Vindication of communist-era expropriated land barred by special restitution regime under Law 10/2001

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 26.01.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea Politehnica Timişoara, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 172 mp situat în str. x, Timişoara, jud. Timiş, intabulat în CF nr. x, nr. cadastral x, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 554 C. civ.

Pârâta Universitatea Politehnica Timişoara a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei achizitive, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a solicitat respingerea acţiunii.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinare, înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 1417/26.07.2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, acţiunea, a respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 77/29.03.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A., B., prin mandatar C., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, recurenţii susţinând că întreaga motivare a instanţei de apel pleacă de la premisa că imobilul ar fi fost preluat abuziv în perioada 1945-1989 şi ar intra în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, care prevede că "în sensul pre­zentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat".

Însă, pentru ca autorii recurenţilor să fi pierdut dreptul de pro­prietate, iar imobilul să fi fost preluat în perioada 1945-1989, trebuia ca dreptul acestora să fi fost radiat din cartea funciară, iar posesia să nu fi fost exercitată. Aceste două condiţii nu sunt îndeplinite, întrucât autorii recurenţilor au fost proprietari tabulari şi posesori până la momentul decesului, recurenţii dobândind drepturile prin succesiune şi exercitând posesia asupra întregii su­prafeţe a imobilului. Contrar susţinerii instanţei de apel, pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 tre­buia să fi existat o preluare a imobilului anterioară anului 1989, neputându-se trage concluzia unei asemenea preluări din documentele depuse la dosar. Concluzia instanţei de apel este în sen­sul că, deşi exista calitatea de proprietar tabular în perioada 1946-2001 pentru suprafaţa de 568 mp şi se exercita efectiv posesia asupra acestei suprafeţe, iar singurul moment când un terţ s-a pretins proprietar asupra imobilul este la 14.02.2001 (data întabulării) sau 19.04.1999 (data hotărârii), recurenţii ar fi trebuit să depună în perioada 2001-2002 cerere de restituire a imobilului cu pri­vire la care aveau calitatea de proprietari tabulari şi exercitau posesia. Dacă ar fi existat o expropriere a terenului în perioada 1945-1989, aceasta ar fi vizat întreaga suprafaţă de 568 mp, aşa cum rezultă din Fişa Tehnică emisă de Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, în care sunt evidenţiate imobilele pro­puse pentru expropriere, în care D. şi E. sunt menţionaţi ca proprietari ai terenului înscris în CF nr. x al Oraşului Timişoara, cu nr. topo x - grădină - în suprafaţă de 568 mp. Precizează recurenţii că suprafaţa de 396 mp a rămas intabulată în favoarea acestora şi după pronunţarea sentinţei nr. 5577/1999. În mod ilegal, din patrimoniul autorilor recurenţilor a fost preluată su­prafaţa de 172 mp printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în anul 1999, într-o cauză în care nici autorii şi nici recurenţii nu au avut calitatea de parte (deşi aveau calitatea de proprietari tabulari).

- Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 554 C. civ.

Recurenţii au invocat în cauză faptul că statul nu era propri­etar la momentul la care pârâtei i s-a constituit dreptul de proprietate prin sen­tinţa nr. 5577/1999 şi că, nefiind preluat abuziv în perioada 1945-1989, imobilul nu este supus restituirii în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Cu referire la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin Decizia nr. 19/2009, Curtea Constituţională a arătat că "textul criticat deschide accesul la justiţie fos­tului proprietar sau moştenitorilor acestora, în situaţia în care bunurile nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar în ipoteza în care bunurile ce au aparţinut foştilor proprietari fac obiectul unor legi speciale, aceştia au dreptul de acces la justiţie, potrivit acelor legi speciale".

Rezultă că instanţa avea obligaţia să stabilească concret dacă imo­bilul face obiectul legilor speciale de reparaţie. Or, instanţa a ajuns la o concluzie greşită, pe baza unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale.

Susţinerea că lipsa plângerii de carte funciară ar avea vreo relevanţă este evident nefondată, de vreme ce recurenţii au formulat prezenta acţiune în revendicare, invocând expres nevalabilitatea titlului pârâtului.

Susţinerea că în procesul în care recurenţii nu au fost parte (deşi erau proprietari tabulari) instanţa putea dezlega, cu caracter obligatoriu şi opozabil acestora, aspecte privind modul de preluare a terenului în patrimoniul statului este nefondată, deoarece hotărârea judecătorească nu produce efecte decât între părţi şi succesorii acestora.

