Liability of public funding agency for employees' breach of internal procedures: causal link and certainty of loss of chance damage

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 22 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 150.000 euro, din care 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale şi 50.000 de euro, daune morale, pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor (răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 1349 şi urm. C. civ.).

În drept, au invocat dispoziţiile art. 1373 C. civ.

Pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR) a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii şi invocând excepţia de netimbrare a cererii, la valoarea pretenţiilor, conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Bacău, în care reclamanţii au formulat aceleaşi pretenţii, fiind identitate de părţi, cauză şi obiect între cele două acţiuni şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., arătând că se pretind despăgubiri rezultate dintr-un contract de finanţare în care nu a fost parte, iar între această reclamantă şi pârâtă nu există niciun raport juridic.

2. Hotărârea Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin încheierea din 30 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

3. Hotărârea Tribunalului Neamţ – secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 435 din 31 martie 2021, Tribunalul Neamţ – secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. şi a respins acţiunea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 104.912 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 3303 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Hotărârea Curţii de Apel Bacău

Prin decizia nr. 855 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă a respins apelul promovat de apelanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva sentinţei civile nr. 435 din 31 martie 2021 pronunţate de Tribunalul Neamţ – secţia I civilă şi de contencios administrativ în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. A admis apelul promovat de apelanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi hotărâri. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 100.000 euro, echivalentă în RON la data plăţii la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri materiale în loc de 104.912 RON. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 8.263 RON. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate. A obligat-o pe apelanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 3.607 RON.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 855 din 22 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă a declarat recurs pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ulterior expunerii parcursului dosarului şi a circumstanţelor factuale ale cauzei, recurenta a susţinut că, în mod greşit curtea a apreciat că s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru faptele prepuşilor săi.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, recurenta a apreciat că, în cauză, nu există faptă ilicită şi nici prejudiciu real şi concret.

Sub un prim aspect, a arătat că, în mod nelegal curtea a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurentă, apreciind că nu există tripla identitate de obiect, cauză şi părţi cerută de prevederile legale.

Prin acţiunea care a constituit obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bacău, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, obligarea recurentei să îi despăgubească cu echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 150.000 euro, din care 100.000 euro, reprezentând daune materiale şi 50.000 euro, constând în daune morale, motivat, în esenţă, de faptul că aceasta s-ar fi înţeles cu constructorul ales de beneficiar pentru realizarea proiectului, pe care îl împuternicise să îl reprezinte în relaţia dintre părţi. Prin sentinţa nr. 94 din 29 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de apel Bacău în dosarul nr. x/2016, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, ca inadmisibilă, soluţia fiind menţinută printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea soluţiei, la fel ca şi Tribunalul Neamţ, Curtea de Apel Bacău a reţinut că nu există identitate de cauză, întrucât prezenta acţiune este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1373 C. civ.

Recurenta a susţinut că motivarea soluţiilor pronunţate de Tribunalul Neamţ şi de Curtea de Apel Bacău nu îndeplineşte condiţiile impuse de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

A menţionat că, pentru a eluda prevederile legii speciale, în cea de-a acţiune, care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1373 C. civ.. Acest aspect este irelevant cât timp finalitatea, petitul şi părţile celor două acţiuni sunt identice, reclamanţii tinzând spre obligarea recurentei la plata aceloraşi despăgubiri cu titlu de daune morale şi materiale.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 431 şi pe cele ale art. 430 C. proc. civ., arătând că hotărârile prin care se statuează asupra unei chestiuni litigioase, indiferent de natura ei, au autoritate de lucru judecat încă de la pronunţare, asigurând intangibilitatea sau imutabilitatea verificării jurisdicţionale, aşa cum este în cazul de faţă, prin pronunţarea sentinţei nr. 94 din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2016.

Prin pronunţarea acestei sentinţe, rămasă definitivă prin decizia nr. 2999 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că cererii de chemare în judecată a reclamanţilor îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Cel puţin sub acest aspect, conform principiului de drept potrivit căruia specialul derogă de la general, recurenta a apreciat că se poate reţine că operează autoritatea de lucru judecat, prin raportare la sentinţa nr. 94 din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi, motiv pentru care a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Recurenta a criticat hotărârea recurată şi din perspectiva soluţiei de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, Curtea de Apel Bacău reţinând că temeiul de drept al acţiunii îl constituie dreptul comun, iar nu legea contenciosului administrativ. În motivarea soluţiei, curtea a menţionat că există raport de prepuşenie, care îşi are izvorul în contractul de muncă încheiat între recurentă şi angajatele C. şi D..

Recurenta consideră că raportul juridic care a generat prezentul litigiu este unul de drept administrativ, întrucât contractul de finanţare este un contract administrativ, atât prin prisma părţii semnatare, în speţă o autoritate publică centrală, respectiv Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (actual AFIR), cât şi prin prisma obiectului contractului de finanţare - acordarea unui sprijin financiar nerambursabil din fonduri publice (80% contribuţia financiară a Comunităţii Europene şi 20% contribuţia publică naţională).

Faţă de natura juridică a contractului de finanţare şi a actelor administrative emise în executarea acestui contract, a susţinut că, în speţă, sunt aplicabile exclusiv prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

A făcut referire la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, arătând că rezultă, fără putinţă de tăgadă, că cererea privind acordarea unor despăgubiri ca urmare a emiterii sau neemiterii unor acte administrative unilaterale, este accesorie cererii de anulare a actelor respective sau de obligare la emiterea acestora.

