Appeals dismissed; employer’s damages claim against former employee time-barred and classified as contractual liability under Labor Code

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 1.565.708,49 RON reprezentând prejudiciu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1357 şi urm. C. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului1 Bucureşti, secţia a II-a civilă

Prin sentinţa nr. 301 din 7 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a, contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 2126 din data de 4 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a, contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti în favoarea uneia din secţii civile ale Tribunalului Bucureşti.

I.4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

La data de 31 mai 2019, reclamanta a formulat cerere de precizare a acţiunii, prin care a arătat că a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 1.565.708,49 RON, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat din vina pârâtului şi în legătura cu munca acestuia.

A precizat că temeiul în drept al acţiunii este reprezentat de art. 254-250, art. 268 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicat, art. 1349 şi art. 1357-1359 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1413 din data de 14 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia de inadmisibilitate şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A..

I.5. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1201A din data de 8 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1413 din data de 14 iunie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat sentinţa apelată, a reţinut cauza spre judecare şi a acordat termen de judecată la data de 4 februarie 2021.

Prin decizia civilă nr. 370A din data de 4 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A., constatând prescris dreptul material la acţiune.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 370 A din data 4 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs principal reclamanta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi recurs incident pârâtul A..

II.1.1. Recursul principal declarat de reclamanta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi argumentele pe care le-a expus pe parcursul derulării litigiului, reiese că instanţa de apel s-a aflat în eroare atunci când a apreciat că termenul de prescripţie extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale era împlinit la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Astfel, a menţionat că, urmare a celor constate de către Curtea de Conturi, pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nr. 4 dispuse prin decizia nr. 55 din data de 30 aprilie 2013, prin decizia Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti nr. 184 din data de 26 martie 2013, a fost constituită Comisia de analiză privind "Extinderea verificării asupra plăţilor efectuate în anul 2012, ca urmare a punerii în executare a sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile, efectuarea de cercetări administrative în vederea stabilirii persoanelor responsabile şi recuperarea acestor sume, după caz, potrivit legii", iar prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2015, înregistrat sub nr. x/24 decembrie 2015, Comisia a decis ca, în vederea recuperării prejudiciului în cuantum de 1.565.708.49 RON, instituţia să acţioneze în instanţă persoana în culpă, respectiv pe pârâtul A..

Recurenta-reclamantă a precizat că recurentul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, a angajat cheltuieli bugetare peste limita creditelor bugetare aprobate, în conformitate cu Legea nr. 273/2006, cuantumul prejudiciului fiind reprezentat de penalităţile de întârziere calculate pentru neplata la termen a unor facturi emise în baza unor angajamente legale încheiate de către pârât.

În opinia recurentei-reclamante, data naşterii dreptului material la acţiune în vederea recuperării prejudiciului este data de 23 decembrie 2015, data întocmirii procesului-verbal de către Comisia de analiză, dată la care i-a fost adusă la cunoştinţă persoana ce s-a făcut vinovată de cauzarea prejudiciului în cuantum de 1.565.708,49 RON şi s-a decis acţionarea acesteia în justiţie.

A subliniat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este condiţionat de întrunirea concomitentă a două condiţii – cunoaşterea pagubei, precum şi a celui care răspunde pentru cauzarea acesteia –, condiţii care nu erau îndeplinite la momentul încheierii contractului subsecvent, astfel cum a reţinut instanţa de apel, ci doar la data întocmirii procesului-verbal menţionat.

II.1.2. Recursul incident declarat de pârâtul A.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a arătat că, urmare a anulării sentinţei pe considerente de nelămurire a temeiului de drept al acţiunii, instanţa de apel a procedat potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din data de 4 februarie 2021 a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii, acesta fiind chiar scopul pentru care a decis ca rejudecarea să se facă la un alt termen de judecată; însă, ignorând calificarea juridică şi temeiul de drept ales de recurenta-reclamantă (răspunderea civilă delictuală), a judecat cauza în baza răspunderii patrimoniale a salariatului; sub acest aspect, decizia recurată conţine şi motive contradictorii.

