Investment payout claim fails: annulment motion over High Court's 2022 ruling rejected, nullity of 2014 contract stands

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

Asupra cauzei de faţă costată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată la data de 19 mai 2015 pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.: obligarea acesteia la plata sumei de 390.000 RON la care se adaugă dobânda legală calculată până la plata efectivă a sumei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamanţi la imobilul situat în Satu Mare, b-dul x nr. 58, înscris în CF nr. x Satu Mare, de sub nr. top. x şi y, în natură casă de locuit, anexe, curte şi teren intravilan; în baza dreptului de gaj general al creditorului să se dispună notarea dreptului de creanţă al reclamanţilor în valoare de 390.000 RON în CF nr. x Satu Mare sub nr. top. x şi y; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1170, art. 2324 şi art. 2167 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2015, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D. la data de 2 iunie 2015. Această soluţie a rămas definitivă prin decizia nr. 154/A din data de 8 februarie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, prin care a fost respins apelul numitei D. împotriva încheierii menţionate.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 69/D din data de 18 martie 2016, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a respins acţiunea ca lipsită de interes.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 56 din data de 6 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.

I.4. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis, în principiu, în temeiul art. 61 alin. (1) respectiv alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenţie formulată în cauză de intervenienta D..

Prin sentinţa nr. 154/D din data de 9 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă: a respins acţiunea; a admis cererea de intervenţie principală în interes propriu formulată de intervenienta D.; a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat între reclamanţi şi pârâtă la data de 18 noiembrie 2014, intitulat "contract"; a respins cererea intervenientei de obligare a celorlalte părţi la plata cheltuielilor de judecată; în baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, reclamanţii şi pârâta au fost obligaţi, în solidar, la plata către stat a sumei de 7.505 RON, reprezentând taxa de timbru pentru care intervenienta a beneficiat de scutire.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 314/A din data de 24 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva încheierii de şedinţă din data de 3 noiembrie 2017 şi a sentinţei nr. 154/D din data de 9 iulie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, pe care le-a păstrat în totalitate, fără cheltuielile de judecată.

I.6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1259 din data de 24 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia nr. 314/A din data de 24 aprilie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

I.7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în al treilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 250/A din data de 26 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 3 noiembrie 2017 şi a sentinţei nr. 154/D din data de 9 iulie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2015, pe care le-a păstrat în totalitate; a luat act că intimata-intervenientă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; cheltuielile judiciare constând în taxă de timbru în cuantum de 1.876 RON, pentru care apelanţii au beneficiat de ajutor public judiciar, au rămas în sarcina statului.

I.8. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în al treilea ciclu procesual, atacată prin prezenta contestaţie în anulare

Prin decizia nr. 990 din data de 11 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 250A din data de 26 februarie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 990 din data de 11 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., au formulat contestaţia în anulare reclamanţii A. şi B..

Astfel, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii, printr-o primă afirmaţie, au arătat că este rezultatul unei erori materiale dezlegarea dată recursului privind neincidenţa dispoziţiilor art. 229 C. proc. civ., prin hotărârea atacată, instanţa încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Au invocat că instanţa de recurs a constatat în mod nelegal că ar fi fost citaţi la termenul de judecată din 15 iunie 2018, când s-a dezbătut cauza în fond de către prima instanţă, reţinând în mod eronat starea de fapt, aplicând şi interpretând greşit dispoziţiile legale incidente privind normele de procedură privitoare la citarea părţilor, încălcând, astfel, atât dreptul la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii, reglementate de art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

Contestatorii au menţionat că au fost reprezentaţi de către doamna avocat E. în faţa Tribunalului Satu Mare, dar, între termenele de judecată din 27 aprilie 2018 şi din 15 iunie 2018, aceasta a devenit incompatibilă cu funcţia de avocat şi a înştiinţat instanţa de judecată despre rezilierea unilaterală a contractului de asistenţă juridică, prin adresa depusă la dosar la data de 30 mai 2018, astfel că, raportat la această împrejurare, prima instanţă a procedat în mod nelegal la dezbaterea pe fond a cauzei în data de 15 iunie 2018, doar în prezenţa reprezentantului convenţional al intimatei-intervenientei în interes propriu D., av. F..