A precizat că toate actele pe care le-a emis în executarea contractului de finanţare sunt administrative, astfel că i se poate atrage răspunderea doar în baza legii contenciosului administrativ.

Din această perspectivă, a arătat că decizia recurată încalcă principul de drept specialia generalibus derogant, prevederile Legii nr. 554/2004 şi pe cele ale C. civ.

Consideră că, instanţa de apel a ignorat faptul că recurenta a emis acte administrative, prin care a procedat la anularea fişei de avizare a procedurilor de achiziţii, acte care ar fi trebuit contestate urmând procedura specială instituită de legea contenciosului administrativ. Din această perspectivă, temeiul de drept al acţiunii, invocat de reclamant, nu are aplicabilitate în raport de contractul de finanţare, de actele administrative emise în cadrul acestuia şi de calitatea beneficiarului de parte a unui contract administrativ.

Sub un al treilea aspect, recurenta a arătat că, în mod greşit Curtea de Apel Bacău a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru pretinsele fapte ale angajaţilor săi.

A arătat că nu există faptă ilicită, cât timp instanţa nu a identificat şi nu a indicat normele juridice încălcate de angajaţii săi.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a motivat decizia atacată, în sensul că acesta nu are o existenţă certă, ci una prezumată din perspectiva şansei pierdute.

De asemenea, a susţinut că nici legătura de cauzalitate între fapta angajaţilor săi şi pierderea şansei de către beneficiar nu a fost argumentată în motivarea hotărârii, nearătându-se în ce mod a fost împiedicat în realizarea investiţiei prin permisiunea îndreptării unor erori materiale din documentele acestuia, asumate prin aplicarea ştampilei întreprinderii individuale.

În dezvoltarea acestei critici recurenta consideră că angajaţii săi nu au avut cunoştinţă de faptul că beneficiarul anterior revocase mandatul domnului E. în relaţia cu recurenta, astfel că experţii săi nu pot fi în culpă şi nu se poate atrage răspunderea lor, în raport de dinamica evenimentelor.

A solicitat să se constate că documentaţia modificată de constructor a fost însuşită de beneficiar, astfel că experţii recurentei au fost induşi în eroare.

A arătat că reclamanţii şi instanţa de apel nu au demonstrat că modificările aduse erorilor materiale strecurate în documentaţia de achiziţii, l-ar fi împiedicat pe beneficiar să realizeze investiţia şi să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contractul de finanţare. Experţii săi nu au acţionat cu vinovăţie, ci cu intenţia de a-l asista pe reclamant, în limitele impuse de lege, să îşi atingă obiectivul propus prin încheierea contractului de finanţare.

A considerat că nu este întemeiată soluţia Curţii de Apel Bacău, în sensul că ar exista o legătură între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 1373 C. civ. pentru atragerea răspunderii delictuale civile.

Relativ la apelul formulat de reclamanţii A. şi B., a arătat că instanţa de apel a menţinut considerentele sentinţei Tribunalului Neamţ în ceea ce priveşte excepţia lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, cu motivarea în sensul că, potrivit contractului de finanţare, aceasta nu are calitatea de beneficiar.

Consideră că, din această perspectivă, instanţa de apel a motivat contradictoriu hotărârea, recunoscând, pe de o parte, răspunderea contractuală şi natura administrativă a contractului de finanţare, iar pe de altă parte reţinând răspunderea civilă delictuală a recurentei.

În ceea ce priveşte prejudiciul material şi cuantumul acestuia, a arătat că instanţa de apel a ignorat condiţiile contractului de finanţare atunci când a evaluat prejudiciul constând în pierderea unei şanse. Chiar dacă ar achiesa la opinia instanţei (inconsecventă pe parcursul motivării) că este incidentă răspunderea civilă delictuală, a arătat că este obligatoriu să se analizeze condiţiile contractului şi obligaţiile părţilor, pentru a observa modul în care părţile şi-au adus la îndeplinire obligaţiile care le reveneau.

Astfel, în analiza recursului trebuie să se reţină că principiul de bază al finanţării nerambursabile este al rambursării cheltuielilor eligibile efectuate în prealabil de către beneficiar. Pentru acordarea finanţării nerambursabile pot fi luate în considerare doar cheltuielile eligibile, cheltuielile prevăzute în bugetul proiectului (buget care constituie Anexa II la contractul de finanţare) având caracter estimativ şi reprezentând plafonul maxim pentru cheltuielile eligibile. Beneficiarului i se va acorda finanţare nerambursabilă în termenii şi condiţiile stabilite în contractul de finanţare, cheltuielile fiind eligibile numai în condiţiile în care respectă termenii şi cerinţele asumate. Ulterior încheierii contractului de finanţare, cheltuielile efectuate de beneficiar pot fi invalidate, iar sprijinul financiar poate fi retras din cauza modului de implementare al proiectului, al procedurii de achiziţii, a autenticităţii documentelor care au constituit dosarele de achiziţii/plată.

A susţinut recurenta că, prin încălcarea prevederilor contractuale ori a celor legale care reglementează modul de obţinere a finanţării nerambursabile Curtea de Apel Bacău a pronunţat soluţia ignorând prevederile contractului de finanţare care consfinţesc răspunderea generală a beneficiarului faţă de modul de implementare a proiectului, incluzând şi procedura de achiziţii, cu atât mai mult cu cât toată documentaţia depusă în cadrul dosarului de achiziţii era însuşită de către beneficiar.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, a susţinut că aceasta nu există, culpa organizării unor proceduri de achiziţii nelegale fiind, exclusiv, a reclamantei. Curtea nu a indicat o faptă ilicită săvârşită de recurentă sau de experţii săi, astfel încât să fie aplicabil art. 1373 C. civ., fiind de reţinut că aceştia au instrumentat dosarele de achiziţii neavizate, îndeplinind o atribuţie legală, respectând prevederile legale şi pe cele ale manualelor de proceduri aplicabile.

