In rem verso subsidiary bar and currency of restitution for unjust enrichment transfers

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, în data de 28 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 102.000 euro, echivalentul a 469.200 RON, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1345 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1843 din 10 aprilie 2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, în data de 27 mai 2019, sub acelaşi număr.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 368.000 RON, echivalentul a 80.000 euro, şi a obligat pârâtul la plata sumei de 7285 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Prin încheierea din 20 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de lămurire a dispozitivului formulată de reclamanţi în data de 16 martie 2021, prin care au solicitat să se lămurească dacă pârâtul a fost obligat la restituirea sumei în euro sau în RON, instanţa reţinând că moneda naţională în România este leul, astfel că sumele menţionate în hotărârile judecătoreşti se exprimă în RON, iar stabilirea în RON a sumei acordate a fost realizată potrivit evaluării făcute de reclamant la momentul învestirii instanţei.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 355A din 14 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a hotărât după cum urmează:

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât C., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1284 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimatul-pârât C., împotriva încheierii de şedinţă din 20 aprilie 2021.

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimatul-pârât C., împotriva sentinţei civile nr. 1284 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul şi la plata sumei de 3.607 RON (cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial proporţional).

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins solicitarea apelanţilor-reclamanţi de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâtul C..

4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, admiterea apelului, cu obligarea pârâtului la restituirea sumei de 22.000 euro, restituirea sumei să fie făcută în moneda euro, şi nu în RON, respectiv să fie restituită suma de 80.000 euro, şi nu suma de 368.000 RON (echivalentul a 80.000 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată).

În dezvoltarea motivelor de casare, recurenţii au arătat că, în mod greşit s-a respins cererea privind obligarea pârâtului la restituirea sumei de 22.000 euro, reţinându-se că tranzacţia efectuată în data de 28.12.2016 poartă menţiunea "împrumut personal", ceea ce înseamnă că reclamantul a recunoscut că suma a fost dată cu titlu de împrumut, presupunându-se existenţa unei convenţii între părţi, astfel că nu putea fi solicitată pe calea îmbogăţirii fără justă cauză.

Consideră că argumentele instanţei de apel sunt greşite, deoarece pârâtul C. avea la îndemână două acte de procedură, respectiv întâmpinarea, prin care să formuleze apărări de fond şi să solicite administrarea probelor care să ducă la concluzia că în speţă este vorba despre un contract de împrumut, sau cererea reconvenţională, prin care instanţa să fie învestită cu un capăt de cerere care are ca obiect constatarea existenţei unui împrumut între părţi, cu privire la suma dedusă judecaţii.

Au mai arătat că nu există nicio convenţie cu privire la împrumut. Menţiunea "împrumut personal" pe extrasul de cont nu face dovada existenţei unui contract de împrumut, extrasele de cont eliberate de bancă privind operaţiunea de plată a sumei de 22.000 euro înregistrate în contul deţinut de către reclamanţi neputând fi considerate ca reprezentând un act scris care face dovada contractului de împrumut, câtă vreme nu cuprind elemente de natură a dovedi pretinsul raport juridic existent între părţi.

Astfel, în opinia recurenţilor, este irelevantă menţiunea "împrumut personal" din extrasul de cont, aceasta nefăcând dovada unui contract de împrumut încheiat între părţi, cu atât mai mult cu cât operaţiunea bancară şi titlul cu care s-a efectuat exclud voinţa pârâtului.

Astfel, câtă vreme nu s-a făcut dovada încheierii unui contract de împrumut conform art. 1270 C. civ., decizia recurată este nelegală, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 1345 şi următoarele C. civ., pentru obligarea intimatului-pârât la restituirea sumei de 22 000 euro.

Sub un alt aspect criticat, recurenţii au arătat că instanţa de fond a obligat pârâtul la restituirea sumei în RON, deşi s-a solicitat restituirea sumei în moneda euro, menţiunea în RON a sumei de 102 000 euro din cuprinsul cererii de chemare în judecată fiind efectuată cu scopul de a putea fi stabilită taxa judiciară de timbru, nicidecum de a solicita o sumă în altă monedă decât cea în care au fost efectuate viramentele în contul pârâtului.

Instanţa de apel a apreciat greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 care nu permit efectuarea de plăţi în valută, cu excepţia situaţiilor categoriilor de rezidenţi menţionaţi în Anexa 2, întrucât, în opinia recurenţilor, cel mult pot fi aplicabile dispoziţiile art. 2, care prevăd că "Operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută, şi în moneda naţională (leu)".

