Cassation appeal deemed null for failing to raise valid grounds of illegality in defamation action against online press

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.12.2019 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul ilicit al faptelor pârâţilor de a-l hărţui şi a aduce încălcări grave drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate, onoare şi reputaţie, prin iniţierea şi desfăşurarea unei campanii de presă împotriva sa şi prin afirmaţii nereale inserate în articole publicate în publicaţia on-line D.; obligarea în solidar a pârâţilor la executarea următoarele măsuri de restabilire a drepturilor încălcate: să publice pe cheltuiala lor, la aceeaşi rubrică la care au fost publicate afirmaţiile incriminate, hotărârea de condamnare (civilă) ce urmează a fi pronunţată; să plătească, în solidar, daune morale în cuantum de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul din data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit; să radieze din arhiva publicaţiei on-line D. orice referiri la numele său apărute în titlurile şi în cuprinsul articolelor publicate în anul 2019 (în special, a articolelor expres precizate în acţiune); obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72, art. 75, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1373 alin. (1) şi (2), art. 1382, art. 1391 alin. (3) şi (5), art. 1445 C. civ., art. 30 alin. (8) din Constituţia României.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 276/23.02.2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul la plata sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 157/28.09.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Referitor la motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia criticată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, situaţie în care controlul judiciar nu este posibil. Instanţa de apel a preluat motivarea Tribunalului Timiş, fără a mai analiza criticile formulate şi aspectele ce i-au fost deduse spre soluţionare privind fiecare articol în parte publicat de pârâţi şi invocat de recurent ca temei al răspunderii civile delictuale, asumându-şi lipsa unei analize proprii atât în ceea ce priveşte conţinutului articolelor de presă, cât şi a criticilor punctuale aduse raţionamentului logico-juridic al Tribunalului Timiş, atunci când a reţinut că "în ceea ce priveşte conţinutul articolelor de presă indicate de reclamant, Curtea nu consideră necesar a relua analiza acestora, în condiţiile în care prima instanţă le-a cercetat în mod amănunţit şi le-a verificat veridicitatea iar curtea nu a identificat lacune în raţionamentul acesteia".

În concret, criticile învederate în paginile 40-46 din cererea de apel privind conţinutul articolelor publicate de pârâţi nu au fost analizate de instanţa de apel, iar eventualele referiri generice la anumite elemente expuse în cadrul acestora nu pot constitui o motivare propriu zisă, de natură a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil.

Astfel, în ceea ce priveşte articolul publicat în data de 03.05.2019, intitulat "A., omul de încredere al primarului E., dedicaţii pe euro, la manele, pentru interlopii din Timişoara" – "armata lui", instanţa de apel nu a precizat în motivare care este informaţia concretă de interes public, sau măcar în legătură cu activitatea profesională desfăşurată de recurent, în raport cu textul denigrator.

Deşi recurentul a arătat că singura informaţie transmisă de acest titlu constă în faptul că ar fi făcut dedicaţii muzicale în schimbul achitării unor sume de bani în euro, pentru anumite persoane catalogate de jurnalist drept "interlopi" din Timişoara (informaţie contrară realităţii), instanţa de apel nu a motivat care imagini anume din videoclipul publicat (folosit pentru a dovedi afirmaţiile realizate) redau efectuarea unei plăţi de către recurent către artistul care cânta în localul respectiv, pentru realizarea unei dedicaţii muzicale în favoarea persoanelor catalogate drept "interlopi", astfel cum se prezintă în articol. Instanţa de apel nu a motivat care au fost acţiunile concrete ale recurentului ce se pot observa în filmare, de natură a se încadra în acţiunea descrisă în titlul articolului publicat de pârâţi şi de ce starea de pasivitate faţă de o acţiune ce aparţine unei alte persoane (interpretul de muzică) poate justifica informaţia publicată potrivit căreia acesta ar fi achitat sume de bani în euro pentru realizarea efectivă a unei dedicaţii pentru "interlopii din Timişoara". Nu se regăseşte în decizia instanţei vreo referire concretă la informaţia de interes general urmărită de un asemenea articol, într-o chestiune care să afecteze în vreun fel comunitatea, şi argumentele logico-juridice pentru care expresiile şi sintagmele utilizate nu pot fi interpretate drept defăimătoare la adresa recurentului.