Pe de altă parte, existenţa unei fapte ilicite a fost supusă şi controlului organelor de cercetare penală care au concluzionat că nu poate fi reţinută săvârşirea vreunei infracţiuni. Niciunul dinte actele presupus vătămătoare nu au fost atacate conform prevederilor legale şi nu au fost până în prezent anulate în baza Legii nr. 554/2004.

Referitor la prejudiciu, a susţinut că acesta nu există, neputând fi reţinută vreo culpă a recurentei sau a funcţionarilor săi în ceea ce priveşte diminuarea patrimoniului reclamantului, neimplementarea proiectului fiind culpa exclusivă a acestuia. Prin contractul de finanţare, recurenta a acordat o finanţare nerambursabilă pentru dezvoltarea unei investiţii în condiţiile stricte ale Programului PNDR transpuse în contractul de finanţare. Reclamanţii nu au prezentat un mod de calcul al sumei pretinse cu titlu de despăgubiri şi nici perioada exactă pentru care o solicită.

Apreciază că finanţatorul acţionează exclusiv cu intenţia de a gratifica, astfel că nu poate fi obligat la repararea unui prejudiciu pentru emiterea cu întârziere sau indisponibilizarea sumelor atribuite cu titlu gratuit indiferent de motivele care au generat aceste împrejurări.

A precizat că, în eventualitatea în care recurenta se va întoarce împotriva salariaţilor, nu se va putea limita la constatarea şi cuantificarea valorică a prejudiciului patrimonial, ci va trebui să producă dovezi certe, în sensul evidenţierii modului, a cauzelor şi a modalităţilor de diminuare a patrimoniului, a evidenţierii şi dovedirii neechivoce a faptei ilicite strict personale a salariatului, săvârşită în legătură cu munca acestuia, dar şi raportul de cauzalitate, respectiv contextul cauzal între eventualele fapte ilicite şi prejudiciul înregistrat. În lipsa acestor dovezi, acţiunea în regres împotriva salariaţilor anterior menţionaţi nu este admisibilă, fiind totodată generatoare de cheltuieli de judecată în sarcina recurentei.

A arătat că nici condiţia culpei şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu nu sunt îndeplinite pentru a putea fi antrenată răspunderea recurentei pentru repararea prejudiciului. Pentru a fi îndeplinită această condiţie ar fi trebuit ca prin fapta recurentei de a emite acte administrative, reclamantul să fie păgubit în mod direct cu suma solicitată. Or, din susţinerile reclamantului dezvoltate în cererea de chemare în judecată, cât şi din probatoriul administrat şi anexat acţiunii, patrimoniul său nu a fost diminuat cu suma de 104.912 RON, astfel cum stabilise tribunalul, nici cu cea de 100.000 euro, cum a stabilit Curtea de Apel Bacău, în contextul în care beneficiarul a cunoscut şi consimţit regulile de obţinere a finanţării.

O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că a menţinut în integralitate considerentele sentinţei, fără prezentarea unor dovezi certe, concludente şi pertinente privind stabilirea în sarcina recurentei a plăţii sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Compensaţia materială acordată trebuie să fie raportată la importanţa efectivă a valorilor lezate, respectiv la consecinţele negative asupra integrităţii fizice ori psihice a persoanei vătămate.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să se stabilească legătura între fapta ilicită şi prejudiciul moral cauzat beneficiarului. Valorile morale ale reclamanţilor nu au putut fi lezate prin acte emise în executarea contractului de finanţare, în aplicarea legii şi a executării atribuţiilor de serviciu, cu atât mai mult cu cât răspunderea pentru organizarea procedurilor de achiziţii este răspunderea exclusivă a beneficiarului.

Recurenta a arătat că, o altă condiţie pentru acordarea daunelor morale este să fi acţionat cu vinovăţie, adică să fi urmărit producerea unor consecinţe negative pentru reclamanţi, despre care nu poate fi vorba în speţa de faţă, în condiţiile în care a emis acte administrative legale, necontestate de beneficiar.

6. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

La 24 martie 2022, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 13 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică de la 24 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

8. Soluţia şi considerentele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În esenţă, reclamantul în nume propriu şi ca succesor al întreprinderii individuale, desfiinţate în timpul derulării prezentului proces, în calitate de beneficiar al unui contract de finanţare, a promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva instituţiei publice pârâte, în calitate de comitent, pentru fapta considerată ilicită a prepuşilor săi care au permis mandatarului beneficiarului, căruia îi fusese revocat mandatul pentru evitarea unui conflict de interese (acesta fiind şi câştigătorul licitaţiei organizate pentru încheierea unui contract de antrepriză lucrări şi instalaţii), să opereze o modificare în oferta societăţii licitatoare.

Instanţele devolutive au respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtă, au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a soţiei întreprinzătorului persoană fizică, titular al întreprinderii individuale, şi, pe fond, au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, iniţial fiind acordate despăgubiri materiale de 104.912 RON reprezentând sumele plătite de reclamant, antreprenorului şi 10.000 RON daune morale, în apel prejudiciul material fiind majorat la suma de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea întregului contract de finanţare, cu titlu de prejudiciu provenit din pierderea şansei de a duce la bun sfârşit contractul de finanţare.