Recurentul-pârât a susţinut că, în speţă, curtea de apel a analizat acţiunea în forma în care a fost introdusă şi precizată în faţa primei instanţe şi, astfel, a stabilit că acţiunea ar avea un dublu temei de drept, respectiv art. 254-259, art. 268 din Codul muncii şi dispoziţiile art. 1349, art. 1357-1359 C. civ. privind răspunderea delictuală.

Faţă de această împrejurare, a apreciat că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii şi principiul disponibilităţii, din moment ce nu a ţinut seama de lămuririle date de recurenta-reclamantă la termenul din data de 4 februarie 2021, când, la interpelarea instanţei, aceasta a susţinut din nou că demersul său judiciar este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală.

De asemenea, recurentul-pârât a invocat faptul că instanţa de apel a ignorat inclusiv conduita anterioară a recurentei-reclamante, din care rezultă intenţia sa de a formula o acţiune în răspundere delictuală, din moment ce a înregistrat acţiunea pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca o acţiune în pretenţii de drept comun, iar, după declinarea dosarului, pe criteriul valoric, către secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, nu a invocat necompetenţa funcţională a secţiei cu solicitarea de a se trimite cauza la secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale.

Subliniază că, prin cererea de apel, partea adversă face referire la răspunderea delictuală, apreciind că are drept de opţiune în detrimentul răspunderii contractuale, pe considerentul că fapta imputată recurentului-pârât ar constitui infracţiune.

A susţinut recurenta-pârâtă că dispoziţiile art. 22 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. interziceau instanţei să recalifice, în apel, natura juridică a litigiului transformându-l într-un litigiu de dreptul muncii, direct prin decizia pronunţată.

În condiţiile în care, în primă instanţă, acţiunea a fost judecată ca o răspundere civilă delictuală, în opinia sa, în raport de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii primei instanţe.

A apreciat şi că, prin recalificarea naturii juridice a litigiului, au fost încălcate inclusiv regulile de drept material şi de procedură, care guvernează un litigiu de dreptul muncii, stabilite în Codul muncii (Cap. XI) şi Legea dialogului social nr. 62/2011 (Cap. VI), soluţionarea conflictelor de muncă fiind dată de legiuitor în competenţa exclusivă a secţiilor specializate sau a completelor specializate a căror compunere este diferită, cauzele se judecă cu celeritate cu termene de judecată de cel mult 10 zile, sarcina probei este răsturnată şi există o altă cale de atac, respectiv doar cea a apelului în 10 zile de la comunicarea hotărârii.

A mai susţinut recurentul-pârât şi că instanţa de apel i-a încălcat drepturile la un proces echitabil şi la apărare (art. 6-8 şi art. 13 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), întrucât nu a avut posibilitatea să se apere în cauză, potrivit specificului unui litigiu de muncă.

Recurentul-pârât a considerat că, în condiţiile în care prima instanţă a calificat "cererea precizatoare" ca fiind o cerere modificatoare şi a respins-o, ca tardivă, cu consecinţa menţinerii temeiului de drept al răspunderii civile delictuale, iar litigiul s-a judecat de secţiile civile, inclusiv în apel, decizia pronunţată, prin schimbarea naturii juridice a cauzei în rejudecare la aceeaşi instanţă, nu asigură echitabilitatea şi previzibilitatea actului de justiţie.

Totodată, a arătat că, dacă instanţa de apel ar fi considerat că acţiunea reprezintă un litigiu de muncă, conform art. 480 alin. (4) C. proc. civ., soluţia pronunţată ar trebuit să fie aceea de trimitere spre rejudecare către instanţa competentă sau de respingere, ca inadmisibilă, aşa cum solicitase.

A considerat recurentul-pârât că instanţa de apel a încălcat şi normele de procedură referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată (art. 204 C. proc. civ.), atunci când a considerat că, în speţă, "cererea precizatoare" a recurentei-reclamante nu reprezintă o cerere modificatoare.

