Revocatory action rejected for lack of a certain claim evidenced by an enforceable title in dispute over matrimonial property division
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal of the appellant, thereby upholding the appellate court’s decision that rejected the claim for the inopposability of a maintenance contract, and ordered the appellant to pay litigation costs. The dispute involved a revocatory (Paulian) action filed by a former spouse against his ex-wife and third-party beneficiaries, seeking to annul a notarized lifetime maintenance agreement regarding various apartments and real estate interests, arguing that the transfer constituted fraud against a certain creditor claim of approximately 967,500 EUR derived from the sale of pre-marital properties. The Court held that the action was inadmissible because the appellant failed to satisfy the cumulative condition of holding a "certain" claim at the time of filing, as required by Article 1563 of the Civil Code and Article 662(2) of the Civil Procedure Code; specifically, the claimed debt was the subject of a separate, pending litigation and was not attested by an enforceable title, rendering it uncertain and non-exigible. Consequently, the Court affirmed that the absence of a certain claim precluded the need to analyze the other conditions of the revocatory action, such as creditor prejudice, debtor fraud, or third-party complicity.
Legislator headnote
AI generatedart. 1562 C. civ, art. 2259 C. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 451 C. proc. civ, art. 358 alin. (3) C. civ, art. 358 C. civ; Revocatory action rejected for lack of a certain claim evidenced by an enforceable title in dispute over matrimonial property division: The dispute involved a revocatory (Paulian) action filed by a former spouse against his ex-wife and third-party beneficiaries, seeking to annul a notarized lifetime maintenance agreement regarding various apartments and real estate interests, arguing that the transfer constituted fraud against a certain creditor claim of approximately 967,500 EUR derived from the sale of pre-marital properties. The Court held that the action was inadmissible because the appellant failed to satisfy the cumulative condition of holding a "certain" claim at the time of filing, as required by Article 1563 of the Civil Code and Article 662(2) of the Civil Procedure Code; specifically, the claimed debt was the subject of a separate, pending litigation and was not attested by an enforceable title, rendering it uncertain and non-exigible. Consequently, the Court affirmed that the absence of a certain claim precluded the need to analyze the other conditions of the revocatory action, such as creditor prejudice, debtor fraud, or third-party complicity.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for dismissing the cassation appeal as unfounded.
Basis for obliging the appellant to pay litigation costs.
Full text
Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022
Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 19 octombrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contadictoriu cu pârâţii B., C. şi D., în calitate de beneficiari ai contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/24.02.2020 de E., să se constate inopozabilitatea faţă de reclamant a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/24.02.2020 de E. privind bunurile imobile:
- apartamentul nr. x parter, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x parter, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x, Cluj-Napoca, nr. cad. x, apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul nr. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul pod 3, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; apartamentul pod 4, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, toate situate în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj;
- cota de 1/2 parte din imobilul teren şi construcţie situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x;
- cota de 1/2 parte din spaţiul comercial situat la demisol, în imobilul din Cluj-Napoca, str. x, din Cluj-Napoca, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x şi CF colectiv nr. x Cluj-Napoca, nr. cadastral x, în temeiul art. 1562 C. civ., ca urmare a încheierii acestuia în frauda creditorului.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi taxă de timbru.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1562, art. 2259 C. civ., art. 194, art. 411, art. 453 C. proc. civ.
2. Decizia Tribunalului Cluj, secţia civilă
Prin sentinţa civilă nr. 427 din 22 iunie 2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. şi a obligat reclamantul să plătească pârâţilor suma de 16.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial redus conform art. 451 C. proc. civ.
3. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 61/A din 16 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 427 din 22 iunie 2021 a Tribunalului Cluj, secţia I civilă şi a luat act de poziţia pârâţilor intimaţi B., C. şi D., în sensul că îşi rezervă dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată din apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză
La 11 aprilie 2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost înregistrat recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 61/A din 16 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
În cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, fiind invocate motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1562, art. 1563, art. 355, art. 357 şi art. 358 alin. (3) C. civ. şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Susţine că instanţa de apel a calificat, în mod eronat, actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 27 septembrie 2019 ca fiind un act de lichidare al regimului matrimonial, apreciind astfel că nu este îndeplinită condiţia caracterului cert al creanţei avute împotriva intimatei.
