Cassation null for failure to allege illegality in action for judicial substitution of consent to sale of future asset.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 02.10.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 322 mp, situat în Constanţa, zona Spitalul Militar, lot nr. 9A.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea acţiunii, ca inadmisibilă şi ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 08.03.2021 a fost respinsă, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii şi a fost unită cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa

Prin sentinţa nr. 1381/05.04.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins acţiunea, ca nefondată; a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a obligat reclamantul la plata, către pârâtă, a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 167/C/03.11.2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a respins, ca nefondată, cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici:

I. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1270 C. civ. şi normele imperative de interpretare a contractelor.

Actul juridic încheiat de părţi a fost denumit în mod generic "convenţie" tocmai pentru că acesta cuprindea mai multe înţelegeri ale părţilor. Astfel, pe de-o parte părţile s-au înţeles cu privire la descărcarea de gestiune a recurentului-mandatar şi, pe de altă parte, s-au stabilit condiţiile transferului dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Pentru interpretarea corectă a obligaţiilor contractuale, instanţa ar fi trebuit să ţină cont de voinţa părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 1266, 1267 şi 1268 alin. (3) C. civ.

Aşadar, toate actele juridice/faptele executate de către recurent în baza procurilor acordate de intimata-pârâtă precum şi convenţia trebuie interpretate după voinţa reală a părţilor şi în sensul de a produce efecte juridice.

În speţă, recurentul şi-a respectat partea de obligaţie prin plata sumei de 50.000 euro, însă intimata-pârâtă a urmărit doar obţinerea unui beneficiu fără a duce la bun sfârşit înţelegerea de a încheia actul final de transmitere în patrimoniul recurentului a bunului viitor, respectiv a terenului în litigiu. Prin urmare, câtă vreme intimata-pârâtă nu a suportat niciun cost pentru efectuarea demersurilor aferente retrocedării terenurilor ce au aparţinut autorilor acesteia, este total eronată argumentaţia reţinută de instanţa de apel în sensul că suma de 50.000 euro ar fi fost stabilită de părţi ca "mijloc pentru dezdăunarea mandatarului" Dacă s-ar reţine un astfel de raţionament ar însemna că ne aflăm în faţa unei îmbogăţiri fără justă cauză a intimatei-pârâte care a primit pur si simplu suma de 50.000 euro, deşi recunoaşte în mod expres faptul că timp de 13 ani nu a efectuat niciun demers pentru retrocedarea terenurilor şi nici nu a suportat vreun cost al acestor demersuri.

Dacă, din probele administrate, instanţa de apel nu şi-a format convingerea că suma de 50.000 euro a fost în mod efectiv achitată de recurent şi primită de către intimata-pârâtă (cu toate că aceasta din urmă nu a susţinut niciodată contrariul), ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor administrarea de probatorii suplimentare.

De asemenea, instanţa de apel ar fi trebuit să cerceteze dacă suma de 50.000 euro reprezenta un preţ real al transmiterii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu prin administrarea de probatorii suplimentare (oferte de vânzare terenuri în zona în care este situat terenul în litigiu cu aceleaşi caracteristici ale acestuia din urmă, sau chiar efectuarea unei expertize evaluatorii). Nefăcând acest lucru şi nici părţile nesolicitând asemenea probe întrucât au apreciat să înscrisurile de la dosarul cauzei erau lămuritoare, instanţa de apel s-a aflat astfel într-o gravă eroare şi nu a aplicat în mod corect normele legale şi principiile de drept mai sus citate.