În concret, în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut că activitatea ilicită imputată angajaţilor AFIR a constat în permiterea operării de către numitul E. (reprezentantul F. S.R.L., antreprenorul care câştigase licitaţia de achiziţii lucrări şi instalaţii), a unor modificări ale documentelor aferente ofertei de lucrări construcţii şi instalaţii depuse de acesta în cadrul procedurii de adjudecare a contractului de execuţie lucrări, fără ştirea beneficiarului; sesizată fiind chiar de către beneficiar cu existenţa unei neconcordanţe între documentele din oferta F. S.R.L. existente la dosarul rămas în posesia A. şi exemplarele aflate în evidenţele AFIR, instituţia finanţatoare a anulat fişa de avizare, ceea ce l-a pus pe beneficiar în imposibilitatea de a mai respecta termenul contractual, ducând în final la pierderea finanţării.

S-a considerat că fapta ilicită şi prejudiciabilă a prepuşilor a fost săvârşită în legătură cu atribuţiile sau funcţiile încredinţate, cele două angajate fiind în timpul serviciului, la locul de muncă. Astfel, numita C. a permis unei alte persoane, decât cea în drept, introducerea/înlocuirea unor documente de la dosarul de achiziţii lucrări, respectiv a avizat formal dosarul de achiziţii al beneficiarului, acţiune care a contravenit procedurilor interne de lucru, iar numita D. a avizat formal documentaţia de achiziţie lucrări depusă de către beneficiarul A., acestea fiind sancţionate disciplinar de angajator pentru încălcarea procedurilor interne de lucru. S-a apreciat că pârâta răspunde în calitate de comitent atunci când prepusul a acţionat prin deviere de la funcţiile sale, prin depăşirea lor sau abuzând de acele funcţii, aşa cum s-a întâmplat în speţa de faţă.

În privinţa cuantificării prejudiciului material, s-a apreciat că reclamantul a pierdut o şansă reală, fiind pe punctul de a începe să fructifice evenimentul favorabil, existând legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul determinat de neproducerea evenimentului, de natură să îi producă victimei un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube. Ca atare, pârâta a fost obligată la plata a 100% din valoarea avantajului economic pierdut constând în suma maximă de finanţare nerambursabilă ce putea fi obţinută dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită, adică echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 100.000 de euro.

Într-o primă critică formulată în cauză, recurenta susţine nemotivarea corespunzătoare a soluţiei de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 94/29.09.2016 a Curţii de Apel Bacău, definitivă prin decizia nr. 2999/4.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Consideră recurenta că motivarea soluţiilor pronunţate de Tribunalul Neamţ şi de Curtea de Apel Bacău nu îndeplineşte condiţiile impuse de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În legătură cu soluţia de respingere a acestei excepţii, recurenta susţine că prin sentinţa menţionată s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţi având acelaşi obiect, respectiv obligarea sa la plata de despăgubiri materiale de 100.000 euro şi daune morale în cuantum de 50.000 euro, prezenta acţiune fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1373 C. civ., doar pentru a eluda prevederile legii speciale, cât timp finalitatea, petitul şi părţile celor două acţiuni sunt identice, iar în litigiul anterior s-a stabilit că solicitării reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 554/2004.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 431 şi pe cele ale art. 430 C. proc. civ., considerând îndeplinită condiţia triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.

Instanţa de recurs constată că susţinerea referitoare la nemotivarea soluţiei date excepţiei autorităţii de lucru judecat, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerente "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Din examinarea modului în care instanţa de apel a analizat cauza, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei, că hotărârea atacată respectă cerinţele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind expuse motivele de fapt şi de drept pe care a fost întemeiată soluţia.

Astfel, instanţa de apel a motivat amplu şi judicios de ce a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat, nici ca excepţie procedurală, sub efect negativ, nici ca mijloc de probă, din perspectiva efectului său pozitiv, verificând elementele ce compun această instituţie juridică, astfel că hotărârii atacate nu i se poare reţine lipsa motivării soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte critica privind nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei, şi aceasta este nefondată. Astfel recurenta a susţinut că finalitatea, petitul şi părţile celor două acţiuni sunt identice şi că s-ar fi stabilit, în litigiul anterior, că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 554/2004.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că, în litigiul precedent, s-a statuat că solicitarea reclamanţilor de a se constata inexistenţa unui act administrativ nu se încadrează în textul art. 8 din Legea nr. 554/2004, că nu poate fi primită nici cererea prin care se solicită obligarea pârâtei de a emite un act administrativ cu un conţinut determinat şi nici nu s-ar putea vorbi de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, petitul principal fiind inadmisibil. Prin urmare, a fost respinsă şi solicitarea de reparare a pagubei, aceasta fiind considerată o latură intrinsecă a litigiului administrativ, ulterioară admiterii unei acţiuni îndreptate împotriva actului administrativ nelegal.

Raportat la aceste considerente, sunt nefondate susţinerile recurentei în sensul că instanţele de contencios au stabilit că solicitării reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 554/2004, câtă vreme acţiunea precedentă a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că reclamanţii, prin modul de formulare a acţiunii, nu au solicitat să se constate inexistenţa unui drept, ci a unui act prin care să se materializeze răspunsul la sesizarea acestora, respectiv un proces-verbal de constatare a unor nereguli reglementat de art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, solicitare incompatibilă cu dispoziţiile legii speciale.

