Defamation claim over MP's Facebook posts fails; plaintiff's appeal rejected for lack of unlawful act.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a, civilă la data de 19.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate caracterul ilicit al difuzării de informaţii denigratoare şi neverosimile privind viaţa şi activitatea profesională a reclamantului, în cadrul seriei de postări de articole pe paginile publice de C. B. şi B. - Deputat D.; obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare si reputaţie prin afirmaţiile calomnioase făcute în textele publicate pe paginile de C. ale pârâtului; obligarea pârâtului la eliminarea, de pe paginile sale de C., a tuturor fotografiilor şi postărilor care îl înfăţişează pe reclamant precum şi a tuturor informaţiilor publicate cu privire la aceasta; obligarea pârâtului la postarea, pe paginile sale de C., a dispozitivului hotărârii executorii pronunţate în prezenta cauză; obligarea pârâtului la prezentarea prin difuzare, pe paginile sale de C., de scuze publice reclamantului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 14, 70-75, 252,253,1349, 1357, 1381 C. civ., art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană, art. 194 C. proc. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, solicitând declinarea dosarului în favoarea Tribunalului Cluj, excepţia netimbrării capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, solicitând anularea acestui capăt de cerere ca netimbrat şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care prin care s-a solicitat să fie obligat pârâtul la eliminarea de pe paginile de C. B. şi B. - Deputat D. administrate de el, a tuturor fotografiilor şi postărilor care îl înfăţişează pe reclamant precum şi a tuturor informaţiilor publicate cu privire la aceasta, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii formulate ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2410/18.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata, către pârât, a sumei de 3.601,52 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 642/A/15.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat apelantul reclamant la plata, către intimatul pârât, a sumei de 3.094 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. reclamantul A. formulând următoarele critici:

- Hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, egalitatea, rolul judecătorului în aflarea adevărului) prin nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dar şi prin încălcarea unor dispoziţii constituţionale, respectiv art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor art. 6 CEDO.

Sub acest aspect, recurentul arată că instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie, imparţială, a argumentelor deduse judecăţii în calea de atac, a ignorat dovezile depuse la dosar, asumându-şi în totalitate apărările pârâtului şi a interpretat jurisprudenţa aplicabilă cauzei exclusiv în favoarea părţii adverse.

Mai arată recurentul că decizia atacată este contrară şi dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.

- Hotărârea recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv art. 1357 C. civ., art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 30 din Constituţia României, art. 6 şi art. 10 CEDO.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că există fapta ilicită (proferarea de afirmaţii denigratoare, insidioase şi nereale, la adresa reclamantului, infirmate de probele dosarului); există prejudiciu (atingerea gravă adusă imaginii şi prestigiului profesional al reclamantului, încălcarea dreptului la viaţa privată şi de familie, prin formularea unor acuzaţii de natură penală extrem de grave, nedovedite); există legătură de cauzalitate (care rezultă ex re, din însăşi materialitatea faptei ilicite, respectiv atingerea gravă a valorilor sociale ocrotite prin dispoziţiile art. 8 CEDO, art. 26, art. 30 alin. (6) din Constituţie, art. 72 alin. (1) şi (2), art. 73 C. civ.); există vinovăţie (atitudinea psihică a pârâtului, care a avut drept scop defăimarea şi batjocura publică a reclamantului şi familiei acestuia.

Întrucât instanţa de apel şi-a însuşit în totalitate apărările pârâtului, fără a lua în considerare argumentele şi probele reclamantului, a încălcat dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, text pe care l-a invocat, în mod pur declarativ, dar pe care l-a încălcat prin considerentele hotărârii recurate.

De asemenea, dispoziţiile art. 10 CEDO au fost interpretate contrar literei şi spiritului acestora, întrucât contrar probatoriului aflat la dosar, care dovedeşte lipsa oricărei baze factuale, reţine că antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului nu se justifică.

Chiar instanţa de apel a reţinut lipsa de adevăr a afirmaţiilor denigratoare publicate de intimatul-pârât care dovedesc incidenţa art. 1357 C. civ., ale art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi ale art. 10 pct. 2 CEDO, însă şi-a însuşit afirmaţiile unilaterale ale pârâtului, aplicând greşit legislaţia incidentă în cauză.