O altă critică ignorată se referă la folosirea sintagmei "armata lui" cu referire la o serie întreagă de persoane (peste 20 de suspecţi) cercetate în dosarele instumentate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara, pe care recurentul nu le cunoaşte, prietenia cu una sau două persoane neputând justifica informaţia potrivit căreia aceste persoane ar constitui o oştire, o oaste deţinută de recurent, afirmaţia fiind lipsită de orice urmă de adevăr. Tot fără motivare a rămas şi critica privind lipsa chestiunii de interes public, general, transmisă opiniei publice în mod onest şi obiectiv, prin aceste expresii pentru a se încadra, într-adevăr, în limitele libertăţii de exprimare, în contextul în care persoanele anchetate de organele de urmărire penală în respectivele dosare nu sunt subordonate recurentului în niciun mod, nu se află în niciun fel de relaţii de colaborare, în niciun domeniu de activitate şi unele dintre acestea îi sunt total necunoscute.

O altă critică neanalizată se referă la articolul din 05.11.2019 denumit "Regulile din vulcanizarea transformată în salon de tras cocaină pentru interlopii timişoreni", în care aparent se transmite publicului o informaţie din cadrul anchetei DIICOT ce vizează aceleaşi persoane antemenţionate, însă pârâtul nu se poate abţine să nu inventeze o nouă informaţie total neadevărată şi despre recurent, cu toate că nici titlul şi nici conţinutul articolului nu aveau vreo legătură cu recurentul. Astfel, Curtea de Apel Timişoara nu motivează în niciun fel de ce afirmaţia realizată de pârâţi în descrierea activităţilor presupus derulate de unele dintre persoanele cercetate în dosarul de urmărire penaiă potrivit căreia "...F. cel care s-a aprovizionat cu droguri de la G., garda de corp a lui A. la chefurile din cluburile timişorene" nu este una care încalcă libertatea de exprimare, câtă vreme nu are corespondent în realitate.

Referitor la cel mai dur articol (astfel cum este calificat de prima instanţă), cel din 02.12.2019, intitulat "Dovada minciunii - primele imagini cu interlopii din gruparea H. în acţiune pentru fratele A.", recurentul a arătat în cadrul motivelor de apel faptul că tribunalul a îngrădit în mod cu totul nejustificat însuşi obiectul cauzei deduse judecăţii (pentru a uşura munca argumentării unei soluţii fundamental greşite pronuntate în prezentul dosar), precum şi că acesta nu şi-a asumat niciodată conţinutul niciunui articol publicat de pârâţi cu referire la persoana şi numele său, invocând faptul că absolut toate articolele acestei publicaţii din anul 2019 au un conţinut lezant, denigrator, ofensator şi nereal, solicitând în mod expres la punctul 2 lit. c) din cererea de chemare în judecată radierea tuturor referirilor la numele şi persoana sa în titlurile şi articolele publicate în tot anul 2019, aceleaşi menţiuni regăsindu-se şi la pagina 4 pct. 2 din acţiune, stipulându-se fără urmă de dubiu că "articolele arătate la punctul 2 lit. c) din prezenta acţiune sunt doar cele care ilustrează flagrant intenţiile pârâtului, lor alăturându-li-se mult mai multe apărute în aceeaşi perioadă".

Folosindu-se de această premisă falsă şi la fel de "reală" precum articolele publicate de pârâţi cu privire la persoana recurentului, prima instanţă a considerat că este un argument suficient pentru a considera că modul de prezentare a faptelor din aceste articole nu încalcă limitele libertăţii de exprimare şi normele codului deontologic al jurnalistului, deşi sunt grave, acestea bucurându-se de verificarea specifică unei conduite jurnalistice corecte.

Nu există nicio referire a curţii de apel cu privire la informaţia transmisă de pârâţi publicului larg constând în aceea că recurentul ar fi dat declaraţii mincinoase la DIICOT într-un dosar privitor la "H. şi echipa", în contextul în care o astfel de faptă constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută şi sancţionată de C. pen.