Susţinerea că "posesia în fapt" ar fi fost pierdută concomitent cu edificarea construcţiilor este nefondată, sub două aspecte. Pe de o parte, "posesia în fapt" nu poate avea semnificaţia pierderii unuia dintre atributele dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, construcţia unor imobile pe terenul altuia reprezintă o instituţie ce era reglementată în pe­rioada 1945-1989 de dispoziţiile art. 494 C. civ. din 1864.

Susţinerea că preluarea terenului a fost realizată în perioada comunistă prin expropriere nu poate fi primită, neexistând un act de expropriere, propune­rea sau acordul în vederea exproprierii nefiind translative de proprietate, iar procedura exproprierii nefiind finalizată, dreptul de proprietate al autorilor recurenţilor nefiind radiat.

În sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 intră imobilele pre­luate cu titlu valabil şi imobilele preluate fără titlu valabil, nu şi cele preluate fără titlu. În cauză nu există niciun act de preluare, astfel încât nu se poate susţine că imobilul ar fi fost preluat cu sau fără titlu valabil, deci nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Faptul că în CF, nesistată, figura dreptul recurenţilor de proprietate până în anul 2001, dovedeşte deplin dreptul acestora de proprietate şi inexistenţa titlului unui terţ, având în vedere caracterul constitutiv al înscrierii în cartea fun­ciară şi lipsa unei modificări/radieri, rezultând lipsa efectului extinctiv al drep­tului de proprietate.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Universitatea Politehnica Timişoara a solicitat respingerea recursului şi judecata în lipsă. A arătat intimata că în mod legal instanţa de apel a reţinut că terenul ce face obiectul acţiunii a fost expropriat de autorităţile de stat în perioada comunistă şi că posesia de fapt a fost pierdută de către intimată concomitent cu edificarea, din fondurile statului, de către aceasta, a căminului nr. 14, începând cu anii 1965. De asemenea, în mod legal instanţa de apel a reţinut că în speţă nu sunt incidente dezlegările date de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008.

Prin sentinţa nr. 5577/1999 a Judecătoriei Timişoara s-a constatat exproprierea terenului în scopul extinderii Complexului Studenţesc, iar prin act normativ special (art. 166 din Legea nr. 84/1995), în baza acestei hotărâri judecătoreşti, s-a constatat cu putere de lucru judecat, că imobilele construite din fondurile statului au trecut în proprietatea Universităţii Politehnica Timişoara.

A mai arătat intimata că situaţia exproprierii a fost constatată cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 5577/1999 a Judecătoriei Timişoara, reclamanţii nu au uzat de legea specială de reparaţie, iar dispoziţiile art. 554 C. civ. invocate de către reclamanţi nu erau în vigoare la data exproprierii.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural, admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează:

- În mod nefondat pretind reclamanţii caracterul nelegal al deciziei atacate, despre care au susţinut că a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 şi, în mod specific, a dispoziţiilor sale cuprinse în art. 2 lit. i).

Pretinzând că bunul imobil revendicat, în suprafaţă de 172 mp, situat în Timişoara, judeţul Timiş, parte integrantă din terenul în suprafaţă mai mare de 568 mp (în total), nu a făcut niciodată obiectul preluării (abuzive) de către stat, contrar celor stabilite prin decizia de apel, reclamanţii au susţinut, ca argumente, pe de o parte, că ei au deţinut calitatea de proprietari tabulari pentru întreaga suprafaţă de 568 mp, în mod continuu, de la data dobândirii (anul 1946), când dreptul a fost înscris iniţial pe numele autorilor şi ulterior pe numele lor ca succesori în drepturi, până la 14.02.2001 (când a avut loc dezmembrarea terenului şi înscrierea dreptului intimatei pentru suprafaţa de 172 mp), iar, pe de altă parte, că în tot acest interval de timp au avut şi exercitat posesia întregii suprafeţe de teren (568 mp).

Prin urmare, potrivit acestora, singura preluare abuzivă a fost cea realizată de pârâtă şi s-a produs ca efect al pronunţării sentinţei civile nr. 5577/19.04.1999 a Judecătoriei Timişoara.

Aceste susţineri sunt lipsite de orice acoperire în realitatea juridică a cauzei.

Atunci când susţin o greşită interpretare şi aplicare a art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, contestând preluarea abuzivă de către stat a terenului în litigiu, este de remarcat că reclamanţii se raportează la forme şi mijloace legale de realizare a transferului de proprietate recunoscute la nivelul legislaţiei aplicabile în perioada anterioară lui decembrie 1989.