Recurentul precizează că pârâtul nu este un reprezentant al presei/mass mediei, astfel încât acestuia nu îi sunt aplicabile excepţiile reglementate în favoarea profesioniştilor în libertatea de exprimare, iar afirmaţiile făcute în spaţiul public sunt grave şi nu au suport real, nefiind dovedite. Aceste afirmaţii au afectat viaţa personală şi profesională a recurentului şi au condus la scăderea dramatică de transplanturi efectuate din momentul în care asemenea afirmaţii au fost făcute publice, în condiţiile în care legalitatea activităţii recurentului şi a soţiei acestuia în cadrul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov este atestată inclusiv prin Ordonanţa de clasare din 14.05.2020 emisă de DNA, prin care a fost soluţionat dosarul penal nr. x/2019

Recurentul a invocat în susţinerea recursului jurisprudenţa CEDO în materie, respectiv Cauza A. împotriva Norvegiei, Cauza Egill Einarsson împotriva Islandei, Cauza Petrenco împotriva Republicii Moldova, Cauza Petrina împotriva României, Cauza Danev contra Bulgariei.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a invocat excepţia de nulitate a recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Motivarea instanţei de apel este realizată într-o manieră judicioasă şi conformă legii, soluţia pronunţată având în vedere probatoriile administrate şi apărările părţilor.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, în limitele în care pot fiu ele circumscrise unor aspecte de nelegalitate faţă de exigenţele procedurale ale căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

- Este lipsită de temei susţinerea recurentului conform căreia decizia din apel ar fi pronunţată cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, în reglementarea dată acestora prin dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ..(ceea ce ar atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.)

Astfel, făcând trimitere, conform normelor procedurale menţionate anterior, la dreptul la un proces echitabil, la exercitarea drepturilor procesuale, în mod legal şi fără discriminări, la nevoia ca judecătorul cauzei să respecte el însuşi principiile fundamentele şi, de asemenea, să-şi exercite rolul activ, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, recurentul pretinde că toate aceste reguli fundamentale ale desfăşurării procesului civil ar fi fost nesocotite în cauză întrucât instanţa nu ar fi realizat "o analiză reală, proprie şi imparţială a argumentelor reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată" ci, dimpotrivă, aceasta "şi-ar fi asumat în exclusivitate susţinerile intimatului-pârât".

Critica este una formală, care nu face decât să redea dispoziţii procedurale ce consacră principii ale desfăşurării procesului civil, fără ca prin argumentele prezentate să se demonstreze vreo nesocotire a acestora.

Aceasta, în contextul în care desfăşurarea judecăţii s-a realizat cu respectarea garanţiilor procesuale, părţile, asistate de avocaţi, prezentând argumentele şi respectiv, combătându-le, într-o procedură publică, orală şi contradictorie, iar analiza instanţei a vizat deopotrivă susţinerile reclamantului şi ale pârâtului de pe poziţiile lor procesuale diferite.

Împrejurarea că soluţia adoptată a fost una defavorabilă reclamantului, în condiţiile în care, respingându-i-se apelul, a fost menţinută sentinţa de primă instanţă, de respingere a acţiunii, nu înseamnă, cum eronat se pretinde, că instanţa nu ar fi analizat argumentele acestuia şi că "şi-ar fi asumat susţinerile pârâtului", câtă vreme hotărârea conţine, în considerentele sale, raţionamentul instanţei bazat pe propria verificare jurisdicţională.

- Critica recurentului, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., atunci când instanţa a considerat că nu există faptă ilicită în cauză pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, precum şi nesocotirea dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, art. 10 din CEDO referitoare la libertatea de exprimare şi limitele exercitării acesteia.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, recurentul-reclamant redă, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăseşte, situaţia factuală a pricinii, arătând că probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie respectiv, aceea a proferării de către pârât, unor afirmaţii denigratoare, insidioase la adresa reclamantului, de natură să aducă atingere dreptului la viaţa privată (la onoare şi reputaţie).

În acelaşi context, recurentul face trimitere la o serie de cauze din jurisprudenţa instanţei de contencios european, arătând totodată că, deşi decizia atacată cuprinde o motivare bazată pe această jurisprudenţă, totuşi, ajunge la o concluzie contrară, atât acesteia, cât şi mijloacelor de probă administrate în cauză.

Verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinţei referitoare la existenţa unei fapte ilicite a pârâtului aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestuia, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanţelor de fond, se reţine că decizia din apel a constatat, ţinând seama de specificul faptei ilicite reclamate - atingerea demnităţii reclamantului prin informaţii denigratoare, defăimătoare aduse de pârât în spaţiul public, cu depăşirea libertăţii de exprimare – că a existat o bază factuală suficientă pentru a se trage concluzia că pârâtul a acţionat cu bună-credinţă şi că, în prezenţa acestor repere este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel face trimitere şi la dispoziţiile din legea fundamentală (art. 30 Constituţie) şi, de asemenea, la art. 10 CEDO, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât prin exerciţiul acestui drept să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt a speţei.