În opinia contestatorilor, incidente intervenite între cele două termene de judecată trebuiau să determine instanţa de fond să îndeplinească obligaţia reglementată de art. 153 C. proc. civ.

Totodată, au apreciat că dispoziţiile art. 229 alin. (1) C. proc. civ. nu au aplicabilitate în cauză, deoarece nu au fost prezenţi la niciun termen de judecată, având reprezentant convenţional, iar mandatara avocat a renunţat unilateral la mandat, semnalând acest aspect doar instanţei de fond, prin adresa din data de 30 mai 2018.

Prin urmare, au considerat că instanţa de recurs a reţinut în mod nelegal că, în ceea ce îi priveşte, procedura de citare este legal îndeplinită pentru termenul de judecată din data de 15 iunie 2018, precum şi că a fost respectat atât dreptul la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii.

De asemenea, contestatorii au apreciat că este rezultatul unei erori materiale şi dezlegarea dată motivelor de nelegalitate din perspectiva incidenţei cauzelor de nulitate absolută, prevăzute şi reglementate în mod expres şi imperativ, precum şi cele constatate de instanţa de recurs cu privire la motivarea străină şi contradictorie în reţinerea cauzei ilicite şi imorale a contractului sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014.

Au arătat că, menţinând hotărârea curţii de apel, instanţa de recurs a reţinut nulitatea absolută a contractului menţionat doar pentru faptul că data încheierii acordului intervenit între părţi coincide cu data la care s-a pronunţat şi decizia nr. 976R de către Tribunalul Satu Mare, cu toate că nu au fost părţi în respectiva cauză; a fost reţinută drept cauză de nulitate absolută a contractului doar presupusa lipsă a bunei-credinţe, fără a fi administrată vreo probă în acest sens.

Astfel, au apreciat că instanţa de recurs a ignorat dispoziţiile art. 1240 şi art. 1178 C. civ. şi au subliniat că aspectul privind existenţa bunei-credinţe la momentul încheierii contractului a fost soluţionat şi reţinut definitiv prin decizia civilă nr. 56/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015.

Totodată, au susţinut că instanţa de recurs nu a indicat nicio normă imperativă care ar fi fost încălcată la încheierea contractului (de natură a conduce la nulitatea absolută), acesta fiind încheiat în mod valabil, cu respectarea dispoziţiilor art. 1166 şi art. 1169 C. civ., nefiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită şi imorală.

Contestatorii au subliniat că subiecţii de drept civil sunt liberi să dea actului juridic pe care îl încheie conţinutul concret pe care îl doresc, cu condiţia de a nu încălca normele imperative şi regulile de convieţuire socială, iar acesta li se impun cu putere de lege, fiecare fiind ţinut de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin asemenea acte.

În opinia contestatorilor, instanţa de recurs a reţinut în mod eronat că este vorba despre o cauză ilicită şi imorală în raport de existenţa sentinţei civile nr. 6230/2013, pronunţate de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2008 (prin care intimata-pârâtă C. a fost obligată să plătească intimatei-interveniente D. suma de 40.000 de dolari, la care se adaugă dobânda legală), aspectele avute în vedere din această perspectivă fiind motive străine de natura cauzei, existenţa dosarelor civile şi a unei executări silite imobiliare demarate cu privire la un imobil nefiind cauze de nulitate absolută a contractului, iar existenţa bunei-credinţe la momentul încheierii acestuia fiind tranşată cu caracter definitiv prin decizia civilă nr. 56/A/2017.

Au precizat şi că nu au fost părţi în dosarul nr. x/2008 şi, mai mult decât atât, existenţa acestei cauze nu a fost notată în cartea funciară a imobilului în scop de informare, pentru a deveni opozabilă terţelor persoane şi, astfel, să poată fi reţinută lipsa bunei-credinţe în ceea ce îi priveşte, atât la momentul efectuării investigaţiilor, cât şi la cel al redactării acordului de voinţă ad probationem.

Au susţinut că soluţia dată pe fond asupra cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intimata-intervenientă D. este rezultatul unei erori materiale, întrucât pretenţiile nu derivă din contract şi au fost recunoscute de intimata-pârâtă C. prin întâmpinare.