Nu se regăseşte niciun argument în decizia criticată, sau o explicaţie cu privire la interpretarea Curţii privind aceste critici, în raport de faptul că declaraţia a fost dată în calitate de martor în faţa organelor de urmărire penală, în cadrul unei anchete în desfăşurare şi nu a fost considerată de organele judiciare una mincinoasă, neexistând niciun fel de demers realizat în acest sens împotriva recurentului, fiind probabil greu să se interpreteze o asemenea afirmaţie altfel decât este, respectiv total neadevărată şi defăimătoare la adresa recurentului.

Lipsesc cu desăvârşire referiri concrete în aşa zisa motivare a Curţii de Apel Timişoara şi cu privire la afirmaţiile din articolul mai sus menţionat potrivit cărora publicaţia pârâţilor "...a intrat în posesia mai multor documente şi imagini care dovedesc faptul că gruparea interlopă condusă de H. a fost cu adevărat o armată pentru A....". "Această armată nu a ezitat să ameninţe sau să bată pentru actualul director de la I....". "Toate probele adunate demonstrează faptul că A. are o legătură extrem de strânsă cu gruparea de crimă organizată...", "...şi că nu a spus adevărul în ancheta penală a DIICOT legat de operaţiunile violente ale trupei de soc a lui H., unde a fost audiat ca martor.".

Lipsesc cu desăvârşire argumentele Curţii referitoare la înlăturarea criticilor recurentului privind caracterul mincinos, denigrator, tendenţios şi jignitor al conţinutului acestui articol şi care este raţionamentul pentru care o astfel de conduită a pârâtului nu se încadrează în sfera ilicitului civil, cât şi mai ales, care din aceste afirmaţii a determinat Curtea să considere conduita jurnalistică a acestui pârât ca fiind corectă, obiectivă şi guvernată de bună credinţă, astfel încât să se pronunţe soluţia de respingere a apelului, cu consecinţa menţinerii în totalitate a hotărârii primei instanţe.

Nu în ultimul rând, lipsesc în întregime referiri concrete la criticile recurentului, în memoriul aferent cererii de apel, privitoare la evenimentele din clubul J., la declaraţiile persoanelor care au fost audiate în mod nemijlocit în faţa primei instanţe şi care au contrazis în totalitate modul de prezentare a informaţiilor de către publicaţia pârâtului, acestea fiind probe administrate nemijlocit în faţa instanţei de fond, la care nu s-a făcut pur şi simplu nici măcar o singură referire, în ciuda faptului că au fost invocate ca motive de apel, iar potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile pârţilor.

Referitor la motivele subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material conţinute de art. 1.349, art. 1.357, art. 1373, art. 1381 şi urm. C. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului, art. 58 alin. (1), art. 72 alin. (2), art. 252 şi urm. C. civ., în ceea ce priveşte întrunirea în prezenta cauză a condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Instanţa de apel a încălcat aceste norme în litera şi spiritul lor întrucât a dezvoltat o serie de argumente pentru a înlătura răspunderea delictuală a pârâţilor, care au tendinţa însă doar de a atenua gravitatea faptelor acestora şi nicidecum nu exclud existenţa unor fapte ilicite şi îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material indicate, lipsind de eficienţă textele legale invocate, care sunt perfect aplicabile în prezenta cauză, iar interpretarea potrivit căreia afirmaţiile ar fi în cel mai rău caz nepotrivite, exagerate, neîncadrându-se în sfera ilicitului, este una eronată.

Modalitatea în care instanţa de apel a încercat să justifice lipsa caracterului ilicit al afirmaţiilor pârâţilor este îngrijorătoare în condiţiile în care pârâtul deţine un întreg trust de presă ce poate fi foarte uşor deturnat de la scopul său legitim în funcţie de anumite interese, insecuritatea din mediul on-line cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale unei persoane la onoare, demnitate şi imagine, conducând la consecinţe deosebit de nefaste în situaţia în care instanţele de judecată nu stabilesc o limită rezonabilă privind conduita jurnalistică a acestora.

În cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar fapta ilicită imputată se referă la încălcarea drepturilor recurentului prin publicarea articolelor de presă în spaţiul online în cuprinsul cărora s-au folosit afirmaţii neadevărate, expresii jignitoare, defăimătoare, de natură a afecta onoarea, demnitatea, imaginea şi reputaţia acestuia, cu consecinţa modificării în mod negativ a imaginii sale în societate.