A subliniat că această cerere nu a modificat doar temeiul de drept al cererii din răspundere delictuală în contractuală, ci a schimbat chiar natura juridică, respectiv obiectul litigiului, întrucât în dreptul muncii răspunderea patrimonială a salariaţilor (sau materială) reprezintă o formă specială a răspunderii contractuale, judecată după reguli şi legi speciale, context în care ar fi putut formulat noi apărări, de exemplu că încălcarea atribuţiilor de serviciu ce îi sunt imputate trebuiau constatate prin realizarea unei cercetări disciplinare.

A menţionat şi că, potrivit textelor legale privind răspunderea patrimonială a salariaţilor (253-259 Codul muncii), paguba trebuia constatată printr-o notă de evaluare şi se putea recupera de la angajat în rate lunare, prin reţinerea din salariu.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a respins greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii considerând că recurenta-reclamantă poate formula o astfel de acţiune împotriva salariatului, la mai bine de trei ani de la încetarea raportului de muncă, deşi la momentul producerii presupusei pagube era încă angajat cu contract individual de muncă, context în care a solicitat ca instanţa de recurs să califice, în mod corect, acţiunea părţii adverse ca fiind una în răspundere civilă delictuală.

În raport de prevederile art. 1350 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că recurenta-reclamantă nu avea dreptul să-şi întemeieze cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală, câtă vreme fapta pretins a fi prejudiciabilă ar fi fost săvârşită în derularea contractului individual de muncă nr. x din data de 6 februarie 2009, încetat la data de 6 februarie 2013, fiind lipsit de relevanţă faptul că, la momentul introducerii acţiunii, raportul de muncă era încetat, întrucât legea aplicabilă este cea de la momentul săvârşirii pretinsei fapte ilicite.

A considerat recurentul-pârât că nu poate fi reţinută apărarea recurentei-reclamante potrivit căreia fapta ce i-o impută ar constitui infracţiune şi, astfel, ar avea drept de opţiune între cele două tipuri de răspundere, deoarece nu se întemeiază pe nicio probă şi nici nu se indică temeiul de drept al acestei excepţii.

Ca atare, a arătat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât recurenta-reclamantă avea deschisă numai calea acţiunii în atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului şi nu avea drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală, cât timp între părţi a existat încheiat un contract.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 4 februarie 2022 (data depunerii la oficiul poştal), în termen legal, recurentul-pârât A. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a susţinut că în mod corect instanţa de apel a apreciat că procesul-verbal nr. x/2015 nu marchează începutul cursului prescripţiei, având în vedere că acesta este emis mult ulterior momentului la care s-ar fi produs presupusa pagubă.

În plus, a arătat că un astfel de act nu este apt nici să stabilească data de început a prescripţiei şi nici să reia cursul prescripţiei, întrucât reprezintă un simplu act unilateral intern, inopozabil terţilor, care emană de la însăşi recurenta-reclamantă, întocmit la peste 3 ani de la pronunţarea sentinţei civile nr. 2207 din data de 21 februarie 2012 şi de la comunicarea procesului-verbal al executorului din 1 august 2012.

Totodată, a considerat că este neîntemeiată afirmaţia părţii adverse potrivit căreia aceasta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea abia cu ocazia procesului-verbal nr. x înregistrat la data de 24 decembrie 2015.

A precizat că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că suma de 1.565.708,49 RON a fost achitată ca urmare a două acte executorii: sentinţa civilă nr. 2207 din data de 21 februarie 2012 şi procesul-verbal din 1 august 2012, ce a fost comunicat la data de 20 august 2012.

Totodată, a susţinut că, dacă s-ar aprecia că actele cauzatoare de prejudiciu au fost chiar acordul-cadru nr. 360 din data de 25 noiembrie 2009, contractul subsecvent nr. x din data de 22 decembrie 2009 şi actul adiţional nr. x din data de 20 decembrie 2010, atunci şi aceste acte sunt de natură a marca începutul prescripţiei.