Spre exemplu, potrivit acestora, calitatea lor de proprietari tabulari în perioada 1946 – 2001 nu a fost pierdută deoarece nu a existat un acord de voinţă asupra constituirii ori strămutării proprietăţii, care (constituire ori strămutare) să fi fost înscrisă în cartea funciară, aşa cum impunea art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938. În teza reclamanţilor, pentru ca autorii lor să fi pierdut dreptul de proprietate, iar imobilul să fi fost preluat în perioada 1945 – 1989, ar fi trebuit ca dreptul să fi fost radiat din cartea funciară, iar posesia să nu fi fost exercitată asupra terenului.

Pe baza probelor administrate în cauză, instanţele de fond au stabilit, însă, că terenul în suprafaţă de 172 mp, din totalul de 568 mp ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, numiţii D. şi F., a făcut obiectul preluării abuzive de către stat încă din anul 1965, pe calea exproprierii de imobile în vederea extinderii complexului studenţesc destinat să servească Universităţii Politehnice Timişoara, aspecte ce au fost deduse din actele pregătitoare ale măsurii de expropriere – adresa nr. x/30.01.1965 a Sfatului Popular al Oraşului Timişoara privind acordul pentru expropriere, procesul-verbal nr. x/10.02.1965 al aceluiaşi Sfat Popular de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere, adresa nr. x/10.02.1965 a Sfatului Popular de verificare a regimului juridic al mai multor imobile – şi din existenţa faptică a construcţiilor (cămine studenţeşti) în vederea edificării cărora s-a propus exproprierea de imobile şi s-au emis autorizaţiile de construire nr. x/13.05.1965 şi nr. y/8.12.1965.

Împrejurarea că voinţa autorităţilor statului comunist de la acea vreme, de realizare a exproprierii, nu a fost încorporată în conţinutul unui decret, iar implementarea ei nu a fost finalizată şi cu plata unei despăgubiri pentru imobilele afectate, aşa cum se întâmpla în cele mai multe din cazurile de expropriere realizate în epoca comunistă, nu semnifică – după cum corect au evaluat instanţele de fond atare situaţie circumstanţială – faptul că exproprierea nu a fost realizată ori că preluarea abuzivă a imobilelor afectate de această măsură nu ar mai fi avut loc, cât timp s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv, prin sentinţa civilă nr. 5577/19.04.1999 a Judecătoriei Timişoara, că obiectivele urmărite prin măsura exproprierii au fost realizate, fiind construite din fondurile statului căminele studenţeşti şi date în folosinţa Institutului Politehnic Timişoara, încă din anul 1966. Între imobilele afectate de această măsură se regăseşte şi cel înscris iniţial în CF x, ce a aparţinut autorilor reclamanţilor,

Concluzia corectă a instanţei de apel a fost aceea a unei preluări abuzive, fără titlu valabil, realizată de stat, în înţelesul dat acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, tocmai valorizând ca atare afirmaţiile reclamanţilor care au pretins nefinalizarea demersurilor privind exproprierea (prin neemiterea unui decret de expropriere şi prin neacordarea de despăgubiri), dar, în acelaşi timp, şi informaţiile obţinute pe bază de probe, referitoare la realizarea în fapt a obiectivelor urmărite prin expropriere.

Aşadar, lipsa unui acord de voinţă asupra constituirii ori strămutării dreptului de proprietate privind terenul din str. x şi neînscrierea acestui acord în cartea funciară a bunului imobil, nu constituie argumente valabile spre a înlătura concluzia pertinentă a instanţei de apel în privinţa realizării unei preluări abuzive, fără titlu valabil, de către stat, în limita suprafeţei de teren afectată de obiectivele exproprierii (căminul studenţesc), preluare realizată în anul 1965, şi în privinţa aplicării regimului juridic special al Legii nr. 10/2001 bunului imobil.

Acordul de voinţă asupra constituirii ori strămutării de drepturi reale şi înscrierea sa în cartea funciară, menţionate ca atare în dispoziţiile art. 17-18 din Decretul-lege nr. 115/1938, a căror inexistenţă este văzută de reclamanţi ca dovadă a continuităţii neîntrerupte a dreptului lor de proprietate asupra întregului teren de 568 mp, sunt mecanisme legale ce asigurau transferul de proprietate asupra bunurilor imobile, dar a căror invocare este în antiteză cu însăşi norma de drept pe care aceştia îşi sprijină critica, respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, normă dedicată oricăror forme de preluare fără titlu valabil.