Cu toate că şi instanţa de apel a admis că în articolele publicate există elemente contrare realităţii, catalogate drept "o doză de exagerare" şi chiar de provocare, în cele din urmă a concluzionat că recurgerea la astfel de stratageme se încadrează în limita libertăţii de exprimare, care ar fi mult mai extinsă în ceea ce priveşte presa, raţionament extrem de periculos din perspectiva forţei speciale atribuite mass-mediei, care dacă se bucură de o libertate neîngrădită se poate transforma extrem de rapid într-o unealtă eficientă pentru promovarea sau denigrarea anumitor persoane în raport de diverse interese particulare, fără absolut nici un fel de legătură cu rolul presei într-un stat de drept, acela de informare corectă şi obiectivă a opiniei publice asupra unor chestiuni ce prezintă un real interes public.

Afirmaţiile realizate în concret în cadrul articolelor publicate de pârâţi nu se pot încadra în categoria unor critici obiective, acceptabile din perspectiva art. 8 şi art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, astfel cum a reţinut instanţa, putându-se constata de către orice observator imparţial faptul că pârâţii au demarat o adevărată campanie împotriva recurentului, exercitând atribuţiile profesionale cu rea credinţă, impunându-se tragerea la răspundere a acestora şi aplicarea unei restricţii libertăţii de exprimare pentru lezarea imaginii, onoarei, demnităţii şi dreptului la viaţă privată, Curtea eşuând în îndeplinirea sarcinii de a analiza obiectiv normele materiale ce reglementează libertatea presei, în raport de protejarea drepturilor fundamentale ocrotite de întreaga legislaţie internă şi internaţională.

Este absurd a cataloga sute de articole publicate, în care recurentul este prezentat într-o lumină total nefavorabilă şi care conţin elemente neconforme cu realitatea, exagerări, aluzii sau speculaţii privind viaţa sa personală, drept "informări ale publicului într-o chestiune de interes general", în condiţiile în care articolele vizează teme diverse şi nu există nici măcar o singură situaţie (chiar şi izolată) în care elementele prezentate să nu contureze o imagine nefavorabilă, o asemenea conduită neputându-se încadra în sfera bunei credinţe în exercitarea atribuţiilor de ziarist.

Curtea de Apel Timişoara a aplicat greşit normele de drept material invocate în cauza pendinte, ignorând practic că şi jurnaliştii au obligaţia de a-şi exercita misiunea cu bună credinţă, în mod onest, prezentând în mod obiectiv date sau informaţii veridice publicului larg în probleme de interes general, ceea ce nu poate fi cazul atunci când se alege în mod cu totul aleatoriu, după criterii pur subiective, o anumită persoană (care în speţa de faţă nici nu îndeplineşte vreo funcţie publică de mare interes pentru opinia publică) pentru a o transforma ulterior în ţinta a sute de articole de presă sistematice, cu caracter exclusiv denigrator, asemenea acte "jurnalistice" nefăcând altceva decât să denote în mod indubitabil un interes personal în defăimarea imaginii şi a vieţii private, fără legătură cu rolul presei şi libertatea acesteia, aceste garanţii operând numai în situaţia exercitării atribuţiilor în mod obiectiv, cu bună credinţă.

Contrar celor reţinute de curtea de apel, este evident că scopul urmărit de publicarea a sute de articole a căror unică legătură o reprezintă persoana recurentului şi imaginea sa publică, nu poate fi decât compromiterea şi distrugerea probităţii acestuia, a imaginii şi poziţiei sale în societate, expresiile utilizate cu fiecare ocazie fiind ironice, denigratoare, de natură a sugera publicului larg o conduită socială reprobabilă, iar conţinutul articolelor nu vizează altceva decât plasarea recurentului într-o lumină negativă, total dezavantajoasă.

A fost ignorat faptul că publicaţia a utilizat fără acordul recurentului imaginea acestuia în diverse ipostaze ale vieţii private, care nu au niciun fel de legătură cu viaţa sa publică, cu activitatea profesională desfăşurată în cadrul funcţiei publice ocupate, publicând astfel fotografii fără consimţământul său care prezentau imagini private denaturate şi în acelaşi context negativ, fără să fie întrutotul reale şi fără să prezinte vreo informaţie de interes public general, pârâtul uzând de publicaţia sa pentru compromiterea imaginii recurentului, a onoarei şi demnităţii ocrotite de întreaga legislaţie internă şi europeană.