Contestatorii au apreciat că este rezultatul unei erori materiale şi dezlegare dată recursului privind modalitatea în care s-a acordat eficienţă dispoziţiilor legale ce reglementează mărturisirea judiciară, arătând că a fost ignorat dreptul de dispoziţie al părţilor, reglementat de art. 9 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 436 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, refuzându-se pronunţarea în baza recunoaşterii pretenţiilor, în condiţiile în care intimata-pârâtă C. a recunoscut, prin întâmpinare, la primul termen de judecată, pretenţiile din cuprinsul acţiunii principale.

Au arătat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 273 C. proc. civ. şi în mod nelegal a reţinut că, în speţă, contractul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014 reprezintă doar un început de dovadă scrisă care trebuia complinit cu alte probe, deoarece, potrivit art. 349 alin. (1) C. proc. civ., mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, iar alin. (3) prevede că mărturisirea judiciară nu poate fi revocată.

În plus, au considerat că mărturisirea intimatei-pârâte C. din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Satu Mare, coroborată cu poziţia acesteia prin care a recunoscut pretenţiile din cererea de chemare în judecată, trebuia apreciată în sens pozitiv, având în vedere că titlul executoriu – încheierea nr. 2248 din data de 18 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2015, definitivă –, potrivit art. 434 C. proc. civ., are forţa probantă a unui înscris autentic.

Tot ca fiind rezultatul unei erori materiale este apreciată a fi de către contestatori şi dezlegarea dată motivelor de recurs cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind natura juridică a contractului încheiat la data de 18 noiembrie 2014, în sensul că în mod greşit s-a reţinut că acesta este un contract de împrumut, unilateral, care necesită formalitatea "bun şi aprobat".

Făcând referire la art. 1168, art. 1267 şi art. 1268 alin. (1) şi (3) C. civ. şi la împrejurarea că instanţa de apel a analizat contractul sub semnătură privată ca pe un mandat tacit fără reprezentare, au subliniat că, prin acţiunea introductivă, nu au indicat ca temei al contractului dispoziţiile care reglementează mandatul – art. 2025 C. civ. – şi nici pe cele ale art. 2009 din acelaşi act normativ; instanţa de apel trebuia să analizeze contractul încheiat între părţi având în vedere regulile speciale privitoare la contractul cu care acesta seamănă cel mai mult, iar orice contract se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

Astfel, au susţinut că, în speţă, contractului din data de 18 noiembrie 2014 i se pot aplica regulile de la contractul de antrepriză prevăzute de art. 1851 C. civ., cu care seamănă cel mai mult prin prisma obligaţiilor părţilor, precum şi că respectivul contract este un contract bilateral, iar cerinţa menţiunii "bun şi aprobat" se aplică doar contractelor unilaterale şi nu şi celor bilaterale, care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără nicio formalitate (art. 1240 şi art. 1178 C. civ.).

De asemenea, contestatorii au apreciat că dezlegare dată recursului privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 56/A/2017 dată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin prisma motivelor de nulitate reţinute în ceea ce priveşte contractul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014, se datorează unei erori materiale.

Din această perspectivă, au arătat că instanţa de recurs a apreciat că demersul lor reprezintă o fraudare a intereselor intimatei-interveniente D. de a recupera o creanţă, iar, sub acest aspect, hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 56/A/2017 dată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă prin care s-a reţinut că nu este un argument valabil al lipsei lor de interes în promovarea acţiunii faptul că locuiesc şi gospodăresc împreună cu intimata-pârâtă C., prezumţia de bună-credinţă nefiind răsturnată în cauză.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivul de casare invocat în termen legal în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care viza cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intimata-intervenientă D..

Au subliniat că instanţa de recurs s-a rezumat la a reţine considerentele instanţei de apel care evidenţiază că această chestiune litigioasă nu pot face obiectul rejudecării, întrucât, prin decizia de casare nr. 1249/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a constatat că aspectele de nelegalitate invocate de partea reclamantă în privinţa încheierii primei instanţe din data de 3 noiembrie 2017 nu sunt fondate, dezlegările date intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Or, în opinia contestatorilor, o atare abordare şi analiză a motivelor de recurs echivalează cu omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul de nelegalitate invocat în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece, prin considerentele decizie anterior menţionate, au fost respinse criticile pe care le-au formulat cu privire la inadmisibilitatea formulării de către intimata-intervenientă D. a unei noi cereri de intervenţie în interes propriu, după ce prima cerere a fost respinsă definitiv prin decizia pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea.