Art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, normă ce a fundamentat calificarea instanţelor de fond ca preluare fără titlu valabil realizată de stat în privinţa imobilului în litigiu, e un text de lege cu conţinut exhaustiv, completator în raport cu toate ipotezele de preluări realizate de stat, particularizate în cuprinsul art. 2 lit. a) – h) şi acoperă orice alte situaţii de preluare, de la cele realizate pe baza unui titlu, dar care e nevalabil, până la cele preluate în lipsa oricărui temei sau a oricărei forme de legalitate, inclusiv preluările de facto.

În alte cuvinte, faptul că nu s-a realizat o preluare cu titlu – pe care o invocă reclamanţii atunci când reclamă absenţa mecanismelor de asigurare a unui transfer legal de proprietate, în raport cu normele în vigoare la data arătată – nu înseamnă că nu a existat o preluare de către stat a proprietăţii autorilor lor, instanţele de fond constând şi calificând corect faptul că în speţă a fost vorba de o formă de preluare abuzivă, lipsită de un titlu valabil al bunului de către stat.

Nici neînscrierea vreunei menţiuni în cartea funciară a imobilului (în care reclamanţii au continuat să-şi înscrie transmisiunile de drepturi pe cale succesorală, însă fără acoperire în situaţia juridică reală a bunului) în legătură cu această preluare nu constituie un contraargument valabil al intervenirii/producerii sale, cât timp şi în cazul unei exproprieri care ar fi întrunit condiţiile calificării de preluare cu titlu, dobândirea de drepturi reale era posibilă fără înscrierea în cartea funciară, aşa cum prevede expres art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 în cazul transmisiunilor pentru cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere.

În sfârşit, cu titlu general, nesocotirea niciunui alt reper legal instituit în vederea asigurării unei transmisiuni valabile a dreptului de proprietate asupra imobilelor în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu poate constitui un argument valabil al infirmării/negării producerii unei preluări abuzive, fără titlu valabil, aşa cum au stabilit instanţele de fond că a avut loc în cazul dedus judecăţii, preluare care, prin definiţie, este una produsă în afara regulilor sau cu nesocotirea acestora.

Cât priveşte argumentul posesiei neîntrerupte exercitate de reclamanţi şi antecesori asupra terenului în întreaga sa suprafaţă de 568 mp, aceasta a fost în mod corect înlăturat chiar de instanţa de apel care a reţinut că posesia asupra terenului a fost pierdută concomitent cu edificarea construcţiilor de către instituţia pârâtă, începând cu anul 1965 şi niciun demers în redobândirea ei nu a fost efectuată în perioada comunistă şi nici după 1989, în temeiul Legii nr. 213/1998 ori al Legii nr. 10/2001. În plus, afectarea terenului de existenţa construcţiilor lipseşte acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi de aptitudinea sa firească, aceea a asigurării redobândirii posesiei terenului.

Deşi cu ocazia dezbaterii în fond asupra recursului, reclamanţii, prin reprezentantul lor, au susţinut că afirmaţia deţinerii şi exercitării posesiei asupra întregului teren trebuie înţeleasă ca posesie exercitată de ei corpore alieno, aceştia nu au explicat până la capăt noţiunea şi sensul pe care îl au în vedere.

Exercitarea posesiei corpore alieno se referă la elementul constitutiv al posesiei "corpus", înţeles ca stăpânire materială a bunului, care poate fi exercitat de posesor şi prin intermediul unei alte persoane, dar care acţionează similar unui mandatar, adică pentru şi în numele titularului posesiei. În cazul dedus judecăţii, exercitarea posesiei asupra terenului de către reclamanţi corpore alieno nu surmontează impedimentul existenţei construcţiilor edificate de stat pe teren şi nu explică prin intermediul cui s-a putut exercita astfel posesia în contra dreptului de proprietate asupra terenului arogat de autorităţile statale comuniste şi a celui de administrare asupra construcţiilor atribuit Institutului Politehnic Timişoara.

De aceea, exercitarea de către reclamanţi şi autorii lor a posesiei asupra întregului teren de 568 mp, afectat prin edificarea căminelor studenţeşti în limita unei suprafeţe de 172 mp, în mod continuu de la data dobândirii proprietăţii asupra terenului (anul 1946), rămâne doar o afirmaţie a acestora, lipsită de acoperire în realitatea faptică şi juridică a speţei, cum corect a fost apreciată de instanţa de apel.

Prin urmare, concluzia din decizia atacată asupra aplicabilităţii regimului juridic special al Legii nr. 10/2001 în privinţa imobilului dedus judecăţii, cu consecinţa inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, este una corectă, legală şi neîndoielnică.

- Este, de asemenea, nefondată critica de nelegalitate a deciziei din apel, ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 554 din C. civ.