Noţiunea de "interes public" la care face referire Curtea în decizia criticată vizează chestiuni care afectează viaţa comunităţii, iar din perspectiva funcţiilor publice, modul în care funcţionează şi acţionează guvernul, autorităţile publice locale sau centrale ori instituţiile publice, precum şi orice altă entitate care utilizează bani publici sau care afectează interesul comunităţii trebuie incluse în mod cert în această noţiune, fiind de acord cu faptul că acţiunile, omisiunile, gesturile şi cuvintele demnitarilor, politicienilor şi ale tuturor funcţionarilor publici sunt de interes public, însă acest aspect este valabil numai atunci când ele sunt legate de exercitarea funcţiei/or, viaţa privată a acestora putând fi de interes public numai atunci când are relevanţă pentru exercitarea funcţiei, or din lecturarea conţinutului fiecărui articol în parte rezultă cât se poate de evident faptul că nicio informaţie cuprinsă în cadrul acestora nu prezintă elemente relevante pentru funcţia publică deţinută pentru o perioadă scurtă de timp de recurent.

Instanţa a făcut o aplicare greşită a textelor care ocrotesc drepturi fundamentale în materie, omiţând că sintagmele şi informaţiile prezentate în cadrul sutelor de articole publicate de pârâţi cu referire la numele şi persoana recurentului au fost alese în mod special cu unicul scop de a denigra, orice persoană, publică sau nu, care ar fi fost ţinta unor asemenea articole de presă, cu un astfel de conţinut, simţindu-se cu certitudine la fel de jignită precum recurentul, comportamentul pârâţilor fiind un exemplu clasic de "judecată de valoare", termenii utilizaţi fiind tendenţioşi şi ofensatori fără excepţie, neputându-se reţine că s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului artistic, nefiind în niciun caz necesari pentru transmiterea mesajului (chiar critic) al jurnalistului, depăşindu-se limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţia europeană, pârâţii uzând de statutul şi de privilegiile de jurnalist pentru a discredita recurentul şi pentru a influenţa opinia publică într-un mod ce ţine exclusiv de anumite interese pur personale, constituind astfel o gravă încălcare a normelor etice, dar şi a drepturilor sale nepatrimoniale.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât C. a invocat excepţie de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea apărărilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi judecata în lipsă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul a arătat că instanţa de apel a analizat articolele de presă despre care recurentul afirmă că nu au fost avute în vedere, a soluţionat calea de atac sub toate aspectele şi a motivat decizia atacată inclusiv prin trimitere la probele administrate în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul a arătat că din motivarea deciziei recurate rezultă nu doar o corectă aplicare a normelor de drept material, ci şi o analiză efectivă a instanţei de apel asupra condiţiilor ce se impun a fi îndeplinite pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimaţilor, atât din perspectiva dreptului intern, cât şi prin trimitere la normele de drept european.

Intimatul a reiterat situaţia de fapt şi a expus argumentele pentru care în cauză nu este incidentă răspunderea civilă delictuală, în sensul că nu au fost depăşite limitele dreptului la liberă exprimare, articolele publicate nu au adus recurentului niciun fel de prejudiciu, iar între internarea în spital a mamei reclamantului şi articolele în discuţie nu există nicio legătură dovedită, ci doar afirmată. De asemenea, nu se poate reţine nicio culpă în sarcina D. pentru publicarea articolelor respective, nu a fost afectată în niciun fel activitatea profesională a reclamantului, nu este vorba de grupuri interlope neidentificate, ci de gruparea condusă de H., primarul E. nu l-a demis din funcţia de consilier personal, ci l-a susţinut să ocupe funcţia de director la I., iar în cauză nu există legătură între fapta ilicită invocată şi prejudiciu.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Înalta Curte constată că în cauză memoriul de recurs conţine 37 de pagini, din care în primele 13 pagini recurentul expune solicitarea de admitere a căii de atac, cu consecinţele juridice învederate de către acesta, obiectul cererii de chemare în judecată (solicitările reclamantului formulate prin acţiunea introductivă de instanţă), conţinutul cererii de chemare în judecată (starea de fapt care a determinat învestirea instanţei), ample referiri la articolele de presă pretins defăimătoare (enumerarea acestor articole şi prezentarea impactului pe care l-au avut asupra recurentului), redarea, sub forma citării, a unor texte de lege indicate de către recurent ca temei juridic al pretenţiilor formulate (art. 75, art. 72, art. 253, art. 1349, art. 1391 C. civ., art. 30 alin. (8) din Constituţia României, art. 1445 C. civ., art. 1382 C. civ.).