Au subliniat că, prin considerentele deciziei de casare nr. 1249/2020, instanţa de recurs a analizat, prin prisma dispoziţiilor art. 62 alin. (2) C. proc. civ., doar apărarea care se referea la inadmisibilitatea formulării în cadrul aceluiaşi dosar a unei a doua cereri de intervenţie în interes propriu, cu obiect diferit, omiţând să cerceteze motivul de nelegalitate privitor la lipsa interesului intimatei-interveniente de a formula o atare cerere.

Astfel, contestatorii au apreciat că, lipsind, în rejudecare, analiza instanţelor de apel şi de recurs asupra motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie pe care le-au invocat cu privire la încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2017, soluţia dată pe fond asupra cererii de intervenţie în interes propriu se datorează unei erori materiale deoarece pretenţiile formulate prin acţiunea principală nu derivă din contractul sub semnătură privată din data de 8 noiembrie 2014, între părţi nefiind necesară întocmirea unui contract sub acest aspect, intimata-pârâtă C. recunoscând, în cadrul întâmpinării, pretenţiile pe care le-au formulat; pe de altă parte, aspectul privind existenţa bunei-credinţe la momentul încheierii contractului din data de 18 noiembrie 2014 a fost soluţionat şi reţinut în mod definitiv prin decizia civilă nr. 56/A/2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015.

Contestatorii au mai invocat şi faptul că dezlegarea dată recursului, în ceea ce priveşte analiza încălcării art. 9 alin. (3), art. 436 alin. (1) şi art. 437 alin. (2) C. proc. civ., este rezultatul unei erori materiale, întrucât, fără niciun argument, instanţa de recurs a ignorat poziţia părţilor cu privire la solicitarea de a luat act de recunoaşterea intimatei-pârâte C. cu privire la pretenţiile formulate în cadrul acţiunii introductive, în condiţiile în care aceasta a procedat ca atare independent de existenţa sau nu a contractului sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014.

Totodată, contestatorii au susţinut şi că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea, formulată prin cererea de recurs, privind obligarea intimatei-interveniente D. la plata cheltuielilor de judecată şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ.

Au apreciat că intimata-pârâtă C. nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, singura persoană care se află în culpă procesuală fiind intimata-intervenientă D., care s-a opus la admiterea acţiunii principale prin formularea a două cereri de intervenţie principală în interes propriu, astfel că, în speţă, instanţa de recurs a exonerat-o în mod nelegal pe aceasta de la suportarea cheltuielilor de judecată.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-intervenientă D. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca fiind neîntemeiată, apreciind că hotărârea atacată este legală şi temeinică şi, contrar afirmaţiilor contestatorilor, instanţa de recurs, respingând recursul declarat de aceştia, nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate, iar dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei erori materiale.

În esenţă, a susţinut că părţile adverse abuzează de posibilitatea de exercitare a unor căi extraordinare de atac, acţionând cu rea-credinţă şi formulând şi cerere de revizuire împotriva deciziei atacate în prezenta cauză, iar, pe de altă parte, contestaţia în anulare are drept unic scop provocarea unei rejudecări a recursului pe fond, ceea ce nu este admisibil.

Totodată, a apreciat că, invocarea art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ. este una formală, în condiţiile în care contestatorii nu au formulat susţineri în sensul celor avute în vedere de textele de lege anterior menţionate, ci au reluat apărările pe care le-au formulat în recurs şi în revizuire.

Enunţând şi făcând trimitere la cele reţinute de instanţa de recurs, au susţinut că nu se verifică afirmaţiile contestatorilor nici în ceea ce priveşte pretinsa omisiune a instanţei de recurs de a cerceta unul dintre motivele de casare invocate şi nici împrejurarea că soluţionarea unora dintre acestea ar fi rezultatul unei erori materiale.

Raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Mitrea vs. România), a arătat că nu pot fi admise căile extraordinare de atac decât în cazul existenţei unor "defecte fundamentale".