În acest sens, s-a constatat corect că, pentru a fi justificată restrângerea libertăţii de exprimare, este necesar ca măsura să fie necesară într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase şi pe de altă parte, ca cel care transmite informaţii să acţioneze cu bună-credinţă, bazându-se pe dovezi credibile atunci când afirmaţiile sunt referitoare la fapte materiale determinate şi, chiar şi atunci când emite judecăţi de valoare, ele să se fundamenteze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare legate de activitatea profesională a reclamantului, instanţa de apel a constatat că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective, cu care a acţionat pârâtul, aceea a bunei-credinţe.

Astfel, s-a constatat că afirmaţia potrivit căreia reclamantul ar fi fost condamnat pentru trafic cu ovocite a avut la bază o soluţie penală definitivă dintr-un dosar penal şi, chiar dacă hotărârea de condamnare a vizat infracţiunea de fals (în legătură cu autorizarea unei clinici private, pentru activitatea de fertilizare în vitro) ceilalţi inculpaţi din dosar au fost condamnaţi pentru infracţiunea de trafic de celule umane, care a avut însă legătură şi a fost posibilă tocmai datorită autorizării respectivei clinici de către reclamant). Aceasta a însemnat că, deşi a existat o inexactitate a informaţiei, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

De asemenea, în privinţa celorlalte afirmaţii, legate de o pretinsă coordonare ilegală a activităţii de transplant din România, instanţa de apel a reţinut, examinând probele dosarului, existenţa bazei factuale, dată de rapoarte de control privind verificările efectuate la nivelul Agenţiei Naţionale de Transplant de către Corpul de Control al Ministerului Sănătăţii; de articole de presă cu privire la domeniul transplantului în România; de declaraţii ale ministrului sănătăţii din acea vreme; de plângerea penală a unui fost director al Agenţiei Naţionale de Transplant.

Or, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existenţa unei baze factuale, pe care s-au grefat atât judecăţi de valoare (care, prin esenţa lor, nu se pretează la demonstrarea exactităţii conţinutului), cât şi imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă cu elemente parţiale de inexactitate), concluzia care s-a impus în mod corect instanţei de apel a fost aceea a nedepăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi a nejustificării unei ingerinţe în exercitarea, manifestarea acesteia.

- Referitor la susţinerea din recurs a reclamantului, conform căreia intimatul-pârât nu este jurnalist, pentru a i se recunoaşte o libertate de exprimare mai largă, fără aplicarea excepţiilor incidente unor asemenea profesionişti privind exerciţiul acestui drept, se constată că aceasta este lipsită de temei, câtă vreme libertatea de exprimare nu este recunoscută doar jurnaliştilor. Dimpotrivă, ea este expresia unei libertăţi fundamentale, ataşate oricărei persoane (incluzând libertatea de opinie şi pe cea de informare, în strânsă legătură cu libertatea de gândire şi de conştiinţă). Aşadar, această libertate este garantată oricărui individ, fiind ataşată personalităţii umane, fără vreo distincţie privitoare la rolul pe care îl are în viaţa socială cel care o exercită.

Mai mult, instanţa de apel a ţinut seama, în analiza pe care a efectuat-o şi tot raportându-se la reperele desprinse din jurisprudenţa Curţii europene, de calitatea ambelor părţi, pentru a verifica îndreptăţirea pârâtului de a transmite în spaţiul public informaţii legate de activitatea profesională a reclamantului.

Astfel, s-a reţinut că reclamantul este o persoană publică, medic, care a îndeplinit funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale de Transplant şi ulterior, pe cea de membru al Consiliului ştiinţific al aceleiaşi Agenţii şi respectiv, coordonator al programului naţional de transplant.

La rândul lui, intimatul-pârât a acţionat din calitatea acestuia de deputat în Parlamentul Românei şi fost vicepreşedinte al comisiei de sănătate din cadrul Parlamentului, având un interes manifestat constant de-a lungul vremii în legătură cu activitatea de transplant, sens în care a adresat întrebări şi interpelări Ministrului Sănătăţii, iniţiind şi un proiect de lege a transplantului.