În opinia, recurentului-pârât paguba invocată a fost cunoscută părţii adverse de la data sentinţei civile nr. 2207 din 21 februarie 2012 şi a procesului-verbal din 1 august 2012, astfel că, dreptul material la acţiune era prescris cel mai târziu la data de 22 februarie 2015 pentru suma de 1.496.486,12 RON şi la data de 21 august 2012, pentru suma de 69.222,37 RON.

De asemenea, a menţionat că, în ceea ce priveşte legea aplicabilă prescripţiei, aceasta poate să difere în funcţie de actul pe care instanţa îl va considera ca marcând începutul prescripţiei şi de obiectul cererii, dar aceste aspecte nu sunt de natură să modifice soluţia de constatare a prescripţiei, având în vedere că principiul după care se calculează data de început a prescripţiei este acelaşi în noul C. civ., Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, Codul muncii şi Legea dialogului social nr. 62/2011.

În termen legal, recurenta-reclamantă Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate.

În esenţă, a arătat că, la momentul învestirii instanţei, recurentul-pârât nu mai avea calitatea de angajat al său, astfel că, la indicarea temeiului juridic al acţiunii, s-a avut în vedere răspunderea patrimonială a fostului angajat, după încetarea raporturilor de serviciu, iar, prin decizia nr. 1026/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în situaţia în care funcţionarul public nu se mai află în raport de serviciu cu autoritatea sau instituţia publică prejudiciată, angajarea răspunderii patrimoniale, calificată ca răspundere civilă, nu se poate face decât pe calea dreptului comun, cu antrenarea răspunderii civile delictuale, conform prevederilor cuprinse în C. civ.

A mai precizat că, acţiunea pe care a formulat-o a avut drept temei juridic răspunderea civilă delictuală, întrucât, având în vedere că fapta recurentului-pârât constituie infracţiune [potrivit art. 77 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 273/2006 ], operează excepţia de la regula potrivit căreia, în cazul în care între părţi, a existat un contract din a cărui executare sau executare necorespunzătoare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.

Ca atare a apreciat că sunt nefondate criticile prin care partea adversă a invocat nelegalitatea hotărârii prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, respectiv că greşita calificare a cererii de chemare în judecată a condus la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus ulterior întocmirii raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, recurentul-pârât a combătut cele susţinut de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, solicitând admiterea recursului incident.

A arătat că recurenta-reclamantă a precizat încă o dată că temeiul acţiunii sale este răspunderea civilă delictuală, validând astfel, cele susţinute prin recursul incident prin care a criticat soluţia instanţei de apel care a judecat cauza în baza răspunderii materiale a salariaţilor.

De asemenea, a susţinut că nu a fost în raporturi de serviciu cu recurenta-reclamantă, întrucât nu a deţinut calitatea de funcţionar public, precum şi că şi-a îndeplinit sarcinile de muncă în baza unui contract individual de muncă, făcând parte din categoria personalului contractual, iar pagubele pretins a fi pricinuite de salariaţi în executarea contractului de muncă se recuperează potrivit Codului muncii.

În opinia recurentului-pârât, încetarea contractului individual de muncă la momentul învestirii instanţei nu deschide calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală şi nici nu este admisibilă formularea unei acţiuni întemeiate pe o răspundere mixtă.

Cu privire la afirmaţia recurentei-reclamante în sensul că faptele care i se impută ar constitui infracţiune, a arătat că nu există nicio dovadă în acest sens şi a precizat că nu are cunoştinţă de existenţa vreunei sesizări penale şi, cu atât mai puţin, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se constate acest aspect.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 iunie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 15 noiembrie 2022, dată la care a reţinut cauza în pronunţare aspra recursurilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recursul declarat de reclamanta Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare, operaţiune care nu mai poate forma obiectul unor critici în calea extraordinară de atac a recursului, ce poate viza doar motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie a hotărârii atacate.