A subliniat că, în cauză, contestatorii invocă aspecte care exced cazurilor de contestaţie în anulare invocate drept temei de drept, urmărind, în fapt, o rejudecare a recursului în sensul dorit de către aceştia, prin invocarea unor chestiuni de fond care ar determina judecătorul la reevaluarea probelor şi apărărilor din cauză, lucru care este inadmisibil într-o cale extraordinară de atac, de retractare şi nedevolutivă.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 4 august 2022, sub nr. x/2022, şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 3.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea de abţinere de la judecata cauzei, formulată de membrii completului de judecată iniţial învestit.

În urma celei de-a doua repartizări aleatorii, dosarul a fost repartizat completului nr. 2, care, prin rezoluţia din data de 10 octombrie 2022, a fixat termen de judecată, în vederea soluţionării contestaţie în anulare, la data de 15 noiembrie 2022, când, în temeiul art. 222 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea pronunţării la data de 29 noiembrie 2022.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed.

Prin prezenta cale de atac, contestatorii A. şi B. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 990 din data de 11 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, invocând, ca temei de drept al contestaţiei, dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept substanţial sau procedural (cum se pretinde în prezenta contestaţie).

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale, aşa cum solicită contestatorii.

În cadrul contestaţiei în anulare, contestatorii nu au indicat care sunt greşelile materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci au criticat analiza instanţei de recurs susţinând încălcarea mai multor norme de procedură şi de drept material, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

Astfel, au criticat soluţia dată motivului de recurs prin care au susţinut că instanţa de apel a încălcat norme de procedură ce privesc obligaţia instanţei de a cita părţile în proces, apreciind că instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că au fost legal citaţi la termenul din data de 15 iunie 2018 la care s-a dezbătut cauza în fond, aplicând greşit prevederile art. 153 şi art. 229 alin. (1) C. proc. civ., încălcând, astfel, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, reglementate de art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat, din perspectiva motivului de contestaţie în anulare invocat, contestatorii trebuiau să indice care este eroarea materială care a determinat instanţa de recurs să aprecieze că, în speţă, curtea de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor reglementate de art. 153 şi 229 C. proc. civ. şi nu a încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi nici dreptul la apărare al părţilor.

Or, contestatorii, nu au făcut altceva decât să reia, în cuprinsul contestaţiei în anulare, susţinerile formulate, sub acest aspect, prin cererea de recurs, repunând în discuţie chestiuni asupra cărora instanţa de control judiciar s-a pronunţat prin decizia atacă, fără a face vreo trimitere concretă la o eroare materială de natura celor la care se referă textul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., la vreun element material sau vreo confuzie care să fi dus în eroare instanţa în analiza acestui motiv de recurs.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte celelalte critici subsumate de părţi acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatorii, în realitate, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la concluziile la care instanţa de recurs a ajuns în urma aplicării dispoziţiilor legale incidente în speţă şi a analizării criticilor formulate prin motivele de recurs din perspectiva: nulităţii absolute a contractului; existenţei în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii în reţinerea cauzei ilicite şi imorale a contractului sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014; modalităţii în care s-a dat eficienţă dispoziţiilor legale care reglementează mărturisirea judiciară; pretinsei calificări greşite a contractului din data de 18 noiembrie 2014 ca fiind unul de împrumut (unilateral); autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 56/A/2017 pronunţate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea, prin prisma motivelor de nulitate reţinute în ceea ce priveşte contractul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014; pretinsei încălcări a art. 9 alin. (3), art. 436 alin. (1) şi art. 437 alin. (2) C. proc. civ. soluţiei date pe fond cererii de intervenţie.

Cum contestatorii nu au precizat în ce constau erorile materiale care au dus la soluţia pronunţată de instanţa de recurs şi în raport de care au înţeles să formuleze prezenta contestaţie în anulare, iar susţinerile formulate de aceştia vizează, în realitate, aplicarea şi interpretarea unor dispoziţii legale, nu se poate reţine invocarea unor aspecte de natură a se circumscrie unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, noţiunea de eroare materială, în sensul dispoziţiilor legale anterior arătate, vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar susţinerile contestatorilor, reprezintă, de fapt, nemulţumirea acestora cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs şi vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale reţinute în analiza instanţei de control judiciar, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuţie în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se reţine că acesta are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. şi sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.