Ca atare, au susţinut recurenţii, întrucât suma a fost virată în moneda euro, restituirea trebuia efectuată în natură, şi nu în echivalent, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1347 alin. (2) şi cele ale art. 1639 şi art. 1649 alin. (1) C. civ.

4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, a solicitat în principal respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare, recurentul a susţinut că acţiunea intră sub incidenţa art. 1348 C. civ., în sensul că niciuna dintre sume nu se poate solicita ca urmare a constatării îmbogăţirii fără just temei.

Însă, instanţa de apel a respins apelul pe motiv că nu s-a făcut dovada existenţei unui contract de împrumut, în condiţiile în care nici în legătură cu prima tranzacţie nu s-a depus un astfel de contract şi totuşi s-a considerat că menţiunea din momentul tranzacţiei a reprezentat dovada încheierii unui contract de împrumut.

Astfel, a arătat că norma de drept material greşit aplicată şi interpretată de instanţele de fond este cea care face referire la contractele de împrumut şi la îmbogăţire fără just temei, instanţa de apel apreciind eronat că cele două tranzacţii intră sub sfera îmbogăţirii fără just temei, pentru că dovada existenţei unui împrumut dintre cele două părţi este probată cu începutul de dovadă scrisă, respectiv extrasul de cont, interogatoriul părţilor şi declaraţiile martorilor audiaţi la judecata pe fond.

În acest sens, recurentul a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., respectiv situaţia în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic, chiar instanţa de fond reţinând, ca o recunoaştere la interogatoriul luat pârâtului, că aceste sume au reprezentat un veritabil împrumut. Deci, menţionarea faptului că nu a făcut dovada că a înapoiat aceste sume trebuia să aibă influenţă în a aprecia caracterul subsidiar al acţiunii pentru îmbogăţire fără just temei.

Conchizând, recurentul-pârât a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 1348 C. civ. referitor la caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe art. 1345 din acelaşi cod, având în vedere faptul că reclamanţii au la îndemână o acţiune în pretenţii, date fiind înscrisurile de care se pot folosi în vederea probării naturii transferurilor bancare.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 488 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, au arătat că motivele invocate recurentul-pârât nu se încadrează în cazurile de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză.

Pe fond, au arătat că instanţele anterioare au reţinut corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1345 C. civ., respectiv există o mărire a patrimoniului pârâtului şi o scădere a patrimoniului reclamantului, iar între sporirea patrimoniului şi diminuarea patrimoniului reclamantului există o legătură. De asemenea, au arătat că diminuarea patrimoniului reclamantului nu are un temei juridic, iar reclamantul nu are la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este fondat, iar recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul reclamanţilor este fondat.

Recursul reclamanţilor, întemeiat pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., este încadrabil în tezele de casare prevăzute de pct. 5 şi 8 ale art. 488.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, reclamanţii au susţinut că, pe de o parte, soluţia de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, plătită prin viramentul bancar din 28.12.2016, a fost dată cu aplicarea greşită a subsidiarităţii acţiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 şi art. 1348 din C. civ., întrucât s-a reţinut nelegal dovada existenţei unui contract de împrumut încheiat între părţi, dedusă din menţiunea bancară "împrumut personal" ce a fost valorificată eronat cu titlu de început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, au susţinut reclamanţii că a fost încălcat principiul restituirii în natură a sumei de bani în RON, iar nu în monedă euro, aşa cum a fost efectuat viramentul bancar, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 3 din regulamentul BNR nr. 4/2005 care nu permit efectuarea de plăţi în valută.

Demersul judiciar pendinte a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanţii A. şi B. solicitând obligarea pârâtului C. la restituirea sumei de 102.000 euro plătite prin viramentele bancare din 28.12.2016 (22.000 euro), 10.02.2017 (60.000 euro) şi, respectiv, 20.03.2017 (20.000 euro), sumă de bani care i-a fost remisă pârâtului pentru radierea unei sarcini din cartea funciară, în scopul achiziţionării în coproprietate a unui imobil din Bucureşti, bun dobândit în final de către pârât în proprietate exclusivă.

Soluţia instanţei de fond dată acţiunii de in rem verso a fost de admitere în parte şi de obligare a pârâtului la restituirea sumei de 368.000 RON, echivalentul a 80.000 euro, în esenţă cu motivarea că sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice prevăzute de art. 1345-1348 din C. civ., în privinţa tranzacţiilor bancare din 10.02.2017 şi 20.03.2017 în valoare de 80.000 euro, în vreme ce pentru tranzacţia din 28.12.2016 în valoare de 22.000 euro, purtând menţiunea "împrumut personal", s-a reţinut caracterul subsidiar al acţiunii în restituire, întrucât reclamanţii ar avea la dispoziţie acţiunea întemeiată pe contractul de împrumut, a cărui dovadă s-a făcut cu respectiva operaţiune bancară, ce are forţa probantă a unui început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 din C. proc. civ., menţiunea fiind făcută chiar de către reclamant, care a recunoscut astfel că suma a fost remisă cu acest titlu.