În prezenta cauză, se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, nu în calitatea sa de autoritate administrativă, ci de comitent pentru fapta prepuşilor săi, în temeiul art. 1373 C. civ., prepuşi cărora li se reproşează încălcarea unor proceduri în derularea contractului de finanţare care au condus la sistarea finanţării şi prejudicierea, pe această cale, a reclamantului.

În mod corect instanţa de apel a apreciat că nu există identitate de cauză şi obiect pentru a opera autoritatea de lucru judecat faţă de soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004. Cum considerentele hotărârilor pronunţate în contencios administrativ nu conţin nici aprecieri cu privire la conduita pârâtei în raport cu reclamantul, în mod corect s-a apreciat că soluţionarea prezentei cauze nu duce la infirmarea celor constatate prin respectivele hotărâri.

A mai criticat recurenta menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, considerând că raportul juridic care a generat prezentul litigiu este unul de drept administrativ, în condiţiile în care contractului de finanţare, contract de natură administrativă, îi sunt aplicabile exclusiv prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar pârâtei i se impută faptul că a emis acte administrative, prin care a procedat la anularea fişei de avizare a procedurilor de achiziţii, acte care ar fi trebuit contestate urmând procedura specială instituită de legea contenciosului administrativ.

Critica, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel a apreciat că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o acţiune întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia. Se reţine, ca atare, că, raportat la principiul disponibilităţii, instanţele civile au a dezlega solicitarea de atragere a răspunderii pârâtei în calitate de comitent pentru fapte pretins ilicite săvârşite de angajaţii săi în exercitarea raporturilor de muncă.

Prin urmare, distinct de împrejurarea că raportul juridic între pârâtă şi reclamant este un raport contractual de drept administrativ, dată fiind încheierea contractului de finanţare din fonduri nerambursabile, în cauză nu se solicită analiza respectării drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din executarea acestui contract sau a actelor de autoritate ale pârâtei emise în regim de putere publică, ci fapte juridice extracontractuale ale unor persoane fizice, prepuse ale pârâtei, ce au fost considerate ilicite.

În consecinţă, din această perspectivă, acţiunea a fost corect apreciată ca admisibilă, în raport de obiectul material şi juridic şi de normele de drept material aplicabile.

Sub un al treilea aspect, recurenta a susţinut, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că, în mod greşit Curtea de Apel Bacău a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru pretinsele fapte ale angajaţilor săi.

A arătat că nu există faptă ilicită, cât timp instanţa nu a identificat şi nu a indicat normele juridice încălcate de angajaţii săi, că prejudiciul nu are o existenţă certă, ci una prezumată din perspectiva şansei pierdute. De asemenea, a susţinut că nu există nici legătura de cauzalitate între fapta angajaţilor săi şi pierderea şansei de către beneficiar, nearătându-se, în hotărâre, cum a fost împiedicat acesta în realizarea investiţiei, prin permisiunea îndreptării unor erori materiale din documentele ofertei de licitaţie, asumate prin aplicarea ştampilei întreprinderii individuale.

Mai invocă inexistenţa unei culpe a prepuşilor săi, susţinând că experţii nu au avut cunoştinţă de faptul că beneficiarul anterior revocase mandatul domnului E., cât timp documentaţia modificată de constructorul antreprenor a fost însuşită de beneficiar, experţii recurentei acţionând cu intenţia de a-l asista pe reclamant, în limitele impuse de lege, să îşi atingă obiectivul propus prin încheierea contractului de finanţare.

De asemenea, consideră că în cauză nu s-a demonstrat nici că modificările aduse erorilor materiale strecurate în documentaţia de achiziţii, l-ar fi împiedicat pe beneficiar să realizeze investiţia şi să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contractul de finanţare.

În contextul calificării raportului juridic dedus judecăţii invocă şi o motivare contradictorie, în sensul că, pe de o parte, instanţa de apel a menţinut argumentele aduse în ceea ce priveşte excepţiei lipsei calităţii procesuale active a soţiei reclamantului de către tribunal în sensul că, potrivit contractului de finanţare, aceasta nu are calitatea de beneficiar, recunoscând, astfel, răspunderea contractuală şi natura administrativă a contractului de finanţare, iar, pe de altă parte, a reţinut răspunderea civilă delictuală a recurentei.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului, consideră că instanţa de apel a ignorat condiţiile contractului de finanţare atunci când a evaluat prejudiciul constând în pierderea unei şanse şi nu a analizat modul în care părţile şi-au adus la îndeplinire obligaţiile care le reveneau. Consideră că patrimoniul reclamantei nu a fost diminuat, în contextul în care beneficiarul a cunoscut şi consimţit regulile de obţinere a finanţării, conform cărora beneficiarul răspunde şi pentru organizarea licitaţiei.

Criticile privind neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale urmează a fi raportate la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută în fazele devolutive ale procesului.

Astfel, în concret, s-a reţinut că beneficiarul contractului de finanţare a proiectului "Pensiune Agroturistică, loc. Pluton, com. Pipirig, jud. Neamţ", A. a sesizat Oficiul judeţean al pârâtei prin scrisoarea nr. 115 din data de 23.03.2015, asupra existenţei a două variante ale ofertei de lucrări construcţii şi instalaţii făcute de antreprenorul F. S.R.L. una aflată în posesia beneficiarului (A.) şi alta în posesia OJFIR Neamţ.

