Nullity of cassation appeal for failing to demonstrate unlegality in interpretation of evidence and property law

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V civilă la data de 11.07.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Primăria sector 5 Bucureşti, să se constate că a uzucapat terenul în suprafaţă de 1.431,20 mp din str. x, sector 5 Bucureşti, aşa cum rezultă din Planul de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate, teren delimitat în punctele 18-19-20-21-22-23-24-25-26-27-28-29-30-31-32-33-34, împrejmuit cu gard de beton, prin uzucapiunea de lungă durată de 30 de ani, prin folosirea continuă, sub nume de proprietate netulburată, publică şi utilă, precum şi obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1846-1862, art. 1886-1889, art. 1890 şi art. 1895 din vechiul C. civ.

Prin cererea din 15.01.2008, reclamanta a solicitat extinderea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1950/19.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Primăria sectorului 5 Bucureşti; a respins acţiunea în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

La data de 11.12.2019, B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., iar prin încheierea din 05.11.2020, instanţa de apel a admis, în principiu, cererea.

Prin decizia nr. 468/A/18.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei; a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-reclamante formulată de B., ca neîntemeiată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Prin cererea de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, prin prisma art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei şi, pe fond, admiterea acţiunii, în sensul constatării uzucapării terenului în litigiu.

A arătat recurenta că terenul în litigiu nu face parte din terenul cumpărat de autorul său prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.03.1940 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. Or, curtea de apel a reţinut pe baza înscrisurilor că terenul în suprafaţă de 1431,20 mp face parte din terenul în suprafaţă de 58.197 mp care a avut adresa poştală str. x, sector 5 şi care a intrat în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, fiind dat în administrarea Întreprinderii de Ventilatoare (devenită ulterior C.).

Prezentând situaţia de fapt pe scurt, recurenta a susţinut că este posesoarea terenului, asupra căruia (adunând şi posesia antecesorilor) a exercitat o posesie de mai mult de 70 de ani, fiind îndeplinite condiţiile pentru intervenirea uzucapiunii de lungă durată, prin folosirea continuă, sub nume de proprietar, netulburată, publică şi utilă.

Prevalându-se de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o înşiruire de argumente, să se refere la probele administrate şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă, în fapt şi în drept, la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia cuprinsă în dispozitiv, sens în care a criticat faptul că decizia apelului nu a lămurit exact situaţia de fapt. În continuare, recurenta a prezentat consideraţii teoretice asupra importanţei motivării hotărârii, facând referire şi la practica instanţelor. A precizat că decizia recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei, întemeindu-se pe interpretări eronate ale efectelor juridice ale unor documente depuse la dosar. A mai susţinut că instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat aproape toate probele administrate în fond şi apel, întemeindu-se pe câteva înscrisuri pe care le-a interpretat eronat, oferindu-le valori juridice pe care nu le au şi respectiv interpretând informaţiile din cuprinsul acestora în mod total eronat.

Recurenta a arătat că cele două înscrisuri cărora li s-ar fi dat o altă valoare probatorie decât cea pe care o au, sunt procesul-verbal din 22.04.1993 încheiat între C. S.A. şi reclamantă şi adresa nr. x/2.05.2018 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, Serviciul Evidenţă Patrimoniu. Redând conţinutul celor două înscrisuri, recurenta a precizat că acestea relevă o altă situaţie de fapt în legătură cu delimitarea suprafeţei de teren ce face obiect al litigiului, decât cea reţinută de instanţa de apel, ca urmare a interpretării eronate şi contradictorii a acestor probe administrate.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a dat o interpretare neconformă sensului real al textelor de lege, constatând greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de lungă durată. A învederat că instanţa de apel a interpretat eronat probatoriul administrat la dosar şi i-a acordat alte efecte juridice decât cele pe care legea le conferă respectivelor probe, a interpretat eronat situaţia de fapt şi a aplicat greşit dispoziţiile legale în materie de uzucapiune, câtă vreme probele administrate au demonstrat că a fost exercitată posesia timp de 30 ani. A arătat că cele două adrese pe care s-a întemeiat respingerea apelului au fost eronat interpretate, instanţa considerând că terenul a fost deţinut de C. S.A. pe baza acestora, deşi nu putea ajunge la această concluzie.

