Judicial error compensation claim dismissed for failure to meet statutory precondition of prior judicial liability finding

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând , asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secţia I civilă, în data de 07 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună repararea prejudiciului cauzat prin eroare judiciară determinată de pronunţarea a două hotărâri judecătoreşti (fond şi apel) de respingere a contestaţiei la executare pronunţate de Judecătoria Braşov, respectiv Tribunalul Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2008, pe art. 52 din Constituţia României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale – art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1385, art. 1386 şi art. 1394 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1771 din 15 iunie 2021, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, iar pe fond a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 60 din 13 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1771 din 15 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, fiind păstrată sentinţa apelată.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 02 mai 2022 şi repartizat, aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, potrivit art. 496 şi art. 497 C. proc. civ.

În motivare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, legea specială, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004 în detrimentul prevederilor cuprinse în Constituţie (art. 52 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21) şi în C. civ. (art. 14, art. 15, art. 1365, art. 1381, art. 1384 şi art. 1386).

Totodată, a fost nesocotită Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 199 din 5 martie 2018, în cuprinsul căreia s-a reţinut că textul art. 52 alin. (3) din Constituţie nu condiţionează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului "pentru a garanta cetăţeanul pentru erorile săvârşite".

Astfel, a arătat că a făcut dovada existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită, ce este determinată de hotărârile judecătoreşti din anul 2018 (decizia nr. 996/2018 a Tribunalului Braşov) care reprezintă erori judiciare.

În continuare, recurentul a făcut referire la parcursul litiigului în care au fost săvârşite presupusele erori judiciare, arătând că Tribunalul Braşov a respins, în mod nejustificat, contestaţia sa la executare, ceea ce a împiedicat repararea pagubei, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, şi implicit nerealizarea interesului legitim.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel nu a analizat fiecare motiv de apel invocat, contrar prevederilor art. 476, art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., nu a rejudecat fondul prin expunerea unor considerente proprii, pentru a stabili dacă prima instanţă a aplicat corect legea.

Recurentul a învederat că eroarea judiciară putea fi evitată de Tribunalul Braşov, prin decizia nr. 996/2018, întrucât la data pronunţării era deja publicată în Monitorul Oficial al României Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/30 ianuarie 2018.

Concluzionând, recurentul a arătat că întâmpinarea i-a fost comunicată în 01 noiembrie 2021, la solicitarea sa, deşi a fost depusă la dosar în 28 iulie 2021, întârziind astfel stabilirea termenului de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 8 iunie 2022, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut faptul că prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, se instituie principiul de ordin constituţional al răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce nu o înlătură pe cea a magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, principiu dezvoltat la nivel de lege prin dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare.

Răspunderea Statului pentru erorile judiciare este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat şi care nu se poate realiza decât în limitele voinţei puterii legiuitoare, iar instanţa de apel a reţinut corect că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2018, reclamantul susţinând că, prin hotărârile pronunţate în fond şi în apel de Judecătoria Braşov, respectiv Tribunalul Braşov, i-au fost afectate drepturile şi interesele legitime, producându-i-se un prejudiciu.

Prin urmare, cum judicios au apreciat instanţele de fond, era necesară existenţa unei hotărâri prealabile definitive, prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului, iar ulterior, dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că, prin raportare la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, urmează a fi examinate exclusiv criticile de nelegalitate care au fost formulate în legătură cu soluţia dispusă de curtea de apel şi, respectiv, cu considerentele care o susţin; nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate criticile privitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea materialului probator.

Un prim motiv de casare invocat de recurent vizează neexaminarea motivelor de apel invocate, respectiv că instanţa de apel nu a judecat fondul, contrar dispoziţiilor art. 476, art. 477 şi art. 479 C. proc. civ.