Este evident că aceste 13 pagini nu conţin critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În continuare, de la pagina 13 şi până la pagina 25 din memoriul de recurs sunt expuse, într-o preluare ad literam, considerentele instanţei de fond cu privire la litigiul dedus judecăţii, rezultând, în mod logic, că nici această parte a memoriului de recurs nu descrie aspecte de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanţa de control judiciar.

Începând cu pagina 25 din memoriul de recurs, recurentul indică aşa-zisele critici de nelegalitate, respectiv pretinsa incidenţă în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la susţinerile vizând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv motivarea necorespunzătoare a deciziei atacate, Înalta Curte reţine că prin prisma acestui motiv de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate, pentru considerentele ce se vor arăta:

În primul rând, recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel "nu este corespunzător motivată", însă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vorbesc despre lipsa motivării ori despre motivarea contradictorie sau numai pe baza unor motive străine de natura cauzei. Nemotivarea presupune absenţa cu desăvârşire a oricăror considerente din care să rezulte argumentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de părţi prin apeluri au fost înlăturate. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea atacată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte şi contradictorii care să facă imposibilă aplicarea textelor legale reţinute şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate, în timp ce teza ultimă a cazului de recurs menţionat are în vedere susţinerea soluţiei numai pe baza unor motive străine de natura cauzei. Prin urmare, recurentul evocă, din perspectiva acestui motiv de recurs, o ipoteză, aceea a motivării necorespunzătoare, care nu este prevăzută de textul legal invocat în susţinerea căii de atac.

Pe de altă parte, recurentul afirmă, în mod generic, că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi expune consideraţii teoretice generale privind modalitatea în care o hotărâre judecătorească ar trebui să fie concepută. Apoi subsumează acestui motiv de nelegalitate faptul că instanţa de apel ar fi preluat motivarea tribunalului fără a mai analiza "...criticile formulate şi aspectele ce i-au fost deduse judecăţii spre soluţionare pentru fiecare articol în parte publicat de pârâţi şi invocat ca temei al răspunderii civile delictuale...". Se constată că lipsa de analiză imputată de recurent instanţei de apel se raportează la o pretins nerealizată verificare a fiecărui articol în parte publicat de către pârâţi, deci la o evaluarea a probatoriului în calea de atac a recursului, ceea ce nu poate fi primit. Aceasta, în contextul în care, judecăţii de primă instanţă i-a reproşat, în calea de atac a apelului tocmai faptul că se preocupase de analiza fiecărui articol pentru a trage concluzii în legătură cu exercitarea dreptului la liberă exprimare în limite permise de lege.

Mai arată recurentul că instanţa de apel "...îşi asumă în scris lipsa unei analize proprii a acestor articole ce reprezintă esenţa obiectului judecăţii în cauză...", că "în concret, criticile expuse ... la paginile 40-46 din cererea de apel privind conţinutul concret al articolelor publicate de pârâţi nu au fost analizate...", fără să justifice însă în ce constă nelegalitatea soluţiei instanţei devolutive de control judiciar, care poate să-şi însuşească situaţia de fapt, mai ales în contextul în care nu s-au administrat probe suplimentare în faza apelului şi, în mod corespunzător, să dea aceeaşi dezlegare în drept cu cea a primei instanţe.

De asemenea, recurentul a mai arătat că "în ceea ce priveşte articolul publicat în data de 03.05.2019...Curtea de apel nu a răspuns criticii punctuale realizate în cadrul apelului...".