O altă eroare a instanţei este, potrivit recurentei, faptul că s-a întemeiat în totalitate în desluşirea situaţiei deduse judecăţii pe aspectul deţinerii în drept nu şi a deţinerii în fapt, pronunţând astfel o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea priveşte dreptul de a uzucapa ca sancţiune a titularilor de drepturi care ar fi trebuit să iasă din pasivitate înainte de 30 de ani de deţinere.

Prin cererea de recurs, intervenientul B. a solicitat admiterea acesteia, casarea, în tot, a deciziei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii.

A considerat hotărârea casabilă pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. prin aceea că nu cuprinde niciunul din motivele pentru care a respins apărările intervenientului.

A arătat că a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei-reclamante, care a fost admisă în principiu prin încheierea din 05.11.2020, dar cu toate acestea, prin decizia recurată, în mod surprinzător, curtea nu a făcut nicio referire la apărările formulate de intervenient, limitându-se a consemna că în raport de soluţia dată apelului, în temeiul art. 67 C. proc. civ., va respinge cererea de intervenţie accesorie.

Recurentul a opinat că, printr-o asemenea abordare, curtea de apel a golit de sens instituţia intervenţiei accesorii, tratând-o pur formal, fără a lua în considerare contribuţia la apărările părţii pentru care a intervenit.

A susţinut astfel încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., apreciind că greşeala de judecată a instanţei constituie nu numai o gravă încălcare procedurală, dar a avut ca efect adâncirea şi păstrarea unor erori esenţiale ale judecăţii de fond.

În continuare, recurentul a exemplificat cu trei dintre apărările a căror respingere nemotivată s-a asociat în mod direct cu greşelile dezvoltate de instanţa de apel, respectiv faptul că nu se regăseşte nicio referire la proba cea mai concludentă: prezumţia absolută ce se desprinde din specificul suprafeţei în litigiu – teren înfundat, precum şi criticile aduse hotărârii primei instanţe cu privire la aplicarea greşită a art. 1890 C. civ. şi la confuzia de a se considera constatarea uzucapiunii ca un drept care se constituie prin judecată şi nu ca o stare de fapt care se transformă în stare de drept.

În opinia recurentului, hotărârea este casabilă şi pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 teza finală şi pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că schimbând obiectul procesului instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, dezvoltând motive străine de natura cauzei.

Recurentul a susţinut încălcarea art. 389 C. proc. civ., consacrat prin art. 9 alin. (2) din cod, arătând că instanţele şi-au asumat alt obiect al procesului decât cel cu care au fost învestite. A arătat din această perspectivă că din momentul procesual al introducerii în proces al Statului român prin Ministerul Finanţelor – 9 martie 2018, adică din momentul identificării proprietarului, orice discuţie, probatoriu, analiză privind dreptul de proprietate a devenit irelevantă, obiectul judecăţii neconstituindu-l dreptul de proprietate ci stabilirea a cui este posesia, când a început şi dacă întruneşte condiţiile uzucapiunii.

Decizia apelului a fost criticată şi pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 4, pct. 6 teza II şi III, respectiv pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că, sprijinindu-se în principal pe un înscris nerelevant, a reţinut existenţa dreptului unui străin de proces, a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material şi a preconstituit un înscris în afara atribuţiilor. A susţinut că, deşi pentru o corectă dezlegare a pricinii există la dosar numeroase înscrisuri, expertiză, premizele unor prezumţii judecătoreşti, declaraţii extrajudiciare autentificate, curtea de apel a preferat să selecteze ca punct de sprijin al considerentelor o adresă a unei direcţii către altă direcţie din Primăria municipiului Bucureşti incompletă, confuză, neverosimilă şi contradictorie, respectiv adresa Serviciului Evidenţă Patrimoniu nr. x/6224/2.05.2018. Recurentul a prezentat susţinerile cuprinse în adresă pe care le-a susţinut ca fiind lacunare şi paradoxale, fiind evident, în opinia sa, că se referă la alt teren, cu alte date de identificare. A mai arătat că, statuând asupra situaţiei juridice legate de un alt subiect de drept (SC C.) decât părţile din proces, curtea de apel a preconstituit prin considerentele sale un înscris autentic în favoarea acelui străin de proces, în puterea art. 434 C. proc. civ., depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti şi făcând hotărârea casabilă pentru motivul prevăzut de pct. 4 al art. 488 din cod.