Apreciază recurentul-reclamant că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 358 C. civ., motivând hotărârea doar prin prisma alin. (3), necoroborat cu celelalte alineate, relevante şi aplicabile speţei. Recurentul susţine că între părţi a intervenit partajul voluntar al bunurilor comune şi nu operaţiunea de lichidare a regimului matrimonial, susţinând că regimul matrimonial încă subzistă până la definitivarea situaţiei în cadrul dosarului nr. x/2019 Învederează că lichidarea regimului matrimonial nu poate avea loc decât la încetarea căsătoriei şi arată că actul de partaj voluntar este încheiat la 27 septembrie 2019, iar încetarea căsătoriei prin divorţ a avut loc la 22 noiembrie 2019. Astfel, părţile nu au avut intenţia de a lichida regimul matrimonial, ci de continuare a acestuia. Subliniază că, dacă regimul comunităţii încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşieasupra bunurilor comune până la stabilirea cotei părţi ce revine fiecăruia.
Referitor la incidenţa art. 995 C. proc. civ., reţinut de instanţa de apel, recurentul-reclamant consideră că hotărârea de partaj nu este actul de partaj voluntar, ci hotărârea ce va fi pronunţată în dosarul nr. x/2019, până la acel moment neputând discuta despre un efect constitutiv de drepturi. Având în vedere că, în cauza dedusă judecăţii, o astfel de hotărâre nu există, susţine că art. 995 C. proc. civ. nu este aplicabil în speţă.
Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a analizat argumentele referitoare la caracterul de bun propriu al sumelor de bani obţinute în urma vânzării apartamentelor bunuri proprii, respectiv nu a analizat incidenţa prevederilor art. 340 C. civ. şi nici îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate a acţiunii pauliene. Afirmă că sumele de bani provenite din vânzări sunt bunuri proprii, în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal, recurentul fiind în imposibilitate morală de a încheia un înscris în timpul căsătoriei cu intimata, fiind de bună credinţă.
Consideră greşită aprecierea instanţei în sensul neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1563 din C. civ. privind existenţa unei creanţe certe, atestate printr-un titlu executoriu, la data introducerii acţiunii şi arată că această creanţă este reprezentată de suma de 967.500euro, solicitată în dosarul nr. x/2019, reprezentând preţul imobilelor vândute în timpul căsătoriei cu intimata B., bunuri proprii ale recurentului-reclamant, iar, între soţi, creanţele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Arată că menţiunea din actul de partaj voluntar, potrivit căreia între părţi nu mai există pretenţii privind imobilele care fac obiectul actului de partaj, nu semnifică faptul că acea creanţă a recurentului faţă de intimată nu subzistă.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, în mod eronat, nu a procedat la analiza condiţiilor de admisibilitate a acţiunii revocatorii, hotătârea fiind nemotivată sub acest aspect. Afirmă că, în speţă, sunt îndeplinite aceste condiţii, respectiv prejudicierea creditorului prin agravarea stării de insolvabilitate a intimatei, fraudarea creditorului şi complicitatea terţului la fraudă.
5 . Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi B., C. şi F. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Invocând dispoziţiile art. 662 alin. (2) C. proc. civ., intimaţii susţin că dovedirea caracterului cert al creanţei se face doar printr-un titlu executoriu, pe care recurentul-reclamant nu îl deţine, iar creanţa nu trebuie să fie afectată, din perspectiva existenţei sale, de vreo condiţie. Arată că suma invocată de către recurentul-reclamant nu are caracter neîndoielinic, făcând obiectul dosarului nr. x/2019
Mai arată că suma pe care recurentul-reclamant o solicită intimatei-pârâte B. -ca bun propriu- nu mai există, în materialitatea sa, fiind transformată, ca efect al subrogaţiei, într-o serie de imobile- care au fost declarate expres ca fiind bunuri comune şi au făcut obiectul partajului voluntary. Afirmă că aceste aspecte vor fi analizate în dosarului nr. x/2019, astfel că, în prezenta cauză, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu respectarea principiului disponibilităţii.
Intimaţii-pârâţi consideră că este fondată opţiunea Curţii de Apel Cluj, secţia I Civilă de a nu analiza toate condiţiile necesare pentru admiterea unei acţiuni revocatorii, în contextul în care a constatat că prima condiţie analizată nu este îndeplinită.