II.1.1. Luând în examinare criticile recurenţilor-reclamanţi circumscrise soluţiei de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, Înalta Curte reţine că sunt fondate.

Astfel cum au reţinut şi instanţele de fond, în baza dispoziţiilor art. 1345-1348 din C. civ., pentru activarea mecanismului juridic al îmbogăţirii fără justă cauză este necesar a fi îndeplinite, pe lângă condiţiile materiale sau economice (îmbogăţirea pârâtului, însărăcirea corelativă a reclamantului şi legătura de conexitate directă), şi următoarele condiţii juridice: îmbogăţirea şi însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului şi însărăcitul să nu aibă şi să nu fi avut o altă acţiune în justiţie pentru obligarea îmbogăţitului la restituire.

Cea din urmă condiţie, afirmată în mod tradiţional în doctrină şi jurisprudenţă, a primit şi consacrare expresă în noul C. civ., în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Aşadar, acţiunea de in rem verso are caracter subsidiar, în sensul că poate fi exercitată, în principiu, numai în absenţa oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acţiuni în justiţie prin care însărăcitul să-şi poată recupera pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract sau cvasicontract, delict sau cvasidelict ori pe alt izvor de obligaţii, nu se justifică folosirea acţiunii în restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei.

În egală măsură, acţiunea este admisibilă, numai în situaţia în care reclamantul (însărăcitul) nu are şi nici nu a avut o altă acţiune de drept comun pentru a putea obţine pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogăţirii pârâtului şi restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă şi atunci când o altă acţiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept.

Caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso are, în consecinţă, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogăţirii fără justă cauză prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire corelativă care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acţiune, mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi pus în acţiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acţiunii.

Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanţele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reţine că este nelegală concluzia instanţei de fond, validată de instanţa de prim control judiciar prin decizia recurată, potrivit cu care îmbogăţirea şi însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convenţional (contract de împrumut), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziţia reclamanţilor o acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului lor de creanţă.

Aceasta întrucât, împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate, potrivit art. 2158 alin. (1) din C. civ.

Împrumutul de consumaţie este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, întrucât pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi remiterea bunului care formează obiectul contractului, translativ de proprietate, deoarece de esenţa lui este posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, şi unilateral, căci creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului (în principal, restituirea împrumutului), în timp ce împrumutătorul nu are obligaţii izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ţine de efectele contractului, ci de însăşi naşterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

Dovada contractului este supusă regulilor generale în materia probării actului juridic civil, între care şi dispoziţiilor art. 309 alin. (2) teza I şi alin. (5) din C. proc. civ., care reglementează cele două reguli restrictive în privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţiile martorilor, respectiv interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege şi interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.

Prima regulă dă expresie, prin pragul valoric modic de doar 250 RON, intenţiei legiuitorului de a amplifica sfera de aplicare a probei cu înscrisuri, prin obligarea părţilor care încheie acte juridice să-şi preconstituie probe care să asigure certitudine şi stabilitate raporturilor juridice create.

În cauză, cu încălcarea şi aplicarea greşită a regulilor de drept în materie de probaţiune, consacrate de art. 309 alin. (2) teza I şi alin. (4) pct. 2 şi de art. 310 din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut existenţa la îndemâna reclamanţilor a unui mijloc juridic grefat pe un raport juridic obligaţional izvorât din contractul de împrumut, pentru recuperarea pierderii suferite (obiectivată în remiterea sumei de 22.000 euro prin viramentul bancar din 28.12.2016), ceea ce conduce la nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii în restituire, întrucât nu este incident caracterul subsidiar al mecanismului juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, consacrat de art. 1348 din C. civ.

Aceasta întrucât, pe de o parte, întemeindu-se pe excepţia de la interdicţia probării cu martori a actelor juridice cu o valoare mai mare de 250 de RON, reglementată de art. 309 alin. (4) pct. 2, instanţa de apel a socotit în mod nelegal ca având valoare probatorie de început de dovadă scrisă, viramentul bancar purtând menţiunea "împrumut personal", ignorând condiţiile legale prescrise de art. 310, cu referire la cerinţa ca scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă.