Recurentul a criticat hotărârea şi pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 teza a doua şi pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că se întemeiază pe motive contradictorii. A arătat că se acceptă, explicit sau implicit, că terenul alipit nu are ieşire la calea publică decât prin terenul de alipire proprietatea reclamantei; că reclamanta şi antecesorii ei au construit netulburaţi pe terenul în litigiu, obţinând autorizaţiile legale, au plătit impozite şi taxe; că nimeni nu a folosit nici măcar o zi respectivul teren, nu s-a opus construirii, nu a cerut servitute de trecere, nu a contestat, revendicat, pus la îndoială posesia; că nu a fost invocat de nimeni motivul că posesia reclamantei n-ar întruni vreuna din condiţiile posesiei generatorare de uzucapiune. Cu toate acestea, instanţele fondului şi apelului au reţinut că acţiunea este neîntemeiată deşi sunt întrunite condiţiile uzucapiunii prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile cauzei. De asemenea, deşi nimeni nu a ridicat şi nu s-a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, instanţa de apel şi-a motivat argumentaţia pe existenţa unui presupus drept de administrare al unui străin de proces.

A mai susţinut că hotărârea din apel cuprinde motive contradictorii şi atunci când se referă la situaţia declaraţiilor autentificate subscrise de D. şi E., ambii cunoscători direcţi şi competenţi ai stării de posesie şi continuităţii acesteia. A arătat că instanţa de apel a definit greşit mijlocul de probă, pe care l-a considerat declaraţii de martor, invocând art. 311 şi urm. C. proc. civ.. Or, aceste probe nu au fost administrate ca depoziţii de martor ci au fost administrate ca înscrisuri autentice. Totodată, curtea de apel le-a înlăturat şi pentru motivul că ar intra în contradicţie cu adresa Direcţiei de Patrimoniu care este nepertinentă şi neconcludentă cauzei şi vizează alt teren decât cel în litigiu.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin rezoluţie a fost stabilit termen pentru soluţionare în cameră de consiliu, fără citare părţi, la data de 07.12.2022.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nulitate şi a arătat că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că "...soluţia dată de către instanţa de apel nu cuprinde suficiente elemente care să facă trimitere la probele administrate, la interpretarea probelor, efectele acestora, prezumţiile logice care rezultă din coroborarea acestor probe, la consideraţiunile care au stat la baza înlăturării unor documente, expuneri, declaraţii, susţineri, aşa cum au fost probate în timpul cercetării judecătoreşti".

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că a indicat în cererea de recurs normele materiale greşit aplicate sau interpretate, respectiv art. 1890 C. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Primăria Sector 5 Bucureşti a invocat excepţia nulităţii recursurilor, pentru nemotivare şi a solicitat anularea acestora, cu consecinţa menţinerii deciziei apelului, ca temeinică şi legală, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A susţinut că recurenţii nu au indicat concret care sunt dispoziţiile legale încălcate de către instanţa de apel, recursurile vizând critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate. A solicitat totodată a se constata că recursurile sunt nefondate, recurenţii neaducând critici hotărârii.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. este nul, iar recursul intervenientului B. este neavenit, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că, deşi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate de reclamanta A. S.R.L. nu pot fi încadrate în respectivele texte de lege.

Astfel, prin motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat, recurenta-reclamantă, deşi a susţinut nemotivarea şi respectiv, motivarea străină de natura cauzei a deciziei atacate, prin apărările formulate, a făcut trimitere la probatoriu şi la modalitatea de interpretare a acestuia.