Contestatorii au susţinut că instanţa de recurs, cercetând recursul, a omis să analizeze motivul de recurs prin care au invocat lipsa de interes a intimatei-interveniente D. în formularea cererii de intervenţie în interes propriu [art. 61 alin. (1) C. proc. civ..], reţinând în cuprinsul deciziei atacate autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1249/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv analiza instanţei de recurs din primul ciclu procesual care se referea în mod exclusiv la admisibilitatea formulării unei noi cereri de intervenţie în interes propriu în faţa instanţei de fond, prin prisma art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

În cuprinsul deciziei atacate, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanţa de recurs, a reţinut că "partea reclamantă susţine şi încălcarea normei de procedură prevăzută de art. 61 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că intervenienta D. nu justifică interes în formularea cererii de intervenţie principală, deoarece deţinea un titlu executoriu împotriva intimatei-pârâte pe care l-a valorificat în dosarul execuţional nr. x/2014 al G.".

Analizând această critică, instanţa de recurs a arătat că recurenţii-reclamanţi au ignorat considerentele reţinute de către curtea de apel care au evidenţiat faptul că această chestiune litigioasă a cauzei nu poate face obiectul rejudecării, întrucât prin decizia de casare nr. 1249 din data de 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că aspectele de nelegalitate invocate de partea reclamantă în privinţa încheierii primei instanţe din data de 3 noiembrie 2017, prin care a fost încuviinţată cererea de intervenţie principală, nu sunt fondate, dezlegările date intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Ca atare, contrar susţinerilor contestatorilor, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a cercetat critica formulată cu privire la încălcarea prevederilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ., iar împrejurare că, în urma analizei efectuate, a ajuns la o concluzie care îi nemulţumeşte pe contestatori nu echivalează cu omisiunea de a cerceta motivul de recurs, ipoteză la care se referă temeiul de drept invocat de către părţi.

Afirmaţiile contestatorilor, prin care aceştia critică cele reţinute de către instanţa de recurs, invocând faptul că, prin decizia de casare nr. 1249 din data de 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi cu privire la lipsa interesului intimatei-interveniente, nu pot susţine constatarea unei omisiuni a instanţei de recurs de a se pronunţa asupra acestei chestiuni, ci pun în discuţie legalitatea hotărârii atacate sub aspectul reţinerii puterii de lucru judecat a deciziei de casare, ceea ce nu este permis în calea de atac a contestaţiei în anulare.

Printr-o altă critică subsumată motivului de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au invocat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea, formulată prin cererea de recurs, de obligare a intimatei-interveniente D. la plata cheltuielilor de judecată şi reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ.

Nici această susţinere a contestatorilor nu este fondată, în condiţiile în care instanţa de recurs a reţinut că este inutilă analizarea criticilor îndreptate împotriva considerentelor instanţei de apel relative la plata cheltuielilor de judecată şi, ca atare, nu a omis să se pronunţe asupra acestora, ci a apreciat că nu mai este necesar să le analizeze, în raport de considerentele reţinute cu privire la celelalte critici aduse prin cererea de recurs.

Or, ca şi în cazul criticilor formulate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., raportat la cele anterior prezentate, argumentele contestatorilor reflectă nemulţumirea acestora faţă de soluţia dată de instanţă acestui motiv de recurs, neputând valida o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra acestora.

Pe de altă parte, în măsura în care contestatorii ar susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra solicitării de obligare a intimatei-interveniente la plata cheltuielilor de judecată, în calea de atac a recursului, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.: "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii...".

Prin urmare, într-o atare situaţie remediul pe care părţile îl au la îndemână este reprezentat de procedura reglementată de dispoziţiile legale anterior enunţate şi nu de contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care au ca ipoteză doar omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui motiv de recurs.

În contextul celor anterior expuse, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului declarat de către aceştia, contestaţia în anulare neputând fi, însă, convertită într-un "recurs la recurs".

În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei, contestaţia în anulare neputând avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 990 din data de 11 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 990 din data de 11 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 noiembrie 2022.