Referitor la acest articol de presă, recurentul învederează că instanţa de apel nu a motivat în concret care imagini anume din videoclipul publicat redau efectuarea unei plăţi de către acesta artistului care cânta în localul respectiv şi că în condiţiile în care chiar pârâtul a scris în cuprinsul articolului că a cerut unui alt cântăreţ să interpreteze o altă melodie, era interesant de observat motivarea concretă a înlăturării criticilor din cuprinsul apelului cu privire la acest episod, însă nici de această dată Curtea nu a răspuns efectiv acestor aspecte invocate.

Rezultă, din cele arătate, că recurentul este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriile administrate în cauză, respectiv articolele de presă pretins defăimătoare, întrucât la acestea se referă recurentul când afirmă că instanţa de apel nu a analizat, nu a motivat ori nu a avut în vedere criticile formulate.

Însă, stabilirea situaţiei de fapt, ca efect al evaluării dovezilor administrate, este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi supusă reexaminării pe calea recursului, unde controlul se limitează strict la legalitatea soluţiei.

În continuare, recurentul reproşează instanţei de apel că nu a precizat şi nu a motivat în hotărârea pronunţată care ar fi fost "acele acţiuni" prin care recurentul ar fi trebuit să se dezică de acele dedicaţii ale cântăreţului despre care a scris intimatul şi care au fost acţiunile concrete ale recurentului de natură a se încadra în cele descrise în articolul defăimător, aspecte care sunt, în mod evident, străine judecăţii ce poate fi realizată în recurs.

Din aceeaşi perspectivă, a unei motivări necorespunzătoare, recurentul este nemulţumit de faptul că în hotărârea instanţei de apel nu se regăsesc "...argumentele logico-juridice pentru care expresiile şi sintagmele utilizate nu pot fi interpretate drept defăimătoare".

Mai arată recurentul că sunt ignorate critici privind sintagma "armata lui", că nu a fost analizat articolul de presă din 05.11.2019, că nu se motivează de ce afirmaţia "F., cel care s-a aprovizionat cu droguri de la G., garda de corp a lui A." nu încalcă libertatea de exprimare.

Şi aceste critici sunt unele care vizează interpretarea probatoriilor, respectiv a unor expresii şi sintagme despre care recurentul pretinde că ar fi jignitoare pentru persoana sa, astfel încât nu pot constitui motiv de nelegalitate, întrucât prin intermediul lor se tinde către o recalificare a faptelor prin reaprecierea probatoriului, operaţiune străină de scopul şi finalitatea căii extraordinare de atac a recursului.

La pagina 29 din memoriul de recurs, paragrafele 1, 2 şi 3, recurentul învederează anumite critici aduse hotărârii de primă instanţă şi redă un considerent al acesteia, expuneri prin care nu se deduc judecăţii posibile nereguli săvârşite de către instanţa de apel, ci sunt redate aspecte dintr-o etapă procesuală anterioară.

Apoi, pretinde recurentul că din hotărârea recurată lipsesc referiri la informaţia transmisă de pârâţi publicului larg constând în aceea că ar fi dat declaraţii mincinoase la DIICOT, că lipsesc referiri cu privire la anumite afirmaţii din cadrul unor articole publicate de intimat, că lipsesc referiri la evenimentele din clubul J. învederate prin motivele de apel, toate fiind aspecte care se circumscriu situaţiei factuale a speţei.

Astfel, se constată că, deşi invocă o dispoziţie legală care reglementează un caz de casare (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurentul nu dezvoltă argumente din care să rezulte că decizia atacată nu este motivată într-o manieră conformă legii, ci învederează chestiuni privind o greşită apreciere, de către instanţa de apel, a probelor administrate pe baza cărora a stabilit existenţa bazei factuale, în funcţie de care s-au făcut apoi statuările în drept.

Concluzionând asupra acestui pretins motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că recurentul este nemulţumit, în esenţă, că nu a fost analizat fiecare articol de presă în parte, că nu există considerente cu privire la anumite comportamente şi acţiuni ale recurentului, că nu sunt redate interpretări ale unor expresii şi sintagme pretins defăimătoare, că nu au fost analizate anumite afirmaţii ori preluate anumite informaţii prezentate prin motivele de apel.