În acest sens, recurenta a învederat că cele două înscrisuri cărora li s-ar fi dat o altă valoare probatorie decât cea pe care o au, sunt procesul-verbal din 22.04.1993 încheiat între C. S.A. şi reclamantă, respectiv adresa nr. x/2.05.2018, emisă de Primăria municipiului Bucureşti-Serviciul Evidenţă Patrimoniu. Recurenta a redat conţinutul acestor două înscrisuri şi a precizat că acestea relevă o altă situaţie de fapt în legătură cu delimitarea suprafeţei de teren ce face obiect al litigiului, decât cea reţinută de instanţa de apel, ca urmare a interpretării eronate şi contradictorii a acestor probe administrate.

Faţă de această modalitate de expunere a apărărilor din cadrul memoriului de recurs, critica referitoare la nemotivarea deciziei se sprijină, în realitate, pe argumente care vizează maniera de evaluare, alta decât cea propusă de parte, a mijloacelor de probă indicate (adresă, proces-verbal, etc.).

Totodată, aprecierile de ordin general pe care recurenta le expune cu privire la motivarea/nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă doar consideraţii teoretice care nu au valoarea unor aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deşi a arătat că au fost încălcate norme de drept material referitoare la uzucapiunea de lungă durată, recurenta a făcut referire la aceeaşi stare de fapt, fără a preciza, în concret, dispoziţiile legale încălcate şi modul în care instanţa apelului a aplicat sau interpretat greşit respectivele norme.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat eronat probatoriul administrat la dosar şi i-a acordat alte efecte juridice decât cele pe care legea le conferă respectivelor probe. A mai arătat recurenta că instanţa de apel a interpretat eronat situaţia de fapt şi a aplicat greşit dispoziţiile legale în materie de uzucapiune, câtă vreme probele administrate au demonstrat că a fost exercitată posesia timp de 30 ani. A arătat că cele două adrese pe care s-a întemeiat respingerea apelului au fost eronat interpretate, instanţa considerând că terenul a fost deţinut de C. S.A. pe baza acestora, deşi nu putea ajunge la această concluzie.

Prin urmare, nici din perspectiva acestui motiv de recurs nu au fost învederate şi dezvoltate chestiuni de nelegalitate pe care instanţa de control judiciar să le poată analiza.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Cum în speţă, deşi formal întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din recursul reclamantei nu se pot identifica critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în textele legale invocate, astfel cum s-a arătat în considerentele anterioare, în cauză devine incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, prin punctul de vedere la raport, solicitând respingerea excepţiei de nulitate, recurenta-reclamantă expune aceleaşi argumente legate de modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor în ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar în ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că a indicat norma de drept material pretins încălcată de către instanţa de apel, ca fiind art. 1890 C. civ., însă neîncadrarea criticilor formulate nu rezultă din neindicarea textului legal menţionat, ci din argumentele subsumate motivului de recurs invocat, din analiza cărora, aşa cum s-a arătat, nu se pot desprinde aspecte de nelegalitate.

Referitor la recursul intervenientului B., având în vedere soluţia dată asupra recursului părţii în favoarea căreia s-a realizat intervenţia, respectiv constatarea nulităţii recursului reclamantei, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 67 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora "Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată, sau respinsă fără a fi cercetată în fond".

Sancţiunea respingerii, ca neavenită, a căii de atac, prevăzută de legiuitor în cazul cererii de intervenţie accesorie, în ipoteza în care partea în favoarea căreia a fost făcută o astfel de cerere nu a declarat calea de atac, a renunţat la aceasta, ori calea de atac a fost anulată, perimată, sau respinsă fără a fi cercetată în fond (cum este cazul în speţă, unde recursul reclamantei a fost anulat, pentru neîncadrare) este justificată procesual printr-un criteriu obiectiv de interdependenţă, fiind evident că un intervenient accesoriu poate obţine sau nu câştig de cauză exclusiv în strânsă legătură cu partea pe care o susţine şi o apără în demersul său procesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/A din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi va respinge, ca neavenit, recursul declarat de intervenientul B. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/A din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca neavenit, recursul declarat de intervenientul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2022.