Astfel, câtă vreme: convenţia prevede că recurentul remite şi intimata-pârâtă este de acord să primească suma de 50.000 euro ca "beneficiu" pentru terenul în litigiu; această sumă a fost achitată de recurent; cu privire la celelalte 6 terenuri prevăzute în Convenţie, intimata-pârâtă este de acord "ca domnul A. să reţină pentru sine sumele obţinute din valorificarea (înstrăinarea) bunurilor indicate mai sus", în considerarea eforturilor sale timp de 13 ani cât şi a suportării integrale a tuturor costurilor aferente; din toate cele 7 terenuri care au făcut obiectul Convenţiei, până la acest moment, doar pentru 2 dintre acestea demersurile au avut un deznodământ favorabil (respectiv pentru terenul în litigiu care urma să intre în patrimoniul intimatei-pârâte ulterior semnării Convenţiei, prin dispoziţia Primarului Mun. Constanţa şi pentru terenul lot x careul 48 care a fost vândut ulterior semnării Convenţiei); pentru 4 dintre terenurile rămase, deznodământul a fost unul nefavorabil, instanţele de judecată respingând acţiunile pe motiv că nu a fost dovedit dreptul de proprietate deţinut de către autorii intimatei-pârâte asupra terenurilor respective; pentru terenul lot x careul 40, litigiul nu a fost soluţionat în mod definitiv, acesta fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012* având termen de pronunţare pe data de 08.04.2022; conform Convenţiei, mandanta nu mai are nicio pretenţie prezentă şi viitoare privitoare la cele 7 terenuri indicate în Convenţie, rezultă că înţelegerea părţilor, conform Convenţiei, nu a fost doar o simplă descărcare de gestiune ci şi o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor (terenul în litigiu).

II. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1183 C. civ.

Recurentul arată că în cauză intimata-pârâtă a dat dovadă de rea-credinţă întrucât, deşi a primit suma de 50.000 euro de la acesta, nu a dus la bun sfârşit procedura de transmitere, către recurent, a proprietăţii terenului, neprezentându-se la notar pentru semnarea contractului final de vânzare-cumpărare. De asemenea, a revocat fără motiv procurile acordate recurentului, lipsindu-l pe acesta de o eventuală posibilitate ulterioară de valorificare a terenului în discuţie. Prin încheierea nr. 111527/21.11.2014, emisă de OCPI Constanţa, pârâta a înscris pe numele său dreptul de proprietate asupra terenului, iar prin notificarea nr. x/22.09.2017, a comunicat recurentului că va renunţa la judecată în dosarul nr. x/2012, având ca obiect unicul teren pentru care nu se pronunţase încă o hotărâre judecătorească, scopul fiind acela de a-l scoate din dosar pe recurent în calitate de fost mandatar al acesteia şi demararea unui nou litigiu.

Dacă s-ar reţine raţionamentul instanţei de apel ar însemna că intimata a încasat suma de 50.000 euro fără nicio justificare, întrucât, pe de o parte, nu şi-a asumat obligaţia de a transmite către recurent dreptul de proprietate asupra bunului viitor şi pe de altă parte, aceasta a revocat procura prin care recurentul avea posibilitatea de a valorifica terenul şi de a acoperi suma de 50.000 euro achitată deja acesteia cât şi costurile suportate integral cu efectuarea demersurilor administrative şi judiciare pentru obţinerea proprietăţii în patrimoniul intimatei.

III. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1541 C. civ. din 1864, art. 2019 şi art. 2032 din noul C. civ.

Întrucât procurile acordate recurentului au fost revocate, acest fapt are consecinţe juridice pe care intimata-pârâtă trebuie să le suporte. Art. 1541 C. civ. din 1864 şi art. 2019 alin. (1) noul C. civ. prevăd obligaţia mandatarului de a remite mandantului ceea ce acesta a primit în baza mandatului său. Prin urmare, dacă Convenţia nu ar fi interpretată ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor în privinţa terenului în litigiu şi s-ar reţine în continuare argumentarea instanţei de apel în sensul că aceasta reprezintă o simplă descărcare de gestiune a recurentului-mandatar, ar însemna că suma de 50.000 euro achitată de acesta reprezintă valoarea agreată de părţi ca fiind cuvenită intimatei-pârâte din executarea, de către recurent, a mandatului acordat cu privire la terenul în litigiu. Cu toate acestea, întrucât intimata-pârâtă a revocat mandatul acordat, recurentul nu mai are posibilitatea de a valorifica terenul în litigiu, astfel încât din preţul de vânzare al acestuia să-şi poată acoperi suma de 50.000 euro care a fost deja achitată intimatei-pârâte. Or, o astfel de situaţie ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului pârâtei în dauna patrimoniului reclamantului mandatar (recurentul).

