Compensation for Basarabian property and the preclusive effect of res judicata barring re-litigation of ownership proof via witness testimony

Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

La data de 19.12.2019 reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor-ANRP, au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ prin care să se stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestor despăgubiri pentru bunurile care au aparţinut autorilor F. şi G., bunuri care au fost sechestrate, reţinute sau rămase pe teritoriul Republicii Moldova, jud. Hotin, com Briceni, ca urmare a aplicării Tratatului de pace de la Paris din 10.02.1947 încheiat între România şi Puterile Aliate şi Asociate, cu plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 114/29.01.2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., H., C., E. şi D. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii – reclamanţi A., H., C., E. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 114/229.01.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata – pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A., H., C., D. şi E..

II.1. Motivele de recurs

Se întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că nu operează autoritatea de lucru judecat, respectiv efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei civile nr. 4099/02.07.2018 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2017 deoarece Curtea de Apel Bucureşti a analizat dovedirea dreptului de proprietate numai pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, fără să pună în discuţie şi să aprecieze şi asupra ipotezei prevăzute de art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006, respectiv art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat este în mod greşit reţinută de către instanţa de fond în hotărârea ce face obiectul prezentului apel.

Se mai arată că, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra imposibilităţii de a procura înscrisuri doveditoare. În lipsa unei atare analize, dreptul reclamanţilor de a solicita despăgubirile nu s-a epuizat odată cu decizia civilă nr. 4099/02.07.2018 Curţii de Apel Bucureşti.

Instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut, în mod greşit, că judecata a fost făcută şi că ea nu mai poate fi contrazisă. Prin noua judecată solicitată în prezenta cauză nu se va contrazice hotărârea anterioara a Curţii de Apel deoarece noua judecată se va face sub un alt regim probatoriu, respectiv acela în care proba cu declaraţiile martorilor este admisibilă pentru dovedirea dreptului de proprietate (a actelor juridice peste 250 RON) sub condiţia dovedirii imposibilităţii de a procura înscrisuri doveditoare.

Se consideră că analiza prezentei cauze trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, iar între particularităţile situaţiei deduse judecăţii în prezenta cauză se înscrie şi admisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea dreptului de proprietate (a actelor juridice peste 250 RON).

De asemenea, este eronată concluzia instanţei de fond şi, respectiv de apel, referitoare la faptul că a proceda "la o noua judecată ar presupune înfrângerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în sensul că partea ar beneficia de o nouă judecată în care ar putea administra noi probe, nesolicitate anterior.

Se mai învederează că declaraţiile autentificate ale martorilor au fost depuse şi în al doilea ciclu procesual, dar instanţele de judecată nu au analizat dovedirea dreptului de proprietate decât în baza probelor cu înscrisuri.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel nu s-a aplecat şi asupra ipotezei enunţate de lege privind imposibilitatea de a procura înscrisuri doveditoare pentru ca, apoi, să dea o măsură şi probei cu declaraţiile martorilor, aşa cum a făcut aceeaşi instanţă printr-o altă decizie în primul ciclu procesual, când a stabilit pe baza declaraţiilor martorilor statutul (calitatea) de refugiaţi al autorilor reclamanţilor.

Se susţine de către recurenţi şi aspectul evocat şi în fata instanţei de apel potrivit căruia trebuie să aibă dreptul la o cale de atac eficientă în faţa instanţei de judecată. Or, atât timp cât instanţa de judecata iniţială nu a judecat cauza decât pe baza înscrisurilor şi nu a avut spre analiză şi dovedirea dreptului de proprietate cu declaraţiile martorilor, această posibilitate oferită de lege reclamanţilor de a putea dovedi dreptul de proprietate şi cu declaraţii ale martorilor nu poate fi fructificată în mod eficient şi este prezentată doar în mod utopic.

O cale de atac eficienă în faţa instanţei de judecată (art. 13 CEDO) presupune analizarea dreptului de proprietate în toate circumstanţele oferite de lege. Or, aceasta circumstanţă a includerii declaraţiilor martorilor între probele analizate nu a fost analizată şi valorificată până în prezent. Admisibilitatea probei cu declaraţiile martorilor în ceea ce priveşte dreptul de proprietate s-a deschis abia după ce instanţa a statuat ca înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt insuficiente a face dovada dreptului de proprietate.