În combaterea tuturor criticilor din memoriul de recurs, intimaţii-pârâţi susţin că decizia recurată nu încalcă niciuna dintre normele de drept material indicate de către recurent, sens în care dezvoltă argumentele privind îndeplinirea tuturor condiţiile reglementate de art. 1562 C. civ.. Astfel, recurentul-reclamant nu ar fi suferit un prejudiciu personal şi actual întrucât nu deţine o creanţă faţă de intimata-pârâtă B., iar o eventuală micşorare a patrimoniului acesteia nu creează un prejudiciu întrucât recurentul nu are un drept de gaj general asupra patrimoniului intimatei. Pe de altă parte, arată că intimata-pârâtă B. nu şi-a creat o stare de insolvabilitate prin încheierea contractului de întreţinere, care are caracter oneros întrucât a păstrat dreptul de uzufruct viager şi încasează sume considerabile cu titlu de chirii, iar intimaţii C. şi F. îi asigură întreţinerea.
Nici condiţia fraudării creditorului nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu a existat o intenţie frauduloasă a intimatei-pârâte, ci aceasta a încheiat contractul de întreţinere în contextul diagnosticării cu o boală incurabilă şi a necesităţii asigurării îngrijirii de către alte persoane. De altfel, recurentul-reclamant nu a dovedit complicitatea terţului la fraudă în lipsa unei creanţe certe şi a necesităţii încheierii contractului de întreţinere.
Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare invocând netemeinicia susţinerilor intimaţilor-pârâţi, astfel că solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi.
Prin rezoluţia din 13 iulie 2022, a fost fixat termen de judecată la 6 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când a fost încuviinţată cererea de amânare a apărătorului ales al recurentului-reclamant faţă de imposibilitatea sa de prezentare şi s-a dispus amânarea cauzei la 17 noiembrie 2022.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia civilă nr. 61/A din 16 februarie 2022, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
În susţinerea recursului, recurentul reclamant invocă dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în sensul că, pe de o parte, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de apel omiţând să analizeze toate temeiurile de drept evocate, rezultând aşadar o motivare necorespunzătoare a hotărârii, iar, pe de altă parte, soluţionarea cauzei s-a realizat cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1562, art. 1563, art. 355, art. 357 şi art. 358 alin. (3) C. civ.
Criticile subsumate de către recurent punctului 6 al art. 488 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte reţinând că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil este suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.
Ca atare, acest motiv de nelegalitate este incident în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esenţiale ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susţinerile şi apărările formulate de părţi. Acesta înseamnă că, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentului referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.
În cauză, în susţinerea nemotivării corespunzătoare a hotărârii, recurentul se referă la faptul că instanţa de apel a ignorat aspectele învederate prin concluziile sale scrise şi că, totodată, nu a analizat incidenţa în cauză a art. 340 şi 357 C. civ. cu privire la caracterul de bun propriu, ca efect al subrogaţiei reale cu titlu universal, al sumelor de bani obţinute prin vânzarea, în timpul căsătoriei, a imobilelor considerate bunuri proprii.
Or, Înalta Curte apreciază că prin concluziile scrise nu pot fi invocate motive noi care să nu fi fost cuprinse în cererea de apel şi care, în aceste condiţii, să impună din partea instanţei o analiză specială iar, pe de altă parte, distincţia între efectele juridice ale partajului şi cele ale lichidării comunităţii de bunuri comune, evocată prin concluziile scrise, era de altfel, nerelevantă, în contextul analizei condiţiilor de admisibilitate a acţiunii revocatorii ce constituie obiectul litigiului.
De asemenea, deşi nu indică în mod expres toate dispoziile legale la care a făcut trimitere recurentul, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel analizează susţinerile privitoare la caracterul de bun propriu al sumei de bani pe care acesta ar fi obţinut-o din vânzarea unor apartamente construite din fonduri proprii, înainte de încheierea căsătoriei. Curtea de apel a constatat că acestea sunt simple afirmaţii ale reclamantului, neputând a fi calificate ca argument juridic suficient în sprijinul ideii că acesta avea, la momentul introducerii acţiunii revocatorii, un drept de creanţă cert, lichid şi exigibil împotriva pârâtei.
Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurentului, modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă argumentelor invocate nu este mulţumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul nerespectării exigenţelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ.
Prin criticile subsumate punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1563 C. civ., în considerarea concluziei la care a ajuns instanţa de apel privind inexistenţa, la data introducerii acţiunii revocatorii, a unei creanţe cu caracter cert, care să fi fost deţinută de recurentul reclamant împotriva intimatei pârâte.
Aşadar, atât analiza instanţei de apel cât şi mare parte din criticile recurentului se circumscriu sferei şi incidenţei acestei condiţii de admisibilitate a acţiunii revocatorii cu a cărei soluţionare a fost investită instanţa de judecată.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că sediul materiei în privinţa acţiunii revocatorii(pauliene) îl constituie dispoziţiile art. 1562-1565 C. civ.. Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 1562 C. civ.."(1)Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.(2)Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate".