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a invocat excepţia de netimbrare a recursului, întrucât la dosar nu se regăseşte dovada achitării taxei de timbru, excepţia tardivităţii căii de atac, faţă de data comunicării, raportat la data înregistrării recursului şi excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a expus pe larg situaţia de fapt, intimata-pârâtă a arătat că în mod corect instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 1266 C. civ. şi a constatat că nu rezultă din nicio prevedere faptul că părţile ar fi dorit încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare.

Scopul urmărit de recurent şi precizat expres prin memoriul de recurs îl reprezintă o eventuală despăgubire pentru faptul că i-au fost revocate procurile, însă obiectul prezentului dosar îl constituie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de vânzare-cumpărare, iar nu obligarea la plata unor despăgubiri.

Referitor la susţinerea recurentului că ar fi fost prejudiciat cu suma de 50.000 euro, întrucât nu a mai putut valorifica bunul, intimata precizează că la două zile după ce a primit o nouă procură a înstrăinat unul din bunurile acesteia pentru care a încasat preţul de 125.000 euro.

În ipoteza în care cererea ar avea natura celei indicate de către recurent, atunci se impune admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, răspunzând excepţiilor invocate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepţia de tardivitate nu poate fi reţinută, întrucât recursul a fost declarat în termen. Astfel, hotărârea instanţei de apel a fost comunicată recurentului la data de 10.03.2022 . În raport de această dată, termenul de 30 de zile pentru declararea recursului s-a împlinit la 11.04.2022, prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează". În speţă termenul de recurs s-ar fi împlinit pe data de 10.04.2022, care era însă o zi de duminică, astfel încât, în aplicare dispoziţiilor legale menţionate, ultima zi a termenului de recurs a fost 11.04.2022, ziua declarării căii de atac de către recurent.

Referitor la excepţia de netimbrare, Înalta Curte constată că recurentul a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 3023 RON, astfel încât nici această excepţie nu se susţine.

În ce priveşte semnarea cererii de recurs, urmare a verificărilor efectuate prin intermediul compartimentului de informatică al instanţei, Înalta Curte constată că recurentul a declarat recursul prin avocat C., cu împuternicire avocaţială la dosar şi cu semnătură electronică validă la data de 11.04.2022, data declarării căii de atac, astfel încât şi acest aspect procedural a fost complinit.

Recursul este însă nul, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate invocate, pentru următoarele argumente:

Prin acţiunea introductivă de instanţă, recurentul a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 322 mp, situat în Constanţa, zona Spitalul Militar, lot nr. 9A şi a învederat că promisiunea de vânzare-cumpărare pentru acest teren rezultă din convenţia nr. 866/06.09.2013 încheiată la BNP D., în virtutea căreia reclamantul a achitat pârâtei 50.000 euro.

Prin decizia recurată s-a reţinut că se analizează cu prioritate dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1) în referire la art. 1279 C. civ., temeiuri de drept invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, astfel încât, prin raportare la obiectul învestirii, instanţa de apel a constatat că, din analiza convenţiei nr. 866/16.09.2013, nu rezultă nici existenţa unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare în viitor a terenului în suprafaţă de 322 mp situat în Constanţa, zona Spitalului Militar, lot 9A, nici obligaţiile asumate de fiecare promitent pentru ca instanţă să poată, eventual, suplini doar lipsa consimţământului şi a concluzionat că în cauză nu s-a făcut dovada încheierii unei promisiuni de bilaterale de vânzare-cumpărare astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1) în referire la art. 1279 C. civ.

Fără a se raporta la aceste considerente şi la propriul temei juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, recurentul deduce judecăţii în recurs aspecte care nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind combătute dezlegările instanţei de apel în raport cu cadrul judecăţii ce a învestit-o.