Astfel, între recurenta-reclamantă Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, în calitate de angajator, şi recurentul-pârât A., în calitate de salariat (Director General Adjunct Investiţii), a fost încheiat la data de 6 februarie 2009, sub nr. x, un contract individual de muncă, care a fost suspendat în perioada 8 iunie 2012 – 3 octombrie 2012 şi a încetat la data de 6 februarie 2013.

La data de 25 noiembrie 2009, între Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti (promitent achizitor) şi B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L. (în asociere), a fost încheiat Acordul cadru de lucrări nr. x, în temeiul căruia între Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, în calitate de achizitor, şi B. S.R.L., în calitate de executant, s-a încheiat contractul subsecvent nr. x.

Obiectul contractului consta în executarea de lucrări de regenerare urbană în mai multe parcuri aflate în administrarea recurentei-reclamante şi în alte locaţii, la cererea acesteia, preţul contractului fiind de 16.755.200 RON, la care se adăuga T.V.A. în sumă de 3.185.288 RON.

Printr-o clauză a contractului, la art. 12.2, s-a prevăzut că în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, atunci acesta are obligaţia de a plăti penalităţi de 15% din plata neefectuată, pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor.

Ca urmare a neîndeplinirii în termen a obligaţiilor asumate de către recurenta-reclamantă, executantul a iniţiat un litigiu împotriva recurentei-reclamante din cauza de faţă, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa nr. 2207 din data de 21 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, a admis în parte cererea creditoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti şi a ordonat debitoarei să plătească suma de 4.525.962,63 RON debit principal, precum şi suma de 1.496.486,12 RON penalităţi de întârziere.

Totodată, prin procesul-verbal din data de 1 august 2012, întocmit în dosarul de executare nr. x/2012, înregistrat la recurenta-reclamantă la data de 20 august 2012, executorul judecătoresc a stabilit cuantumul creanţei de recuperat de la acesta ca fiind în sumă de 5.091.671,12 RON (5.022,448,75 RON – debit datorat; 68.850.37 RON, inclusiv T.V.A. – onorariu executor judecătoresc; 372 RON, inclusiv T.V.A. – cheltuieli de executare silită).

În condiţiile în care recurenta-reclamantă nu avea prevăzute şi nici aprobate în buget aceste sume, prin rectificarea de buget, aprobată prin H.C.G..MB. nr. 231 din 231 din data de 19 decembrie 2012, au fost asigurate creditele necesare, iar la data de 27 decembrie 2012 au fost achitate sumele reprezentând penalităţile de întârziere şi cheltuielile de executare silită.

Urmare a constatărilor Curţii de Conturi privitoare la aceste debite, pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nr. 4 dispuse prin decizia nr. 55 din data de 30 aprilie 2013, s-a constituit Comisia de analiza privind "Extinderea verificării asupra plăţilor efectuate în anul 2012, ca urmare a punerii în executare a sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile, efectuarea de cercetări administrative în vederea stabilirii persoanelor responsabile şi recuperarea acestor sume, după caz, potrivit legii", aceasta stabilind, prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2015, că persoana responsabilă pentru prejudicierea instituţiei cu suma de 1.565.708,49 RON este recurentul-pârât.

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, recurenta-reclamantă l-a chemat în judecată pe recurentul-pârât pentru repararea prejudiciului decurgând din plăţile efectuate către B., în baza facturilor aferente angajamentelor încheiate peste prevederile bugetare aprobate, fiind invocată calitatea recurentului-pârât de Director General al Administraţiei Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, în perioada 27 aprilie 2009 – 8 iunie 2012.

În opinia recurentei-reclamante, cuantumul prejudiciului este reprezentat de penalităţile de întârziere calculate pentru neplata la termen a unor facturi emise în baza unor angajamente legale încheiate de către recurentul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, peste prevederile aprobate în conformitate cu Legea nr. 273/2006.