Or, pe de o parte, aceste calităţi profesionale şi statutul de persoană publică al reclamantului au îndreptăţit o anumită apreciere, mai largă decât în situaţia unui simplu particular, în privinţa limitelor libertăţii de exprimare, interpretare consacrată în jurisprudenţa instanţei europene atunci când informaţia poartă asupra acţiunilor unor persoane publice şi vizează aspecte de interes public.

Pe de altă parte, preocupările constante ale pârâtului în domeniul transplantului de organe umane şi a practicilor medicale vizând realizarea acestora, semnalate ca fiind incorecte, discreţionare şi realizate în afara oricăror reguli, i-au justificat demersurile, de a aduce la cunoştinţa opiniei publice informaţii la care a avut acces inclusiv din poziţia oficială ocupată, de vicepreşedinte al comisiei de sănătate parlamentare.

- În ce priveşte termenii folosiţi ("condamnat penal", "sforar", "traficant de ovocite", "mafia din transplant", "spirit malefic") care ar corespunde unor afirmaţii extrem de grave şi unor apelative jignitoare, se constată că ele au într-adevăr, conotaţii polemice, corespund unei doze de exagerare şi chiar de provocare, dar nu depăşesc sfera libertăţii de exprimare, câtă vreme au primit o explicaţie şi au avut o bază factuală, astfel cum s-a arătat anterior.

În acelaşi sens, se va constata că transmiterea informaţiilor în spaţiul public (prin pagina de C. a pârâtului) s-a înscris, cum s-a antamat deja, în sfera unei preocupări legitime a opiniei publice, în contextul în care subiectul era de interes general, constituind, aşa cum a reţinut instanţa de apel, şi tema a numeroase articole de presă, apărute în perioada 2016 – 2019, referitoare la o serie de nereguli din domeniul transplantului (privind modalitatea în care anumite persoane publice au beneficiat de transplant în detrimentul altora aflate pe lista de aşteptare).

În consecinţă, potrivit celor expuse anterior, existenţa unei baze factuale suficiente, atât pentru imputaţiile unor fapte materiale, cât şi pentru judecăţile de valoare, denotă o atitudine subiectivă a pârâtului caracterizată de bună-credinţă – subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării – ceea ce îl scoate pe acesta din sfera ilicitului civil şi, în mod corespunzător, din aceea a răspunderii civile delictuale.

Ca atare, raportat la elementele de fapt ale pricinii, statuate de instanţele fondului, s-a făcut corect aplicarea dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., coroborate cu cele ale art. 30 din Constituţie şi art. 10 CEDO, atunci când s-a constatat că nu există răspunderea civilă delictuală, în absenţa condiţiei faptei ilicite, condiţie care a fost analizată nu doar din perspectiva dreptului intern, ci şi a normelor convenţionale europene, având în vedere particularităţile pe care le-a presupus domeniul în care s-a pretins săvârşirea faptei – respectiv, depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Rezolvarea din punct de vedere juridic a conflictului între dreptul autorului de a comunica fapte şi idei şi dreptul părţii vătămate de a-şi vedea apărată demnitatea s-a realizat corect de către instanţa de apel, câtă vreme a rezultat că transmiterea în spaţiul public a informaţiilor incriminate a avut ca premisă o bază factuală suficientă (inexactitatea parţială regăsită nefiind de natură să o altereze în mod substanţial), atât în legătură cu materialitatea faptelor, cât şi în privinţa judecăţilor de valoare.

Or, acesta fiind contextul în care acţiunea pârâtului de a comunica informaţii a fost considerată de bună-credinţă şi în afara ilicitului civil, recurentul-reclamant nu poate susţine cu temei lipsa caracterului legal al soluţiei din apel.

- Celelalte aspecte deduse judecăţii în legătură cu existenţa unui prejudiciu (pe care recurentul îl identifică, asemănător unei activităţi lucrative şi străin daunelor morale pretinse pentru atingerea adusă drepturilor personalităţii, în "scăderea drastică a numărului de transplanturi efectuate" din momentul în care au fost publicate informaţiile pârâtului) respectiv, legătura de cauzalitate şi vinovăţia nu vor face obiect de analiză distinctă pentru aprecierea asupra legalităţii soluţiei adoptate, câtă vreme condiţiile răspunderii delictuale reglementate de art. 1357 C. civ. sunt cumulative, astfel încât este suficient să se constate absenţa uneia dintre acestea pentru a u putea fi activată răspunderea.

Faţă de toate considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul reclamantului va fi respins în consecinţă.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor ocazionate de judecata recursului, conform documentelor justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 642/A din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3984,42 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.