Astfel, prima parte, exhaustivă, a memoriului de recurs vizează succesiunea cronologică a faptelor şi actelor juridice, aspecte privind formularea cererii de chemare în judecată, arătarea apărărilor formulate de către părţi, aprecierile personale ale recurentului privind o pretinsă rea-credinţă a intimatei-pârâte, etc, fiind evident că aceste expuneri nu constituie critici de nelegalitate, ci o conturare a cadrului factual al speţei.

În continuare, aşa-numita "argumentaţie în drept" conţine o serie de texte legale pe care recurentul doar le citează, despre o parte dintre ele pretinde că au fost greşit aplicate sau interpretate, însă nu dezvoltă, în legătură cu acestea, aspecte de nelegalitate imputabile instanţei de apel, ori expune afirmaţii fără legătură cu soluţia adoptată prin hotărârea recurată.

Astfel, recurentul enumeră textele legale pretins încălcate de către instanţa de apel, respectiv art. 1541 C. civ. din 1864, art. 1270, art. 1266, art. 1267, art. 1268, art. 2019, art. 2032, art. 1183 C. civ., precum şi "toate celelalte acte normative şi dispoziţii legale la care se face referire în cele ce urmează".

Apoi precizează că nelegalitatea deciziei recurate "derivă din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ.." şi expune, succint, parte din argumentele instanţei de apel.

Faţă de cele arătate, rezultă că în prima parte a memoriului de recurs nu este expusă nicio critică de nelegalitate, pentru ca apoi să fie evidenţiate trei pretinse încălcări ale normelor de drept material, respectiv: "1. Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 noul C. civ. precum şi a normelor imperative de interpretare a contractelor; 2. Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1183 noul C. civ. Reaua-credinţă a intimatei-pârâte; 3. Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1541 C. civ. din 1864, art. 2019 şi art. 2032 noul C. civ.."

Or, referitor la prima pretinsă încălcare a normelor de drept material, adică a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi a normelor de interpretare a contractelor, recurentul a arătat că art. 1270 C. civ. consacră principiul forţei obligatorii a contractelor; că actul juridic între părţi a fost denumit generic "convenţie", întrucât cuprindea mai multe înţelegeri ale părţilor; a citat dispoziţiile art. 1266 şi art. 1267 C. civ. a precizat că toate actele juridice/faptele executate de către acesta în baza procurilor acordate de intimata-pârâtă, precum şi convenţia trebuie interpretate după voinţa reală a părţilor şi în sensul de a produce efecte juridice; a precizat că a respectat partea sa de obligaţie (prin plata sumei de 50.000 euro) şi a expus întrebări retorice legate de acest aspect; a apreciat că dacă instanţa de apel nu şi-a format convingerea că respectiva sumă a fost achitată de către recurent trebuia să administreze probatorii suplimentare şi să cerceteze dacă reprezenta un preţ real al transmiterii dreptului de proprietate asupra litigiului; a concluzionat că "înţelegerea părţilor conform Convenţiei nu a fost doar o simplă descărcare de gestiune ci şi deopotrivă o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor (Terenul în litigiu)."

Or, niciunul din aceste pretinse aspecte de nelegalitate nu se grefează pe statuările instanţei de apel care arată că nu poate suplini consimţământul pârâtei la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei promisiuni în acest sens, după cum imputarea că nu au fost administrate probe suplimentare contravine dispoziţiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", astfel încât nici acest aspect nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate.

Tot astfel, aprecierile privind "descărcarea de gestiune" sunt străine cauzei, raportat la obiectul cu care a fost învestită instanţa de apel, şi anume, dacă din analiza convenţiei nr. 866/16.09.2013 rezultă sau nu existenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare în viitor a terenului în litigiu, nefiind, astfel, încadrabile, în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Mai mult, învederând care sunt normele de drept material greşit aplicate şi interpretate de către instanţa de apel, recurentul pretinde încălcarea unor dispoziţii legale a căror analiză nu a fost realizată de către instanţa de apel, întrucât temeiul juridic al acţiunii este dat de art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1), cu referire la art. 1279 C. civ., iar instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la aceste texte legale.