Urmare a sesizării, la data de 28.05.2015 a fost emisă de către Autoritatea contractantă, notificarea prin care beneficiarului i-a fost adus la cunoştinţă că s-a luat decizia de anulare a Fişei de avizare nr. x/31.10.2014 pentru proiect, acesta fiind îndrumat să reia procedura de licitaţie.

S-a dovedit că neconcordanţa a provenit din operarea de către numitul E., administratorul societăţii care a câştigat licitaţia organizată de beneficiar pentru încredinţarea lucrărilor de construcţie, a unor modificări ale documentelor aferente ofertei depuse de acesta în cadrul procedurii de adjudecare a contractului. S-a reţinut şi că, la momentul înlocuirilor de documente, prepusele OJFIR Neamţ, care au permis modificarea, aveau date că numitul E. nu mai era reprezentant legal sau convenţional al beneficiarului A..

Ulterior, împotriva celor două angajate s-a derulat o procedură disciplinară în cadrul căreia s-au reţinut în sarcina lor săvârşirea unor nereguli de natură administrativă, respectiv că numita C. a permis unei alte persoane, decât cea în drept, introducerea/înlocuirea unor documente de la dosarul de finanţare, respectiv a avizat formal dosarul de achiziţii al beneficiarului, acţiune care nu a produs efecte juridice, dar a contravenit procedurilor interne de lucru. În ceea ce priveşte pe numita D., s-a reţinut că aceasta a avizat formal documentaţia de achiziţie lucrări depusă de către beneficiarul A.. Cele două angajate au fost sancţionate disciplinar însă s-a reţinut că Decizia D.C.A. de anulare a fişei de avizare nr. x/31.10.2014 este în concordanţă cu regulile de finanţare, precum şi cu intenţiile beneficiarului, că deficienţele sesizate de persoana vătămată au fost produse, în mare măsură, prin concursul numitului E. iar, în legătură cu activitatea celor două angajate implicate în instrumentarea dosarului de achiziţie lucrări, s-au reţinut exclusiv nereguli de ordin administrativ, fără consecinţe financiare şi fără efecte juridice.

Aceleaşi fapte au făcut şi obiectul unei plângeri penale, finalizate prin hotărârea nr. 462/10.03.2020 a Judecătoriei Piatra Neamţ – secţia penală, pronunţată în procedura de cameră preliminară, prin care s-a dispus clasarea în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru infracţiunile de neglijenţă în serviciu şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptele fiind prescrise, şi în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Prin hotărârea menţionată s-a reţinut că modificările nu au afectat rezultatul procedurii de adjudecare a ofertei câştigătoare (prin care, în raport de maniera în care s-a desfăşurat licitaţia de lucrări, beneficiarul însuşi părea să fi urmărit cu orice preţ ca F. S.R.L. să fie declarată câştigătoare), însă acestea au avut consecinţe financiare şi efecte juridice, întrucât intimata, în urma verificării neconcordanţelor sesizate de petent, deşi reţine că acestea au fost simple corecturi de îndreptare a unor erori de formă şi de calcul, care nu au produs efecte juridice, în baza aceloraşi nereguli, a luat decizia de anulare a fişei de avizare, decizie ce a pus beneficiarul de proiect în imposibilitatea de a mai obţine finanţarea în termenul contractual.

S-a apreciat, din cronologia procedurilor privind contractul de finanţare, că întârzierile în realizarea proiectului beneficiarului au fost determinate în principal de nerespectarea de către beneficiarul privat a regulilor impuse pentru accesarea de fonduri nerambursabile şi nu de atitudinea angajaţilor AFIR, acţiunea culpabilă a acestora intervenind abia către finalul procedurii, la momentul la care au permis partenerului contractual al Întreprinderii Individuale (care anterior pentru o perioadă considerabilă de timp acţionase în baza unei procuri autentificate de un notar public, ca mandatar al acesteia în cadrul procedurilor privind contractul de finanţare derulate de instituţia intimată) să modifice înscrisuri din dosarul privind oferta declarată câştigătoare în urma finalizării procedurii de adjudecare a contractului de execuţie lucrări. În acest context, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la elementul material al laturii subiective a infracţiunii de abuz în serviciu.

Valorizând aceste elemente ca mijloace de probă, instanţa de apel a considerat că fapta ilicită imputată angajaţilor AFIR a constat în permiterea operării de către numitul E. - reprezentantul F. S.R.L. - a unor modificări ale documentelor aferente ofertei de lucrări construcţii şi instalaţii depuse de acesta în cadrul procedurii de adjudecare a contractului de execuţie lucrări, fără ştirea beneficiarului şi că anularea fişei de avizare l-a pus pe beneficiar în imposibilitatea de a mai respecta termenul contractual, ducând în final la pierderea finanţării.

Cum fapta ilicită a fost săvârşită în legătură cu atribuţiile sau funcţiile încredinţate iar raportul de prepuşenie are ca izvor contractul de muncă, numitele C. şi D. fiind angajatele pârâtei, a apreciat că fapta ilicită a determinat neproducerea evenimentului de natură să îi creeze victimei un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube, în condiţiile în care reclamantul A. era în cursul exercitării şansei sale ori în măsură să profite de ea, existând o probabilitate a obţinerii avantajului dorit. Prin urmare, a considerat că principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea întregului avantaj ce putea fi obţinut, iar dacă probabilitatea obţinerii întregului avantaj era de 100%, atunci este normal ca şi despăgubirea să fie de 100% din valoarea economică pierdută, constând în suma maximă de finanţare nerambursabilă ce putea fi obţinută dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită.

