State objective liability for civil recovery of criminal defense costs following an acquittal

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Cu nr. 121/118/2020 din 10.01.2020 a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând: obligarea pârâtului la plata sumei de 267.251,23 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (cheltuieli judiciare); obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa judiciara de timbru şi onorariu de avocat).

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3193 din 27 noiembrie 2020, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondata cererea de chemare in judecata formulata de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 200/C din data de 9 decembrie 2021 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 3193 din 27 noiembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că admite în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantul A. a sumei de 150.000 de RON.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 9.157,50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, constând în onorariu de avocat în cuantum de 3.000 de RON şi în taxă judiciară de timbru în cuantum de 6.157,50 de RON, acordate proporţional admiterii pretenţiilor.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 200/C din data de 9 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

II.1. Motivele de recurs

Se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), deoarece prin decizia civilă nr. 200 din 09 decembrie 2021, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3193/27.11.2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa, reţinând în esenţă că răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau a culpei, întrucât se întemeiează pe o obligaţie de garanţie. Concluzionând, instanţa eronat a apreciat că Statul răspunde pentru prejudiciul determinat de avansarea unor cheltuieli de judecată într-un proces penal încheiat cu achitarea inculpatului.

Se consideră că în mod greşit instanţa a interpretat dispoziţiile legale, deoarece efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la achitarea reclamantului constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală - procesual penală, deoarece vinovăţia unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Din această perspectivă, nu se poate reţine o culpă procesuală a Statului ca fiind parte care a pierdut în timpul procesului penal finalizat prin achitare, fiind fără relevanţă simplul fapt că Statul este titularul acţiunii penale. Aceasta pentru că, procesul civil-în ipoteza acţiunilor Statului, prin reprezentanţii legali, atunci când se urmăreşte apărarea dreptului asupra bunurilor din domeniul public este fondat pe principiul disponibilităţii, în timp ce procesul penal are caracter public, Statul, prin organele judiciare penale urmărind un obiectiv de interes public, anume respectarea legii penale, asigurarea aflării adevărului, pe bază de probe cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana inculpatului, strângerea şi administrarea de probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea legii penale şi deopotrivă, împiedicarea angajării acestei răspunderi pentru persoanele nevinovate.

În susţinerea celor de mai sus, se menţionează cu titlu de practică judiciară: decizia civilă nr. 260/30.03.2021 pronunţată de către Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2020, decizia civilă nr. 1334/23.12.2020 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2019, decizia civilă nr. 825/23.06.2021 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2019.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale la care instanţa de apel face trimitere, respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., se arată că aceste prevederi nu permit interpretarea în sensul că intimatul-reclamant poate obţine rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluţionarea dosarului penal în discuţie, de la Statul român prin Ministerul Finanţelor, întrucât nu există temei de drept pentru obligarea acestuia la plata unor astfel de pretenţii pecuniare, fără niciun fel de distincţii.

Or, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Aşadar, nu se poate reţine că în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare.

Nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situaţia întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. Finalitatea unei proceduri penale în care se constată că "nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea" nu creează un raport în conflictul judiciar în care Statul are calitatea de "partea care a pierdut procesul".

Obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de către cel în favoarea căruia se dispune achitarea se realizează în condiţiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluţia de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităţilor judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită.

Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudenţă, se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Aşadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului relevă faptul că partea trebuie să dovedească sumele solicitate. Dar, chiar şi atunci când partea nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanţele trebuie să ia în calcul înscrisurile de la dosar.

Cu toate acestea, chiar în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

Instanţa de apel la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată pentru fiecare etapă procesuală, a procedat la o apreciere generală, ţinând cont de activităţile judiciare ce ar trebui efectuate în fiecare dintre aceste etape şi de importanţa fiecăreia, fără a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susţinerea acelui proces, deşi acesteia îi revine această obligaţie.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat efectiv activitatea de asistenţă juridică şi reprezentare în fiecare etapă procesuală, activitate ce putea fi verificată, spre exemplu, prin încheierile de şedinţă care atestau participarea avocatului la termenele de judecată.

Aşadar, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, instanţa de apel nu le-a analizat prin prisma proporţionalităţii lor cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat ori cu activitatea desfăşurată de acesta.

Se consideră că există două criterii legale pentru reducerea motivată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor: valoarea cauzei şi munca (activitatea) desfăşurată de avocat. Cele două criterii sunt cumulative, aşa cum rezultă din formularea legii, "în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată".