Aşadar, reglementată ca un mijloc juridic procedural prin care creditorul solicită declararea ca inopozabile faţă de el a actelor juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, admisibilitatea acţiunii revocatorii este supusă îndeplinirii în mod cumulativ, a următoarelor condiţii: creditorul să fie titularul unei creanţe certe la data introducerii acţiunii şi, ca regulă, anterioară actului atacat; actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu; să existe o fraudă a debitorului, acesta cunoscând caracterul prejudiciabil al actului faţă de creditorul său; şi, să existe complicitate la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat, atunci când acesta este un act juridic cu titlu oneros.
Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii conduce la respingerea acţiunii, chiar şi în ipoteza în care celelalte cerinţe ar fi realizate.
În cauză, invocând calitatea sa de creditor al debitoarei B., reclamantul a promovat o acţiune revocatorie având ca obiect constatarea inopozabilităţii faţă de el, a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/24.02.2020 încheiat, în frauda drepturilor sale, de către pârâta debitoare cu ceilalţi pârâţi, argumentând în sensul că deţine o creanţă certă pe care nu o mai poate valorifica în aceste condiţii, creanţa fiind reprezentată de suma de bani considerată bun propriu dobândit în timpul căsătoriei sale cu debitoarea şi care nu a făcut obiectul actului de partaj voluntar.
Un prim aspect evocat în motivele de recurs se referă la faptul că instanţa de apel nu a verificat distincţia dintre operaţiunea de partaj voluntar a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei şi cea de lichidare a regimului matrimonial.
În opinia recurentului, regimul matrimonial continuă să subziste şi ulterior partajului voluntar autentic astfel încât, până la lichidarea efectivă a comunităţii matrimoniale, intimata pârâtă nu deţinea atributul dispoziţiei juridice asupra de bunurile ce i-au fost atribuite la partaj. Or, această lichidare urma să intervină la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj - Napoca, având ca obiect pretenţii.
Arată recurentul şi că, toate bunurile şi veniturile aduse în căsătorie au fost avut regimul de bunuri proprii aşa încât, sumele obţinute din vânzarea lor în timpul căsătoriei, şi-au păstrat calitatea de bunuri proprii, potrivit art. 340 lit. g) C. civ., în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal.
Înalta Curte constată că, verificând îndeplinirea cerinţelor imperative prevăzute de art. 1563 C. civ. pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu este titularul unei creanţe certe, nefiind aşadar respectată una dintre cele patru condiţii necesare cumulativ, ceea ce a făcut inutilă analiza celorlate trei vizând existenţa prejudiciului în patrimonial creditorului, frauda debitorului şi complicitatea la fraudă a terţului.
A rezultat astfel, din probatoriul administrat, că reclamantul A. nu avea împotriva pârâtei B., nici la momentul promovării cererii de chemare în judecată pendinte, respectiv la 19.10.2020, şi nici la data soluţionării acţiunii, o creanţă certă, atestată printr-un titlu executoriu, pentru suma de 967.500 euro, această sumă fiind solicitată în cadrul acţiunii ce constituia obiectul dosarului nr. x/2019 înregistratpe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 4.12.2019, dosar aflat încă în curs de judecată.
Or, potrivit prevederilor art. 1.563 C. civ. care reglementează condiţiile privitoare la creanţă "Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii" iar art. 662 alin. (2) C. civ. dispune în sensul că,"Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul ei executoriu."
Aşadar, o primă cerinţă a creanţei, necesară pentru ca acţiunea revocatorie să poată fi exercitată cu succes, este ca aceasta să se fi născut anterior încheierii de către debitor a actului juridic pretins fraudulos.
Cât timp însă, nu a fost finalizat definitiv litigiul ce vizează, în opinia recurentului, caracterul cert al creanţei sale, nu poate fi determinată nici data concretă a acesteia şi cu atât mai puţin, faptul că s-ar fi născut înainte de încheierea contractului de întreţinere a cărui inopozabilitate o invocă recurentul.
Drept urmare, nu poate fi reţinută ca fiind respectată cerinţa anteriorităţii creanţei reclamantului.
Totodată, se mai constată şi că, ulterior soluţionării apelului în prezenta cauză, a fost pronunţată de către Judecătoriei Cluj Napoca, sentinţa nr. 4119/2022, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.. Sentinţa pronunţată nu a rămas însă definitivă până la momentul soluţionării prezentei căi de atac, aşa încât nici acest aspect nu prezintă relevanţa pretinsă de recurent în privinţa soluţiei ce urmează a se pronunţa în recurs.
