Limits of extraordinary appeal for annulment: omission of cassation grounds versus insufficient examination of relevance in retrial of nullity claims

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 15.09.2022 sub nr. x/2022, contestatorii A., B. au solicitat anularea deciziei nr. 819/12.04.2019 pronunţată de această instanţă în dosar nr. x/2015, cu consecinţa admiterii recursului formulat de către contestatori împotriva deciziei nr. 107/Ap/12.11.2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului declarat împotriva sentinţei de fond şi respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în garanţie.

În motivare, contestatorii au arătat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motive de casare relevante, cu influenţă hotărâtoare asupra soluţiei pronunţate.

În acest sens, contestatorii au solicitat să se observe că în decizia de casare nr. 453/18.02.2020, instanţa supremă a statuat că, în rejudecarea apelului, un element esenţial care trebuie stabilit pe baza de probatorii este eventuala culpă a acestora în ceea ce priveşte actul de dare în plată a imobilului. Ignorând această obligaţie, Curtea de Apel Braşov, în rejudecare, la singurul termen al apelului, nu s-a preocupat absolut deloc de aceasta chestiune esenţială, deşi ea a fost evocată pe larg. Contestatorii au formulat, sub acest aspect, ample motive de recurs, arătând, printre altele, că în sarcina lor nu s-a reţinut nici cea mai uşoară culpă şi că temeiul juridic al răspunderii analizat de către instanţă nu a făcut parte din dezlegările şi considerentele obligatorii ale deciziei de casare a Înaltei Curţi. Astfel, contestatorii au formulat şi o critică separată în sensul că schimbarea cauzei juridice a cererii reprezintă o încălcare brutală a principiului tantum devolutum tantum iudicatum, consacrat legislativ prin dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.

Prin decizia contestată, instanţa supremă reţine că "Nu se justifică susţinerea recurenţilor în sensul că, deşi instanţa de casare a stabilit existenţa unor diferenţe între cele două răspunderi, respectiv cea pentru evicţiune şi cea decurgând din constatarea nulităţii absolute, instanţa de apel nu ar fi analizat niciun element al răspunderii ca urmare a constatării nulităţii absolute, ci a stabilit în mod neechivoc că din punct de vedere patrimonial, prejudiciul este acelaşi în cazul ambelor tipuri de răspundere, în condiţiile în care toate aspectele dezlegate asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi a cererii reconvenţionale se bucură de autoritate de lucru judecat, ca urmare a respingerii căilor de atac (apel şi recurs)".

În privinţa ultimei afirmaţii, contestatorii arată că este eronată, întrucât în primul ciclu procesual recursul acestora nu a fost respins, ci admis. A fost admis tocmai pentru a se rejudeca pricina în anumite limite stabilite în mod imperativ de instanţa de control judiciar.

A mai reţinut instanţa de recurs că "Se mai consideră, de recurenţi, în mod neîntemeiat că, deşi instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa şi doctrina ce priveşte vânzarea bunului altuia, nu ar fi făcut nicio referire la dispoziţiile art. 1683 C. civ., temei al răspunderii ce nu ar face parte dintre dezlegările deciziei de casare a instanţei supreme, însă criticile nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, faţă de cele reţinute mai sus, cu privire la dezlegările instanţei de casare, pe care Curtea de Apel le-a respectat întocmai".

Contestatorii învederează că ce pare a nu fi sesizat instanţa supremă prin hotărârea contestată este tocmai împrejurarea că prin decizia Înaltei Curţi pronunţată în primul ciclu procesual, chiar dacă au fost respinse celelalte recursuri şi au intrat în puterea lucrului judecat o serie de dezlegări ale instanţei, cu toate acestea, Înalta Curte a considerat că în ceea ce priveşte contestatorii, judecata trebuie reluată, neoperând în situaţia acestora răspunderea pentru evicţiune. Contestatorii au criticat aceste aspecte în mod distinct, ca motive de recurs separate. Or, decizia atacată "răspunde" motivului de recurs printr-o simplă afirmaţie generală, care nu face decât să contrazică dezlegarea obligatorie dată în primul ciclu procesual. Practic, se răspunde că oricum toate aspectele dezlegate se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel încât nu mai există aspecte de judecat în acest nou ciclu procesual. O asemenea argumentaţie nu are corespondent în realitate şi nici nu echivalează cu cercetarea motivelor de recurs, care au pus în lumină o cu totul altă critică de nelegalitate.