Această critică, deşi nu a fost încadrată în drept de către recurent, se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea judecătorească poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În speţă, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1771 din 15 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Prahova – secţia I civilă, reţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, prejudicii pe care reclamantul le-a invocat prin raportare la sentinţa civilă nr. 196 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Judecătoria Braşov şi la decizia nr. 996 din 20 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov.

Curtea de apel a analizat condiţiile impuse de art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la momentul pronunţării fiecărei hotărâri judecătoreşti menţionate în cererea de chemare în judecată şi a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege.

Astfel, s-a reţinut că, în forma iniţială (anterior adoptării Legii nr. 242/2018), art. 96 avea următorul conţinut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an."

Constatând că cele două hotărâri, ale Judecătoriei Braşov şi respectiv Tribunalului Braşov, cu privire la care reclamantul a susţinut că reprezintă erori judiciare, au fost pronunţate în data de 16 ianuarie 2018 (sentinţa civilă nr. 196), respectiv, în data de 20 iunie 2018 (decizia civilă nr. 996) şi văzând că în data de 18 octombrie 2018, art. 96 din Legea nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2008, instanţa de apel a reţinut, cu privire la cele două hotărâri invocate, că potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (4), în forma în vigoare la data de referinţă, dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În speţă, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei mai sus menţionate, referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraţilor, pentru fapte săvârşite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

Curtea de apel a conchis, cu referire la cele două hotărâri judecătoreşti, că pretenţiile reclamantului nu pot fi primite, întrucât era necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se fi stabilit răspunderea disciplinară sau penală a magistraţilor pentru o faptă săvârşită în timpul procesului şi abia ulterior ar fi putut fi verificată condiţia dacă fapta este de natură să determine o eroare judiciară.

Prin urmare, din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a examinat, nu a analizat, nu a motivat şi nu şi-a prezentat poziţia cu privire la motivele de apel deduse judecăţii, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Astfel, aşa cum s-a arătat constant în jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului, obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile reprezintă una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, Curtea europeană a statuat în sensul că această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că instanţele de judecată trebuie să răspundă în mod detaliat tuturor argumentelor părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare variază în funcţie de natura hotărârilor judecătoreşti.

În speţă, curtea de apel a expus considerentele care susţin raţionamentul judiciar, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârşirea pretinselor erori judiciare, în condiţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cu distincţiile evidenţiate în motivare, în raport cu normele de aplicare în timp a legii civile.

Aşadar, în condiţiile particulare ale speţei, contrar argumentelor recurentului, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalităţii în care Judecătoria Braşov şi Tribunalul Braşov au soluţionat dosarele în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate în cererea de chemare în judecată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale sus-menţionate, simpla invocare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obţine rejudecarea unui proces finalizat în mod definitiv.

Referitor la critica recurentului privind nesocotirea de către instanţa de apel a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 199 din 5 martie 2018, se constată că este invocată omisso medio, motiv pentru care Înalta Curte nu o va analiza, întrucât recurentul a avut posibilitatea să invoce, în etapa procesuală a apelului, această decizie a instanţei de contencios constituţional, existentă în ordinea juridică, la data formulării cererii de apel, respectiv la 28 iunie 2021, şi nu a făcut-o.

Nefondată este şi critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor legii speciale, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în detrimentul prevederilor cuprinse în Constituţie (art. 52 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21) şi în C. civ. (art. 14, art. 15, art. 1365, art. 1381, art. 1384 şi art. 1386).

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

Aceste prevederi constituţionale consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial, acordând o cuvenită despăgubire, în cazul în care, urmare a săvârşirii unor erori judiciare, o persoană a fost prejudiciată. În ce priveşte însă cazurile şi condiţiile în care, în concret, răspunderea Statului poate fi angajată, acestea urmează a fi determinate prin acte normative infraconstituţionale, în acest sens fiind, fără echivoc, prevederea potrivit căreia răspunderea Statului este stabilită în condiţiile legii.