În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte apreciază că anterioritatea creanţei este doar unul dintre elementele în raport de care se examinează o eventuală fraudă a debitorului, de esenţa admisibilităţii acţiunii pauliene fiind caracterul cert al creanţei creditorului.
Altfel spus, existenţa neîndoielnică a creanţei semnifică faptul că asupra ei nu se poartă niciun litigiu, creanţa nefiind afectată, din perspectiva existenţei sale, de vreo condiţie.
Însă, după cum se susţine chiar prin cererea de recurs, creanţa de care se prevalează recurentul face obiectul unui alt litigiu, în dosarul menţionat anterior, ceea ce suprimă chiar şi aparenţa unei eventuale certitudini a dreptului de creanţă afirmat de acesta.
Prin urmare, argumentele prin care recurentul tinde să demonstreze în prezenta cauză, caracterul de bun propriu al sumei dobândită în timpul căsătoriei cu pârâta şi care ar constitui pretinsa sa creanţă, sunt nerelevante şi nu pot fi valorificate în cadrul juridic şi în contextual factual al acţiunii revocatorii.
Toate aceste aspecte însă, dincolo de faptul că vizează o reevaluare a probatoriului administrat, ceea ce este inadmisibil în stadiul procesual al recursului, constituie obiectul analizei în dosarul indicat anterior, neputându-se reproşa instanţei de apel că, soluţionând acţiunea revocatorie, nu a cenzurat starea de fapt astfel expusă, prin prisma dispoziţiilor privitoare la regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei sau a celor vizând subrogaţia reală cu titlu universal.
Mai mult, dispoziţiile art. 663 C. civ. impun ca dovada caracterului cert al creanţei să rezulte dintr-un titlu executoriu, ceea ce lipseşte de temei legal afirmaţia recurentului că existenţa titlului executoriu nu reprezintă o condiţie necesară pentru admiterea acţiunii revocatorii.
Din perspectiva raţionamentului recurentului, între soţi, creanţele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, sens în care, deşi nu indică niciun act juridic care să constate existenţa vreunei datorii a intimatei pârâte, face trimitere la unele contracte de vânzare cumpărare autentificate încheiate în timpul căsătoriei şi în care se menţionează că obiectul înstrăinării îl constituie bunuri proprii ale soţului reclamant.
Astfel de înscrisuri nu au însă aptitudinea de a reprezenta titluri executorii care să facă dovada creanţei certe dintre părţi, în sensul prevederilor art. 663 C. civ.
În mod judicios a reţinut instanţa de apel că prin actul de partaj voluntar autentic, reclamantul şi pârâta au convenit amiabil că toate imobilele partajate reprezintă bunuri comune ale celor doi soţi, menţionându-se în mod expres că recurentul reclamant este de acord ca acestea să-i fie atribuite în întregime copartajantei B., fără nicio pretenţie de sultă. Aşadar, cât timp convenţia de partaj nu a fost anulată şi nici desfiinţată, menţinându-şi valabilitatea, toate bunurile atribuite pârâtei au devenit bunurile sale proprii, astfel încât pârâta putea dispune în mod liber de acestea prin încheierea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/24.02.2020, efectele juridice ale partajului voluntar neputând fi ignorate în analiza existenţei unei eventuale creanţe izvorâtă din comunitatea matrimonială.
Or, în considerarea celor expuse anterior, se apreciază de către Înalta Curte că recurentul nu deţinea la momentul promovării acţiunii revocatorii o creanţă certă, atestată printr-un titlu executoriu.
Faţă de aceste aspecte, a căror analiză este în măsură că conducă la concluzia că în cauză nu este îndeplinită condiţia existenţei unei creanţe certe care să fie deţinută de recurentul reclamant la data introducerii acţiunii revocatorii, Înalta Curte constată că, întrucât condiţiile de admisibilitate se impun a fi îndeplinite cumulativ, devine inutilă analiza acelor motive de recurs vizând respectarea cerinţei existenţei prejudiciului în patrimoniul creditorului, frauda debitorului şi complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
Prin urmare, Înalta Curte validând raţionamentul expus de instanţa de apel care a realizat o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1562-1563 C. civ. la pronuţarea deciziei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul, cu obligarea recurentului la plata către intimaţi a sumei de 2.619,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform prevederilor art. 451 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 61/A din 16 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurent la plata către intimaţi a sumei de 2.619,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică azi, 24 noiembrie 2022.