Se mai susţine că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului C. este vădit mai mică decât suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant A., deşi în esenţă, activitatea de asistenţă juridică şi reprezentarea în dosarul penal, în toate cele 3 etape procesuale, a presupus, în general, aceleaşi activităţi desfăşurate de către avocat.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost depuse apărări.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare a dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Instanţa notează că motivele expuse în memoriul de recurs au fost dezvoltate, în parte, pe critici sub aspectul greşitei admiteri a acţiunii, respectiv îndreptăţirii reclamantului A. la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal ca urmare a pronunţării soluţiei de achitare, şi în parte se referă la aprecierea asupra realităţii şi proporţionalităţii sumei acordate cu acest titlu.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile reclamantului A. constând în cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat prin pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003.

Susţinerile prin care se contestă răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor în suportarea cheltuielilor judiciare în cauza penală sunt, în ansamblu, lipsite de temei. Ele vizează faptul că nu se poate reţine o culpă procesuală a Statului ca fiind parte care a pierdut în timpul procesului penal finalizat prin achitarea reclamantului A..

Instanţa de apel a statuat corect asupra admisibilităţii acţiunii, că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. civ. are la bază culpa procesuală a părţii, dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen.. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

În celelalte cazuri (nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen..), alin. (6) al aceleiaşi norme stipulează că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

Referitor la sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, dispoziţiile citate reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

În speţă, procesul penal s-a finalizat prin adoptarea unei soluţii de achitare a reclamantului A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare alăturată acţiunii penale care să învestească instanţa penală urmare a rechizitoriului parchetului, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. ce fac trimitere la legea civilă.

Aşadar, Statul nu răspunde pe temeiul art. 276 alin. (5) C. proc. pen.., neavând calitatea de parte vătămată, respectiv parte civilă la care textul face referire.

În determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Textul enunţat nu consacră expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală, ci menţionează exclusiv doar "pierderea procesului’’, această cerinţă fiind suficientă să acopere despăgubirea pentru prejudiciul produs inculpatului sub forma contractării unor servicii de asistenţă juridică din partea unui avocat.

Or, câtă vreme împotriva reclamantului a fost pronunţată o soluţie de achitare, dispusă prin sentinţa penală nr. 236/22.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă cu evidenţă că este întrunită, în ceea ce îl priveşte pe Statul Român, titular al acţiunii penale exercitate împotriva reclamantului A., condiţia pierderii procesului.

Statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracţiunii şi, corelativ, trebuie să îşi asume riscul acestei situaţii, respectiv răspunderea în ipoteza pierderii acţiunii penale exercitate prin suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de persoana faţă de care a pornit acţiunea penală sub imperiul soluţiei de achitare.

În aceşti termeni, Statul, chiar dacă acţionează în scopul restaurării ordinii de drept şi aflării adevărului în procesul penal, contrar tezei promovate de recurent, că pronunţarea unei soluţii de achitare nu are semnificaţia pierderii procesului, acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse prin desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, chiar dacă acestea nu sunt nelegale.

Astfel, în speţă intervine o răspundere obiectivă, independentă de orice vinovăţie a Statului, căruia îi incumbă asumarea unei obligaţii de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

Înalta Curte constată că acesta este şi raţionamentul judiciar, corect, expus în decizia atacată, ce fundamentează dreptul la despăgubire al reclamantului odată ce i s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală.

Astfel, susţinerile recurentului sub aspectul eronatei reţineri de către instanţă a răspunderii Statului pentru prejudiciul determinat de avansarea unor cheltuieli de judecată într-un proces penal încheiat cu achitarea inculpatului nu pot fi primite.

Înalta Curte urmează a da eficienţă, pentru a justifica temeiul răspunderii obiective a Statului, şi paragrafelor 37 şi 38 din decizia Curţii Constituţionale 136/2021:,,37. Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite [nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei. Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită.’’

Criticile ce supun dezbaterii în recurs realitatea cheltuielilor de judecată şi cuantumul rezonabil al sumei acordate cu acest titlu nu se circumscriu motivelor de nelegalitate descrise de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susţinerile privind verificarea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la numărul de termene stabilite în procesul penal şi activitatea prestată de avocat nu se transpun într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului, cuantificarea daunelor decurgând, în speţă, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserţiunile învederate nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Pe acest aspect există dezlegare cu caracter de principiu dată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, potrivit căreia "modalitatea în care instanţa s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, de către partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..", fiind vorba despre o chestiune de evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt.

Pentru argumentele expuse, se constată că instanţa de apel a stabilit în mod legal îndreptăţirea la recuperarea cheltuielilor de judecată, urmând a se respinge recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca nefondat, în baza dispoziţiilor ar. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text legal, va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la cheltuieli de judecată în recurs, cheltuieli de judecată în cuantum de 4.760 RON, constând în onorariu avocat, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 200/C din data de 9 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.