În prezentul ciclu procesual reclamanţii au afirmat imposibilitatea dovedirii dreptului de proprietate cu înscrisuri şi, în mod consecutiv, dovedesc dreptul de proprietate cu declaraţii autentice ale martorilor, cerere întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006, respectiv art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Se consideră că decizia Curţii de Apel îi lipseşte de dreptul Ia o cale de atac eficientă în fata instanţei de judecată, mai ales în condiţiile în care instanţele nu au analizat dreptul de proprietate cu luarea în considerare a declaraţiilor martorilor. Arată că se află în situaţia de a le fi respinsă cererea de acordare de despăgubiri, deşi alte persoane aflate în aceeaşi situaţie au obţinut despăgubiri pe baza declaraţiilor de martori.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin cererea de chemare în judecată, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, recurenţii reclamanţi A., H., C., D. şi E. au chemat în judecată A.N.R.P., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună obligarea A.N.R.P. la emiterea unui act administrativ prin care să stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestor despăgubiri pentru bunurile ce au aparţinut autorilor F. şi G., bunuri care au fost sechestrate, reţinute sau rămase în comuna Briceni, jud. Hotin, Basarabia, ca urmare a refugiului; obligarea A.N.R.P. la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de cererea de chemare în judecată, subscrisa, A.N.R.P. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 4099/02.07.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, iar în subsidiar respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau neîntemeiată.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu preliminar, asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta va fi recalificată drept excepţia nulităţii căii de atac, deoarece se constată că în realitate se invocă excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Faptul că un motiv de recurs s-ar încadra sau nu în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege nu conduce la inadmisibilitatea recursului în ansamblul său, întrucât, potrivit legii, calea de atac este deschisă împotriva hotărârii pronunţate în apel, nefiind incidente dispoziţiile prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează situaţiile în care o anumită hotărâre nu este supusă recursului.

Excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va fi respinsă, ca nefondată.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, constatându-se că aceste obligaţii fiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Astfel, în speţă, se va respinge excepţia invocată, Înalta Curte constatând că motivele de recurs vizează cazul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind interpretarea prevederilor legale relative la efectele lucrului judecat, respectiv a prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, se apreciază ca nefondate criticile privind interpretarea şi aplicarea prevederilor ce statuează asupra efectelor lucrului judecat.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, reclamanţii, în temeiul art. 8 din Legea nr. 164/2014, au formulat contestaţie împotriva deciziei ANRP nr. 3510/28.02.2017, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, soluţionat prin decizia civilă nr. 4099/02.07.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În acest dosar, contestaţia promovată de reclamanţi a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece aceştia nu au dovedit că autorii lor au deţinut în proprietate bunurile solicitate în temeiul Legii nr. 290/2003.

În prezenta cauză, reclamanţii au formulat o nouă cerere prin care solcită recunoaşterea dreptului la măsuri compensatorii pentru bunurile proprietatea autorilor lor, rămase în Basarabia (Briceni, actuala Republica Moldova).

Efectul pozitiv al lucrului judecat este instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă.

În mod just consideră Curtea de apel că, în contextul incidenţei art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea jurisdicţională anterioară se impune în această cauză în care reclamanţii solicită obligarea intimatei la emiterea unei decizii care să le stabilească dreptul asupra aceloraşi bunuri ce au aparţinut autorilor F. si G. cu forţa lucrului judecat ce nu mai poate fi contrazis.

Pe de altă parte, instanţa de apel corect a apreciat ca neîntemeiate şi susţinerile reclamanţilor din perspectiva faptului că cererea de faţă ar fi supusă unui regim probatoriu diferit, ignorat la pronunţarea deciziei civile nr. 4099/02.07.2018.

Astfel, nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate criticile recurenţilor potrivit cărora legea a prevăzut posibilitatea dovedirii dreptului de proprietate şi cu luarea în considerare a declaraţiilor martorilor, în cazul imposibilităţii dovedirii dreptului pe baza înscrisurilor, aspecte ignorate de către instanţe, în cele două cicluri procesuale. Nu se poate da eficienţa solicitată de reclamanţi noii cereri de chemare în judecată, prin care au învederat aceste împrejurări, sau să se considere că noua judecată ar trebui să se facă sub un alt regim probatoriu, respectiv acela în care proba cu declaraţiile martorilor este admisibilă pentru dovedirea dreptului de proprietate, aşa cum acreditează recurenţii.

De asemenea, sunt nefondate şi susţinerile privind lipsa unui recurs efectiv, cu trimitere la dispoziţiile art. 13 din Convenţia EDO, reţinându-se în mod corect prin decizia recurată că art. 13 din Convenţie garantează că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale care să ofere posibilitatea de a obţine examinarea conţinutului unui "capăt de cerere justificabil".

Pe de altă parte, se consideră în mod just că în materia măsurilor luate de statul român pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, recursul efectiv la care recurenţii apelează, în accepţiunea dispoziţiei convenţionale, este chiar contestaţia formulată de reclamanţi, împotriva deciziilor de validare sau de invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, reglementată de art. 8 din Legea nr. 164/2014, fiind superfluă susţinerea recurenţilor în sensul că decizia Curţii de Apel îi lipseşte pe reclamanţi de dreptul la o cale de atac eficientă în faţa instanţei de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., H., C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., H., C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 decembrie 2022.