Se cuvine, astfel, reamintit că împrumutul de consumaţie este un contract unilateral, care dă naştere la obligaţii numai pentru împrumutat (în principal, obligaţia de a restitui, la expirarea contractului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, conform art. 2158 din C. civ.), aşa încât inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe art. 1345 din C. civ. putea fi justificată numai dacă s-ar fi făcut dovada existenţei la îndemâna reclamanţilor însărăciţi a unei acţiuni ex contractu îndreptată, evident, împotriva celui care s-a obligat la restituirea sumei remise.

Aşadar, scrierea în discuţie (extrasul de cont bancar care conţine menţiunea înscrisă cu prilejul efectuării operaţiunii de transfer bancar) nu poate fi valorizată cu forţa doveditoare prevăzută de art. 310 din C. proc. civ., întrucât nu provine de la pârâtul căruia i s-ar putea opune un atare mijloc de probă şi împotriva căruia ar putea fi îndreptată o eventuală acţiune în răspundere contractuală izvorâtă din împrumut.

Pe de altă parte, pentru a putea reţine ca fiind probat acordul de voinţă al părţilor şi, deci, existenţa raportului obligaţional de împrumut, instanţa de apel era ţinută a se conforma regulii de drept prevăzute de art. 310 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cu care începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.

Or, din perspectiva regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut nelegal concluzia dovedirii contractului de împrumut, exclusiv pe baza unui început de dovadă scrisă, în condiţiile în care o atare probă nu are o valoare autonomă, ci trebuie completată cu alte mijloace de probă, conform art. 310 alin. (3), obligaţie procesuală neîndeplinită în cauză de către pârâtul care s-a apărat invocând subsidiaritatea acţiunii îndreptate împotriva sa.

Drept urmare, premisa dovedirii raporturilor contractuale de împrumut, greşit reţinută de către instanţa de apel, lipseşte de legitimitate concluzia existenţei la dispoziţia reclamanţilor însărăciţi a unei acţiuni în restituire bazată pe contract, întrucât caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso reglementat de art. 1348 din C. civ. este condiţionat de absenţa oricărui alt mijloc juridic, concret şi efectiv, iar nu teoretic şi iluzoriu, aflat la dispoziţia acestora pentru restabilirea dezechilibrului patrimonial creat.

În consecinţă, păstrând soluţia de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre parţial nelegală, sancţionată cu casarea în parte, în temeiul art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

II.1.2. În continuare, examinând criticile recurenţilor-reclamanţi, subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin care s-a susţinut nelegalitatea stabilirii obligaţiei de restituire a sumei de bani în RON, iar nu în moneda euro, Înalta Curte reţine, de asemenea, caracterul fondat al acestora.

Astfel, prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat "restituirea sumei de 102.000 euro, echivalentul a 469.200 RON", fiind de domeniul evidenţei faptul că pretenţia afirmată a fost cuantificată în moneda euro în care s-a efectuat remiterea sumei de bani prin cele trei viramente bancare, iar conversia în RON de la momentul înregistrării acţiunii în justiţie s-a făcut în scopul oferirii datelor necesare tranşării chestiunilor referitoare la timbraj şi competenţă materială.

Or, în cauză, în cadrul stabilirii circumstanţelor factuale de către instanţele de fond, s-a reţinut atât existenţa remiterii către pârât a sumei de 102.000 euro prin cele trei viramente bancare, cât şi îndeplinirea condiţiilor materiale ale îmbogăţirii fără justă cauză în privinţa sumei de 80.000 euro, constând în îmbogăţirea pârâtului, însărăcirea corelativă a reclamanţilor şi legătura de conexitate directă, în sensul că trecerea valorii dintr-un patrimoniu în altul îşi are originea în tranzacţiile bancare din 10.02.2017 şi 20.03.2017.

În consecinţă, stabilirea obligaţiei de restituire şi a întinderii acesteia este supusă regulilor prevăzute de art. 1345 şi art. 1347 din C. civ., completate cu principiile generale în materie de restituire prestaţii şi executare obligaţii pecuniare, anume restituirea în natură prevăzută de art. 1639 din C. civ. şi nominalismul monetar reglementat de art. 1488 alin. (1) din acelaşi cod, astfel că obligaţia de restituire a sumei de bani remise pârâtului se impune a fi stabilită în moneda euro, în care s-au şi efectuat viramentele bancare, întrucât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, îmbogăţitul este obligat să restituie cel mult valoarea îmbogăţirii sale, dar numai în limita însărăcirii corelative a creditorului, îmbogăţirea şi însărăcirea fiind limite reciproce.