Toate aceste susţineri însă se raportează, aşa cum s-a arătat, în mod exclusiv, la modalitatea instanţei de apel de a interpreta probele dosarului (articole de presă, înregistrări video, declaraţii şi susţineri ale părţilor, etc.), la stări de fapt avute în vedere cu prilejul judecăţii pe fond a cauzei, astfel încât nu pot fi încadrate în dispoziţia legală indicată de către recurent.

Referitor la susţinerile vizând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea/aplicarea greşită a normelor de drept material se reţine că, deşi recurentul indică textele legale pretins a fi greşit interpretate/aplicate de către instanţa de apel (art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1381 şi urm. C. civ., art. 8 şi 10 din CEDO, art. 58 alin. (1), art. 72 alin. (2), art. 252 şi urm. C. civ.) acesta nu indică, punctual, care dintre textele enumerate a fost încălcat şi în ce fel, ci realizează, ca şi în cazul celuilalt motiv de recurs invocat, aprecieri de ordin general şi trimiteri la probe, ceea ce face critica nesusceptibilă de încadrare în drept.

Astfel, prin modalitatea de redactare a memoriului, recurentul nu indică în mod expres, pentru fiecare text de lege enumerat, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel, iar echivocul acestor susţineri exclud apărările formulate de la o posibilă încadrare în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, şi în cadrul acestui motiv de recurs, se fac trimiteri nepermise de exigenţele procedurale ale căii de atac a recursului, la probele dosarului, respectiv, se reproşează instanţei de apel nu o greşită interpretare şi aplicare a unor texte legale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci a unor afirmaţii conţinute în articolele de presă pretins defăimătoare, deci a unor probe administrate în cauză.

Reproşând instanţei de apel că nu a realizat un just echilibru între dreptul pârâtului la liberă exprimare şi dreptul reclamantului la propria imagine şi la viaţă privată (din perspectiva art. 8 şi art. 10 CEDO), recurentul nu indică vreo nelegalitate ce ar fi fost săvârşită de către instanţa de apel sub acest aspect, ci se limitează la o simplă afirmaţie lipsită de valenţe juridice, în sensul că "...soluţia are la bază o interpretare vădit greşită a dispoziţiilor legale în materie, Curtea de Apel eşuând în a realiza un just echilibru între dreptul pârâtului la liberă exprimare şi dreptul subsemnatului la propria imagine, la viaţă privată...".

Aceasta susţinere ignoră împrejurarea că în valorificarea echilibrului între dreptul la viaţa privată şi cel la libera exprimare, instanţa devolutivă de apel a ţinut seama tocmai de baza factuală relevată de probele administrate, ceea ce i-a permis şi concluzia acţionării cu bună-credinţă de către intimatul-pârât.

În aceeaşi modalitate inadecvată procedural, recurentul citează texte de lege (art. 1349 C. civ.), expune condiţiile răspunderii civile delictuale şi procedează la consideraţii teoretice generale privind importanţa menţinerii unui just echilibru între libertatea de exprimare şi drepturile fundamentale ale oamenilor la demnitate, onoare, imagine şi viaţă privată.

În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci reproşează, în mod repetat, instanţei de apel, modalitatea în care aceasta a administrat şi interpretat probele, expune consideraţii teoretice generale şi reiterează contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Prin urmare, nefiind susţinute critici de nelegalitate în sensul real al acestei noţiuni, controlul de legalitate specific instanţei de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat deja, recurentul este nemulţumit nu de o greşită interpretare a legii (întrucât nu dezvoltă niciun argument în acest sens), ci de o greşită interpretare a probelor şi a stărilor de fapt (articole de presă, afirmaţii, comportamente, situaţii, etc.), iar asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond.

În concluzie, deşi memoriul de recurs se întinde pe un număr considerabil de pagini (37) şi face trimiteri la o multitudine de texte legale (pe care recurentul se limitează doar să le enumere ori să le citeze), în conţinutul său nu se identifică susţineri care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci este prezentată doar o expunere exhaustivă a stării de fapt, sunt consideraţii teoretice şi de ordin general, precum şi referiri repetitive la probatorii, aspecte care nu pot fi avute în vedere de către instanţa de recurs şi, prin urmare, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, deşi intimatul-pârât, cu prilejul concluziilor orale formulate la termenul de judecată, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat pentru redactarea întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea nu poate fi primită, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 157 din 28 septembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 157 din 28 septembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.