Recurenta susţine, sub un prim aspect, că instanţa de apel nu ar fi identificat normele juridice încălcate de angajaţii săi. Critica este nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel a precizat, analizând actele materiale ale prepuşilor prin raportare la modalitatea în care acestea au fost calificate chiar de către angajator, dar şi de instanţa penală, că, prin permisiunea acordată unei persoane neautorizate de a corecta valori înscrise în ofertă, chiar şi în ipoteza unor simple erori de calcul, sunt încălcate regulamentele şi procedurile administrative interne.

Ca atare, câtă vreme însăşi pârâta a statuat, în cadrul cercetării disciplinare a celor două angajate, că acestea au încălcat procedurile interne de lucru, nu se impunea, din partea instanţei de apel, o analiză suplimentară asupra caracterului ilicit al faptei, reţinută, de altfel, printr-un raţionament similar, şi în cauza penală. Contrar susţinerilor recurentei, nu era necesar, pentru stabilirea caracterului ilicit al faptelor, nici ca acestea să constituie infracţiuni, ilicitul delictual civil fiind distinct de cel penal.

Este lipsită de temei factual şi susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut, în motivare, atât aspecte ce ţin de raporturile juridice contractuale atunci când a validat soluţia de primă instanţă asupra lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi pe cele aparţinând sferei delictuale a răspunderii juridice, având în vedere că ceea ce s-a dedus judecăţii a fost un raport juridic extracontractual ce a avut la bază fapta angajaţilor pârâtei care ar fi determinat o pierdere patrimonială societăţii al cărei succesor este reclamantul, soţia acestuia fiind terţ faţă de raportul juridic analizat în cauză.

Criticile referitoare la neîndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale sunt, în parte, fondate.

Astfel, dacă în ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, aceasta nu acţionează în privinţa angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor, ceea ce este de reţinut în cauză este greşita apreciere a instanţei de apel asupra modalităţii de constituire a prejudiciului şi a existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită reţinută în sarcina prepuşilor şi prejudiciul pretins.

În acest sens se are în vedere că, potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Dispoziţiile legale evocate nu impun, pentru antrenarea răspunderii, îndeplinirea condiţiei care vizează vinovăţia, răspunderea comitentului fiind, în perspectiva noului C. civ., o răspundere obiectivă, de plin drept. Art. 1373 C. civ. condiţionează declanşarea acestei forme de răspundere pentru fapta altuia de obligativitatea întrunirii a trei condiţii generale obiective ale răspunderii: prejudiciul, fapta ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul cauzat victimei.

Prin urmare, răspunderea comitentului este principală şi autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru fapta sa. Comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, având o obligaţie proprie de reparare a prejudiciului suferit de victimă, independentă de vinovăţia sau nevinovăţia, precum şi de răspunderea proprie a prepusului său, care poate fi analizată în cadrul unei acţiuni în regres îndreptată împotriva acestuia.

Prin urmare, sub acest aspect, nu vor fi analizate susţinerile recurentei referitoare la lipsa vinovăţiei prepuşilor săi, care au fost induşi în eroare de manoperele dolozive ale fostului mandatar.

Vor fi reţinute ca fondate, însă, acele critici prin care recurenta susţine că în cauză nu există o legătură de cauzalitate între modificările aduse erorilor materiale strecurate în documentaţia de achiziţii şi inaptitudinea beneficiarului de a realiza investiţia şi de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin contractul de finanţare, precum şi cele potrivit cărora prejudiciul a fost generat de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către însuşi beneficiarul, răspunderea fiind a acestuia şi nu a finanţatorului, care nu a emis acte administrative nelegale prin care să îl păgubească pe beneficiar cu suma pretinsă.

Astfel, în ceea ce priveşte prejudiciul, în mod greşit în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel a conferit caracter cert, prejudiciului cauzat de pierderea unei şanse, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 1385 alin. (4) C. civ.. Instanţa de apel a considerat că, odată intervenită fapta ilicită care a determinat anularea licitaţiei şi, în final a contractului de finanţare, reclamantul a pierdut şansa finalizării acestuia, astfel că prejudiciul material constă în valoarea totală a contractului. Statuând astfel instanţa de apel a ignorat faptul că pentru ca acest tip de prejudiciu să devină cert, este necesar ca şansa de care victima a fost lipsită să fi fost reală şi serioasă, iar pierderea ei să fie consecinţa directă a faptei ilicite care angajează răspunderea.

Instanţa a prezumat că, odată încheiat contractul de finanţare şi desemnat constructorul, contractul urma a fi finalizat, fără a ţine seama de circumstanţele factuale pe care pârâta le-a relatat, bazate pe istoricul raporturilor dintre părţi, astfel cum au fost reţinute inclusiv în litigiul penal, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvărşit-o, aceasta nefiind legată de constatările referitoare la existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei.

Or, în acest context, pentru a reţine prejudiciul cauzat de pierderea unei şanse, instanţa de apel trebuia să analizeze circumstanţele factuale pentru a identifica elemente apte a dovedi faptul că realizarea şansei (finalizarea contractului) era posibilă şi iminentă, aceasta fiind împiedicată în mod direct de acordul dat de prepuşii pârâtei pentru modificarea calculului valoric din ofertă, prezumţia aplicată de judecător nefiind susţinută de faptele conexe dovedite.