Al doilea paragraf al argumentaţiei relevă o dată în plus omisiunea instanţei de recurs de a cerceta şi celelalte motive de recurs la care s-a făcut anterior referire. Nu numai că nu se face niciun fel de menţiune cu privire la motivele de recurs vizând "vânzarea lucrului altuia" (sub multiple aspecte, inclusiv referitoare la schimbarea cauzei juridice), dar motivarea respingerii recursului nu are niciun element de particularitate, reprezentând o frază-tip care se potriveşte în orice fel de decizie de respingere: se respinge recursul "faţă de cele reţinute mai sus, cu privire la dezlegările instanţei de casare, pe care Curtea de Apel le-a respectat întocmai".

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 509 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

II. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat respingerea contestaţiei şi a arătat că instanţa de recurs a analizat cauza sub toate aspectele de nelegalitate deduse judecăţii, astfel încât motivul de contestaţie în anulare invocat nu se susţine.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că legiuitorul, statuând prin dispoziţiile art. 509 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, nu a pus la îndemâna părţilor o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia acestea să ceară exercitarea controlului judecătoresc în privinţa modului în care instanţa de recurs a examinat motivele de casare deduse judecăţii.

Ca atare, ori de câte ori instanţa de recurs a cercetat motivele de casare din perspectiva criticilor şi argumentelor de nelegalitate subsumate acestora şi pe care aceasta, instanţa de recurs, le-a apreciat a fi sau nu relevante din perspectiva soluţiei asupra recursului, partea litigantă nu are deschisă calea contestaţiei în anulare sub motivul unei insuficiente sau incomplete cercetări a tuturor argumentelor ori sub motivul reţinerii unor considerente care nu ar fi suficient de lămuritoare, întrucât astfel de aspecte nu se subsumează cerinţei relative la omisiunea de cercetare, prevăzute de norma de drept.

În speţă, examinând considerentele deciziei nr. 819/12.04.2022 atacate în procesul pendinte pe calea contestaţiei în anulare, se constată că instanţa de recurs nu a lăsat necercetate criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs de către contestatoare, parte chemată în garanţie în respectivul litigiu, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, că le-a cercetat, cu luarea în considerare, însă, şi a utilităţii examinării unora dintre argumentele invocate în susţinerea acestora din perspectiva soluţiei ce urma a se pronunţa asupra recursului.

Astfel, examinând critica de nelegalitate prin care partea a pretins încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut, pe de o parte, că instanţa de apel, în rejudecarea cauzei a identificat corect chestiunile litigioase dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare şi care au fundamentat soluţia de admitere a cereri părţii reclamante şi de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului autentificat sub nr. x/29.10.2010 de BNP C., prin care partea chemată în garanţie a dat în plată părţii pârâte imobilul x, imobil cu privire la care s-a statuat că nu era proprietatea sa.

Pe de altă parte, a reţinut că instanţa de apel a statuat corect cu privire limitele învestirii sale prin decizia de casare, în sensul că are a rejudeca doar cererea de chemare în garanţie formulată de partea pârâtă, pe temeiul normelor de drept din materia nulităţii actelor civile, argumentat de faptul că potrivit celor statuate de instanţa de casare normele de drept din materia garanţiei vânzătorului pentru evicţiune, în raport de care fusese examinată pretenţia părţii pârâte în primul ciclu procesual al cauzei sunt străine raportului de despăgubire, dată fiind sancţiunea aplicată convenţiei de dare în plată intervenite între partea pârâtă şi partea chemată în garanţie, anume nulitatea absolută, chestiune litigioasă dezlegată cu puterea lucrului judecat.

În atare condiţii, susţinerile contestatoarei potrivit cărora instanţa de recurs ar fi omis să cerceteze critica prin care a pretins încălcarea normei de drept prevăzute art. 501 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel se dovedeşte străină lucrărilor dosarului.

De altminteri, invocând această omisiune, se constată că partea pretinde acestei instanţe, nepermis, să "observe" că, în realitate, instanţa de recurs ar fi ignorat faptul că prin decizia de casare s-ar fi statuat în sarcina instanţei de apel să administreze şi probatorii în baza cărora să se stabilească dacă a avut sau nu vreo culpă în încheierea convenţiei sancţionate cu nulitatea absolută.