Norma art. 554 C. civ. nu este incidentă cauzei cât timp litigiul priveşte situaţii juridice constituite sub regimul C. civ. de la 1864, astfel că, cel puţin formal, aceasta nu poate fi invocată, cu atât mai puţin când critica este susţinută, deopotrivă, cu trimitere la norme ale vechiul C. civ. (art. 494 C. civ.). Deşi redă conţinutul art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, din conţinutul cărora deduce corect că statul este şi rămâne proprietar asupra bunurilor dobândite cu titlu valabil, în timp ce foştii proprietari/moştenitorii acestora au dreptul la restituire numai în condiţiile legilor speciale, recurenţii critică instanţa de apel întrucât n-ar fi stabilit concret dacă imobilul în litigiu face obiectul legilor speciale de reparaţie.

Or, o astfel de critică este de neînţeles în condiţiile în care chiar această dezlegare a curţii de apel asupra incidenţei regimului juridic special al Legii nr. 10/2001 în privinţa imobilului dedus judecăţii a fundamentat soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Critica vine, de altfel, în contradicţie şi cu cea de la punctul anterior, susţinută cu trimitere la o greşită aplicare a Legii nr. 10/2001 (respectiv a art. 2 lit. i), tocmai consecinţă a stabilirii incidenţei acestui act normativ în privinţa regimului juridic al bunului imobil revendicat.

Este corect modul în care instanţa de apel a valorificat în actualul proces sentinţa civilă nr. 5577/19.04.1998 a Judecătoriei Timişoara, recunoscându-i autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, cu privire la modul de preluare a terenului în patrimoniul statului, cu valoarea unei prezumţii legale relative, ce nu a fost răsturnată de reclamanţi, ca terţi faţă de aceasta.

Invocarea incidenţei art. 494 C. civ., ca tărâm legal al reglementării între părţi a raporturilor juridice generate de edificarea căminelor studenţeşti pe terenul aparţinând antecesorilor reclamanţilor este, ca şi acţiunea în revendicare pe drept comun dedusă judecăţii, expresie a negării de către aceştia a regimului juridic legal şi special al Legii nr. 10/2001 incident în privinţa bunului imobil,care înlătură de la aplicare dreptul comun.

Cum regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situaţii juridice nu se află la latitudinea, voinţa sau alegerea părţii, ci stă în dispoziţia legii, este limpede că invocarea art. 494 C. civ. este inadmisibilă cât timp dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 reglementează, în cuprinsul art. 10, inclusiv acest tip de raporturi juridice generate de edificarea de construcţii autorizate, realizate de stat ulterior preluării abuzive a terenurilor şi condiţiile în care se rezolvă cererile de restituire a bunurilor preluate, formulate de persoanele îndreptăţite, pentru astfel de situaţii.

Efortul recurenţilor de a crea o pretinsă a treia categorie juridică, distinctă de cea a preluărilor "cu titlu valabil" şi "fără titlu valabil" – agreate de aceştia ca intrând sub regimul Legii nr. 10/2001 –, identificată ca fiind cea a bunurilor preluate fără titlu, ignoră chiar conţinutul exhaustiv, completator şi deplin acoperitor al art. 2 lit. i) care, cum s-a arătat în cele de mai sus, acoperă toate preluările realizate de stat în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ce nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate la literele anterioare ale articolului şi, în tot cazul, în categoria imobilelor preluate "cu titlu". Teza acestora, că rămâne în afara sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 categoria preluărilor fără titlu, adică aceea care corespunde preluărilor manifest abuzive, în care se includ preluările lipsite de orice aparenţă de legalitate ori cele în fapt, ignoră sensul şi scopul reparator al legii. În plus, demonstraţia este şi lipsită de sens, instanţa de apel calificând preluarea de către stat a terenului ce a aparţinut antecesorilor reclamanţilor, cu prilejul exproprierii de imobile în vederea "construirii unui nou grup social studenţesc în oraşul Timişoara", drept preluare fără titlu valabil, titlu nevalabil care rezidă în adresa nr. x/30.01.1965, în procesul-verbal nr. x/10.02.1965.

Cei care propun, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 10/2001, împotriva literei dar şi în spiritul ei, sunt chiar reclamanţii şi aceasta, doar pentru a ieşi de sub consecinţa neurmării căii acestei legi ce le-a fost deschisă, spre a-şi asigura calea unei revendicări a imobilului în condiţiile dreptului comun, aşadar cu înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant.

Apreciind, însă, că instanţele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin raportare la situaţia bunului imobil şi la dispoziţiile legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 77 din 29 martie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.