Rezultă, totodată, că răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi urm. C. civ.), ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

A considera altfel înseamnă a permite reclamantului să nesocotească tocmai dispoziţiile legale special edictate, sub temei constituţional, pentru acest tip particular de situaţie juridică. Solicitarea de obligare a Statului la repararea prejudiciului cauzat printr-o afirmată eroare judiciară, uzând de dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, nu poate să ignore, ca obligatoriu fundament al cererii în justiţie, regimul juridic al acţiunii stabilit prin prevederile legilor speciale în materie, adoptate în scopul punerii în operă a principiului enunţat de art. 52 alin. (3) din Constituţie,

Astfel, trebuie respectată regula potrivit căreia, în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

În cauză, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român pentru erori judiciare săvârşite de serviciul public al justiţiei într-un proces al său, întemeindu-şi în drept cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2008, pe art. 52 din Constituţia României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale – art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1385, art. 1386 şi art. 1394 C. civ.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în timp a legii civile, curtea de apel a reţinut, raportat la Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi la principiul neretroactivităţii legilor, normă consacrată în art. 1 din C. civ., că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi excepţia, sens în care nu a validat susţinerea reclamantului potrivit căreia judecătorul primei instanţe a motivat hotărârea pe o lege abrogată, întrucât actul normativ este în vigoare şi în momentul de faţă, având unele modificări aduse prin Legea nr. 242/2018.

Confirmând raţionamentul primei instanţe, curtea de apel a apreciat că dispoziţiile legale ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data pronunţării celor două hotărâri judecătoreşti de către Judecătoria Braşov şi Tribunalul Braşov, sunt cele care, în concretizarea principiului responsabilităţii Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare instituit de art. 52 alin. (3) din Constituţie, vin să ofere "condiţiile legii" la care textul constituţional se referă.

Astfel, în cazul erorilor judiciare săvârşite în procesele civile, atunci când aceste erori au fost săvârşite de magistraţi, devin incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, evocate atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel.

Aceste din urmă dispoziţii legale, în forma lor în vigoare la data săvârşirii faptelor pe care reclamantul le impută instanţelor, sunt incidente în prezentul proces, nefiind permis ca reclamantul să le înlăture de la aplicare, solicitând antrenarea răspunderii Statului cu nesocotirea lor, invocând eronat că sunt incidente dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349 şi următoarele C. civ.

Date fiind prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma care interesează în prezentul proces, rezultă că legiuitorul a înţeles să instituie în cazul reparării prejudiciilor consacrate prin erori judiciare un regim juridic de antrenare a răspunderii distinct de cel comun, caracterul lui special fiind evident.

Prin urmare, acţiunea în răspunderea civilă contra Statului a fost exercitată şi analizată în termenele şi condiţiile stabilite de aceste dispoziţii legale, inclusiv de cele ale art. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, sus-evocate, dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ. putând, cel mult, să întregească dispoziţiile legale speciale în materie, cu privire la aspectele pe care acestea nu le mai reglementează.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că întâmpinarea i-a fost comunicată în 01 noiembrie 2021, la solicitarea sa, deşi a fost depusă la dosar la 28 iulie 2021, întârziind astfel stabilirea termenului de judecată, se constată că nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să vizeze decizia recurată.

În acest sens, reclamantul avea la dispoziţie pentru a se plânge de durata nejustificată a judecăţii şi în scopul de a obţine adoptarea de către instanţe a măsurilor corective necesare, exercitarea contestaţiei împotriva tergiversării procesului, în condiţiile art. 522 – 525 C. proc. civ., însă nu a uzat de aceste prevederi legale, deşi ele le puneau la dispoziţie un remediu concret şi efectiv înaintea unei instanţe naţionale, pentru a obţine, în sensul prevederilor art. 13 din C.E.D.O. şi ale art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. şi al art. 21 alin. (3) din Constituţia României, judecarea cererii sale în justiţie într-un termen rezonabil (optim şi previzibil).

Pentru considerentele expuse, constatând că sunt nefondate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 60 din 13 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.