În acest sens, instanţa de apel nu a ţinut cont de existenţa factorilor ce ţin de comportamentul victimei şi acţiunea unor terţi, care ar fi putut influenţa legătura cauzală între faptă şi prejudiciu, având potenţialul de a determina incertitudinea producerii rezultatului.

În speţă, instanţa de apel nu a analizat apărările pârâtei în sensul că a procedat la anularea avizării şi dispunerea reluării procedurii de achiziţii lucrări în acord cu dorinţa beneficiarului de a anula contractul de antrepriză, exprimată în cuprinsul sesizării, că doar erorile de calcul nu ar fi determinat modificarea câştigătorului licitaţiei, fiind constatate şi alte deficienţe în organizarea licitaţiei şi în ceea ce priveşte îndeplinirea de către firma câştigătoare a condiţiilor de eligibilitate şi că reclamantul nu a atacat decizia de anulare a avizării în ipoteza în care considera că aceasta era nelegală.

În plus, potrivit susţinerilor pârâtei, în raportul de control întocmit urmare a sesizării, s-au reţinut şi alte deficienţe, de natură a afecta dinamica etapelor de executare a contractului, imputabile reclamantului, inclusiv împrejurarea că, în perioada februarie- aprilie 2015, nu au fost realizate, la termenul prevăzut, alte patru proceduri de achiziţie consultanţă, utilaje şi dotări, fiind avizată negativ şi procedura de desemnare a unui diriginte de şantier, acestea reprezentând elemente, intervenite în lanţul cauzal, a căror analiză ar fi putut determina infirmarea constatării unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită imputată şi prejudiciul pretins.

Instanţa de apel nu a avut în vedere nici constatările instanţei penale în sensul că au existat împrejurări relevante, rămase neanalizate de organele de cercetare penală în raport cu soluţia pronunţată, referitoare la stabilirea fluxului documentelor, contextul în care s-a ajuns la înlocuirea lor, presupusele manopere frauduloase ale terţului antreprenor şi modul în care aceste aspecte au influenţat executarea contractului de antrepriză sau relaţiile dintre beneficiar şi executantul lucrării, în condiţiile în care, prin contract, antreprenorul se obliga să execute construcţiile şi lucrările prevăzute în ofertă, acesta având propria răspundere în ceea ce priveşte valorile eronate trecute în ofertă.

De asemenea, instanţa de apel nu a evaluat comportamentul victimei şi contribuţia acesteia la producerea prejudiciului determinat de nefinalizarea în termen a contractului de finanţare, în condiţiile în care pârâta a susţinut că aceasta, în mod constant, a acţionat în afara procedurilor şi cerinţelor prevăzute pentru avizarea etapelor de execuţie a contractului, licitaţia pentru construcţii şi instalaţii fiind reluată de 5 ori, iar după anularea ultimului aviz, deşi contractul a fost prelungit pană la 19.09.2015, reclamantul nu a mai reluat licitaţia, motivând în acţiune că nu ar mai fi dispus de timpul necesar, astfel că, până la data de 1.07.2016 la care contractul a fost reziliat, finanţatorul a constatat că nu s-a mai depus nicio notă de plată pentru contract.

În condiţiile în care, în lanţul cauzal, există mai mulţi factori care concurează la producerea prejudiciului, atât factori care au declanşat cauzalitatea, cât şi cei care au favorizat-o sau nu au împiedicat-o, devin relevante, pentru analiza legăturii de cauzalitate, atât cauza principală, necesară şi directă, cât şi condiţiile cauzale, neputând fi înlăturate nici contribuţia victimei şi nici a terţului la producerea prejudiciului.

Faţă de aceste circumstanţe, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, este greşit a se reţine existenţa unei legături de cauzalitate directe, nemijlocite şi exclusive între fapta prepuşilor pârâtei şi prejudiciul acordat în forma stabilită de instanţa de apel, neputându-se reţine concluzia acesteia conform căreia modificarea ofertei a constituit cauza directă a anulării avizului de desemnare a câştigătorului licitaţiei şi că anularea avizului, a cărui legalitate nu a fost contestată, a reprezentat cauza directă a anulării contractului de finanţare, neexistând certitudinea, raportat la comportamentul anterior al beneficiarului, că acesta era în situaţia de a-şi fructifica şansa finalizării investiţiei până la termenul convenit.

Prin urmare, din această perspectivă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel care va relua analiza celor două elemente ale răspunderii civile delictuale, prejudicu şi legătură de cauzalitate, ţinând cont de circumstanţele cu legătură cauzală menţionate în considerentele prezentei hotărâri, pentru a stabili existenţa şi caracterul cert al prejudiciului în raport de fapta ilicită reţinută în cauză.

Critica adusă deciziei recurate care a menţinut în integralitate considerentele sentinţei privind stabilirea în sarcina recurentei a plăţii sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, fără a se ţine cont de intensitatea lezării valorilor nepatrimoniale ale reclamantului nu va mai fi analizată distinct, faţă de soluţia de casare cu trimitere în privinţa prejudiciului material întrucât legatura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul moral comportă aceeaşi obligaţie în sarcina instanţei de rejudecare, respectiv a stabilirii cauzei principale şi a circumstanţelor care au influenţat producerea unui deznodământ păgubitor pentru reclamant, în raport de cele statuate, urmând a se analiza, dacă este cazul, îndeplinirea criteriilor specifice acestui tip de prejudiciu şi a se cuantifica, în echitate, cuantumul daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva deciziei nr. 855 din 22 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2022.