Devine, aşadar, străină raportului obligaţional de restituire născut din îmbogăţirea fără justă cauză, argumentaţia instanţei de apel care, stabilind restituirea sumei în RON, şi nu în euro, s-a întemeiat greşit pe dispoziţiile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, care prevăd expres că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa 2, care se pot efectua şi în valută.

Ca atare, şi sub acest aspect dezlegat nelegal, decizia instanţei de apel se impune a fi casată în parte, în temeiul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

II.2. Recursul pârâtului este nefondat.

Recursul pârâtului, întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este încadrabil în tezele de casare prevăzute de pct. 5 şi 8 ale art. 488.

Prin criticile concrete de nelegalitate, circumscrise obligaţiei de restituire a sumei de bani primite prin viramentele bancare din 10.02.2017 şi 20.03.2017 (în valoare de 80.000 euro), pârâtul a susţinut, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 1348 din C. civ. care reglementează caracterul subsidiar al acţiunii reclamanţilor, precum şi ale art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât s-a aflat în imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, dată fiind relaţia de prietenie/afaceri dintre părţi, dovada contractului de împrumut fiind făcută în proces cu alte mijloace de probă.

Prin urmare, excepţia nulităţii recursului pârâtului, invocată prin întâmpinarea depusă de partea adversă, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în baza art. 489 alin. (2) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Distinct de criticile de nelegalitate anterior sintetizate, recurentul-pârât a cuprins în memoriul de recurs şi critici din sfera controlului de temeinicie, incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Este cazul celor prin care s-a susţinut, în esenţă, aprecierea greşită a forţei probante a dovezilor administrate în proces, cu consecinţa reţinerii eronate a inexistenţei unor raporturi contractuale de împrumut.

Criticile de nelegalitate sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel s-a conformat întocmai regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, prevăzute de art. 264 din C. proc. civ., în sensul în care a evaluat individual fiecare mijloc de probă şi, respectiv, global întregul probatoriu administrat în proces, analizând separat şi mai apoi corelat forţa doveditoare a mijloacelor de probă (extrase de cont, interogatoriu pârât, prezumţii judiciare).

Concluzia acestui proces de apreciere a probatoriului, expus de instanţa de apel într-o motivare logică şi convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost cântărite, comparate şi verificate unele prin altele, a fost aceea că probaţiunea dosarului nu poate forma convingerea asupra existenţei împrumutului bănesc pentru sumele care fac obiectul tranzacţiilor bancare din datele de 10.02.2017 şi 20.03.2017 şi, pe cale de consecinţă, determină caracterul netemeinic al susţinerii privind existenţa la dispoziţia reclamanţilor a unei acţiuni în răspundere contractuală.

În realitate, substanţa nemulţumirilor recurentului-pârât se constituie din aspecte care ţin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt.

În egală măsură, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 309 alin. (4) pct. 1, câtă vreme împrejurările de fapt reţinute de instanţele de fond nu evidenţiază nici imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului doveditor al contractului de împrumut, şi nici existenţa unor raporturi contractuale care să fi fost dovedite neechivoc cu alte mijloace de probă, admisibile prin excepţie de la regula restrictivă prevăzută de art. 309 alin. (2) teza I din C. proc. civ.

Ca atare, în absenţa unui raport obligaţional de împrumut, care se impunea a fi fost dovedit prin înscris, conform regulilor generale în materia probării actului juridic civil, în mod corect a argumentat instanţa de apel inaplicabilitatea prevederilor art. 1348, astfel că urmează a fi respins şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) şi coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi şi va casa în parte decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, cât priveşte apelul reclamanţilor împotriva senţinţei fondului. Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

În rejudecare, instanţa de apel se va pronunţa asupra raportului juridic litigios, analizând condiţiile materiale şi juridice ale acţiunii de in rem verso cu referire la viramentul bancar din 28.12.2016 în valoare de 22.000 euro, precum şi modalitatea în care urmează a fi stabilită obligaţia de restituire a sumelor de bani, în limitele criticilor formulate prin apelul reclamanţilor şi ţinând seama de dezlegările date prin prezenta decizie.

În raport cu prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutor public judiciar în materie civilă, urmează să se constate că, drept efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru cu suma de 2442,5 RON, prin încheierea din 20.09.2022, taxa judiciară de timbru datorată de recurentul-pârât, în vederea soluţionării recursului declarat, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul C., invocâtă de reclamanţii A. şi B..

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 355A din data 14 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel, cât priveşte apelul formulat de reclamanţi împotriva senţinţei civile nr. 1284 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 355A din data 14 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 2442,5 RON, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.