale ale cauzei sunt probate din punct de vedere al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciul afirmat, constând în încălcarea, în planul drepturilor subiective reglementate de art. 252 C. civ., a condiţiilor materiale de detenţie pe perioada încarcerării în cadrul celor două penitenciare.

Înalta Curte constată că aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. nu a constituit, exclusiv, raţiunea stabilirii unui prejudiciu produs prin încălcările de care se plânge reclamantul. Curtea de Apel a evaluat efectele produse de aceste încălcări printr-o analiză amănunţită a condiţiilor în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate şi a ajuns la concluzia că i s-a pus la dispoziţie de către cele două penitenciare un regim de detenţie necorespunzător, consecinţa omisiunii statului de a se asigura că dreptul la un mediu sănătos este respectat, inclusiv prin luarea măsurilor necesare în acest scop de autorităţile cu competenţă în domeniul respectării calităţii mediului.

Restul susţinerilor din cererea de recurs nu pot face obiect de cenzură în prezenta cale de atac. Astfel, lipsa administrării probelor pentru identificarea condiţiilor necorespunzătoare de detenţie şi a existenţei unei legături de cauzalitate între regimul inadecvat de care reclamantul a beneficiat pe perioada executării pedepsei privative de libertate şi anumite afecţiuni medicale, neanalizarea condiţiilor din penitenciar, respectiv a situaţiei din cauză şi în ce a constat prejudiciul moral suferit, reprezintă chestiuni ce configurează un control de temeinicie a hotărârii, care conduce la schimbarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată. Or, acest lucru nu este posibil în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se verifică numai legalitatea hotărârii în limita motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, constatând că, în cauză, nu se verifică cerinţele ipotezei de casare configurate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, ca nefondat, recursul declarat de pârât contra deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 1267 A din 6 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.