O astfel de constatare, pe lângă faptul că excedează competenţei instanţei învestite cu judecata unei contestaţii în anulare, deoarece pune în discuţie reevaluarea statuărilor instanţei de recurs relative la desluşirea chestiunilor litigioase ale cauzei ce au fost dezlegate prin decizia de casare, se constată că este infirmată prin considerentele deciziei date în recurs, prin care instanţa a statuat că în respectiva cauză nu prezintă relevanţă juridică culpa părţilor care au încheiat convenţia de dare în plată, dat fiind că această chestiune nu are nicio înrâurire în privinţa rezolvării recursului.

Referitor la acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că acest fapt a fost, de altminteri, statuat prin decizia de casare, prin care s-a reţinut că buna sau reaua credinţă a părţilor contractante nu este relevantă, în considerarea motivului de nulitate reţinut în privinţa convenţiei de dare în plată, anume nevalabilitatea obiectului acesteia şi, deopotrivă, că raportului juridic dedus judecăţii nu îi este incident principiul error comunis facit jus (apt să înlăture sancţiunea nulităţii), în considerarea faptului că imobilul ce a făcut obiectul convenţiei aparţine domeniului public al statului, nu părţii chemate în garanţie, care nu-l avea dobândit în proprietate şi, pe cale de consecinţă, nu-l putea înstrăina, prin darea în plată, în favoarea părţii pârâte.

Rezultă, totodată, că instanţa de recurs a cercetat şi critica prin care partea chemată în garanţie a pretins încălcarea de către instanţa de apel a regulii tantum devolutum quantum iudicatum prevăzute de art. 478 C. proc. civ., şi încălcarea, astfel, a dreptului său la apărare recunoscut de art. 13 C. proc. civ.

Examinând critica, instanţa de recurs a statuat, explicit, că rejudecarea cererii de chemare în garanţie pe temeiul normelor de drept din materia nulităţii actelor civile nu pune în discuţie o calificare nouă ce ar fi fost dată cererii de chemare în garanţie de către instanţa de apel şi nici schimbarea în apel a cadrului procesual stabilit la judecata în faţa primei instanţe.

Concluzia s-a impus, potrivit considerentelor hotărârii instanţei de recurs, pe de o parte, argumentat de faptul că soluţionarea astfel a cererii de chemare în garanţie, în rejudecare, a fost statuată prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de apel, şi, pe de altă parte, argumentat de faptul că principiul restitutio in integrum, în baza căruia instanţa de apel a reţinut în sarcina părţii chemate în garanţie obligaţia de despăgubire, fusese invocat de partea pârâtă încă de la judecata în primă instanţă în fundamentarea pretenţiei de despăgubire.

În fine, reţinând că principiul restitutio in integrum guvernează efectele nulităţii actelor juridice şi că soluţionarea cererii de despăgubire pe temeiul acestui principiu se subsumează dezlegărilor date instanţei de apel prin decizia de casare, instanţa de recurs a statuat, totodată, că nu poate primi şi cerceta argumentul prin care partea chemată în garanţie a pretins incidenţa asupra raportului juridic dedus judecăţii a normei de drept prevăzute de art. 1683 din noul C. civ., sub motiv că operaţiunea juridică pe care a încheiat-o cu partea pârâtă, cunoscută în doctrina juridică dezvoltată sub imperiul vechiul C. civ. de la 1865 sub denumirea de vânzarea bunului altuia, beneficiază, în prezent, de reglementare prin norma de drept arătată, prevăzută de noul C. civ.

Rezultă din cele ce preced, că instanţa de recurs, prin decizia nr. 819/12.04.2022, nu doar că nu a omis, ci, dimpotrivă, că a examinat criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs de partea chemată în garanţie, expunând considerentele de drept pentru care, fie le-a găsit nefondate, pe acelea apte să influenţeze soluţionarea cauzei, fie le-a înlăturat din analiză, pe acelea a căror examinare a apreciat că nu este utilă cauzei, deoarece nu aveau vreo înrâurire asupra soluţiei din recurs.

Aşa fiind, având în vedere şi că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, astfel cum s-a arătat anterior, nu este permisă formularea unor critici de nelegalitate la adresa considerentelor de drept ale hotărârii instanţei de recurs şi, ca atare, nici examinarea acestora, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge contestaţia în anulare dedusă judecăţii în procesul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 819 din 12 aprilie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2022.