Împrejurarea că recurentul susţine că au fost încălcate şi aplicate greşit "toate celelalte acte normative şi dispoziţii legale la care se face referire în cele ce urmează" nu poate echivala cu o critică de nelegalitate, câtă vreme nu este indicată punctual, pentru fiecare text de lege, modalitatea în care acesta a fost greşit interpretat şi aplicat şi, în plus, este vorba despre texte de lege străine instituţiei juridice deduse analizei.

Referitor la cea de-a doua pretinsă încălcarea a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1183 C. civ., recurentul citează textul legal pretins încălcat şi expune ample consideraţii cu privire la reaua-credinţă a intimatei-pârâte, concluzionând că dacă s-ar reţine în continuare raţionamentul instanţei de apel ar însemna că de fapt intimata-pârâtă a încasat suma de 50.000 euro fără nicio justificare şi că unicul păgubit din executarea convenţiei este însuşi reclamantul.

Este de observat că buna sau reaua-credinţă a intimatei-pârâte nu are relevanţă în prezenta cauză, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a analizat pretenţiile deduse judecăţii din perspectiva art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1) cu referire la art. 1279 C. civ. şi a verificat, în limitele cadrului procesual, dacă există o promisiune bilaterală de vânzare, astfel cum a susţinut reclamantul, împrejurare faţă de care aceste susţineri ale recurentului nu se raportează la considerentele deciziei instanţei de apel.

Afirmaţia recurentului potrivit căreia pârâta ar fi încasat de la acesta, în mod nejustificat, suma de 50.000 euro, se circumscrie aceloraşi aspecte legate de reaua-credinţă a intimatei, care sunt lipsite de relevanţă în contextul cauzei şi care nu conduc la conturarea vreunei critici de nelegalitate.

Referitor la cea de-a treia pretinsă încălcare a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1541 C. civ. din 1864, art. 2019 şi art. 2032 din noul C. civ., recurentul citează conţinutul textelor de lege menţionate şi concluzionează în sensul că dacă nu ar fi interpretată convenţia ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor în privinţa terenului în litigiu şi s-ar reţine în continuare argumentarea instanţei de apel, conform căreia, aceasta reprezintă o simplă descărcare de gestiune, ar însemna ca suma de 50.000 euro achitată de reclamant să reprezinte valoarea agreată de părţi ca fiind cuvenită intimatei-pârâte din executarea mandatului acordat cu privire la terenul în litigiu şi că, întrucât intimata-pârâtă i-a revocat acestuia mandatul acordat, el nu mai are posibilitatea de a valorifica terenul în litigiu, astfel încât din preţul de vânzare al acestuia să-şi poată acoperi suma de 50.000 euro care a fost deja achitată intimatei-pârâte, situaţie ce ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului intimatei-pârâte în dauna patrimoniului mandatarului.

Aceste aprecieri sunt străine cauzei, întrucât prin decizia recurată nu s-a reţinut o asemenea interpretare dată convenţiei supuse analizei şi nu s-a constatat o eventuală "descărcare de gestiune" a recurentului, nefiind analizate condiţiile contractului de mandat sau cauzele încetării acestuia, ci s-a verificat dacă în cadrul convenţiei nr. 866/16.09.2013 există clauze care ar contura o promisiune bilaterală de vânzare.

Simpla indicare a unor texte de lege despre care recurentul arată că au fost greşit interpretate sau aplicate nu este suficientă pentru a determina încadrarea argumentelor conţinute în memoriul de recurs în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme aceste argumente nu se grefează şi nu combat în vreun fel considerentele hotărârii atacate, aşa încât nu permit, prin modalitatea de redactare, identificarea unor elemente de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanţa de control judiciar.

Împrejurarea că memoriul de recurs are un număr considerabil de pagini, iar în cadrul său sunt citate diverse texte de lege nu atrage incidenţa vreunui motiv de nelegalitate, dacă susţinerile formulate nu se raportează la datele concrete ale cauzei şi la aspectele dezlegate prin hotărârea a cărei desfiinţare se solicită.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 167/C din 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 167/C din 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.