Judecând cauza, după anularea sentinţei primei instanţe prin decizia civilă nr. 1201A din data de 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia prescripţie dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a constatat că, termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă a dreptului angajatorului de a solicita obligarea salariatului la repararea prejudiciului cauzat, se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (în acest sens fiind şi prevederile dreptului comun, reţinând, totodată, că în materia răspunderii civile delictuale sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958).

Astfel, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie curge de la data naşterii dreptului la acţiune pentru recuperarea prejudiciului, care este reprezentat de data la care a fost încheiat contractul şi, după caz, efectuate plăţile, presupusa conduită a angajatului dobândind caracter ilicit la acel moment, iar prejudiciul solicitat, a devenit cert şi exigibil.

S-a apreciat că nu are relevanţă juridică data întocmirii actului de control de către Curtea de Conturi şi cu atât mai mult data la care comisia de analiză constituită în cadrul recurentei-reclamante a stabilit că persoana responsabilă pentru prejudicierea instituţiei cu suma de 1.565.708,49 RON este fostul director general al acesteia, întrucât, acestea reprezintă momente în care s-a constatat existenţa prejudiciului, mult ulterioare momentului în care prejudiciul s-a produs.

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere interpretarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, respectiv a art. 2526 din C. civ., oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei nr. 19/2019 privind soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Ca urmare, a constatat că, fiind vorba despre nelegalitatea unor cheltuieli bugetare efectuate ca urmare a contractului din anul 2009, chiar şi în condiţiile în care se reţine că între prestator şi recurenta-reclamantă au fost încheiate acordul-cadrul nr. 360 din data de 25 noiembrie 2009, contractul subsecvent nr. x din data de 22 decembrie 2009 şi actul adiţional nr. x din data de 20 decembrie 2010 prin care a fost prelungit contractul până la data de 31 decembrie 2012, răspunderea materială putea fi angajată în sarcina persoanei responsabile de această pagubă, într-un interval de 3 ani de la data la care a fost încheiat şi executat contractul respectiv, cu încălcarea prevederilor legale.

Astfel, reţinându-se că acţiunea a fost înregistrată la data de 20 iulie 2016, s-a constatat că la data formulării acţiunii, termenul de prescripţie extinctivă era împlinit.

În plus, a mai arătat că aceeaşi concluzie, a constatării împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, se impune şi în ipoteza în care s-ar aprecia că prejudiciul a cărei recuperare se solicită prin acţiunea de faţă nu ar fi fost cert ori exigibil anterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2207 din data de 21 februarie 2012 pronunţate de secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti, respectiv, a comunicării (la data de 20 august 2012) a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 1 august 2012, reprezentând titlu executoriu pentru suma de 69.222,37 RON – cheltuieli de executare.

Prin recursul principal, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează materia prescripţiei extinctive, din perspectiva momentului de la care termenul începe să curgă, susţinând că acesta îl reprezintă data întocmirii procesului-verbal de către Comisia de analiză constituită în baza deciziei nr. 36 din data de 11 februarie 2015, respectiv 23 decembrie 2015.

Astfel, în fapt, a solicitat a se da relevanţă, din perspectiva momentului de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă, procesului-verbal din data de 23 decembrie 2015, prin care s-a constatat de către Comisia de examinare prejudicierea instituţiei cu suma de 1.565.708,49 RON de către recurentul-pârât şi s-a decis ca instituţia să acţioneze în instanţă persoana în culpă, respectiv recurentul-pârât.

Potrivit dispoziţiilor legale reţinute de către instanţa de apel, astfel cum au fost anterior arătate, şi a căror incidenţă nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă, termenul de prescripţie este de 3 ani, iar începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat, din perspectiva momentul obiectiv, de data la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În speţă, chiar recurenta-reclamantă a făcut referire la calitatea de ordonator de credite a recurentului-pârât, astfel că nu se poate prevala de necunoaşterea persoanei responsabile de producerea prejudiciului până la momentul la care a fost întocmit procesul-verbal al Comisiei de examinare.

Pe de altă parte, au relevanţă cele statuate prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 19 din data de 3 iunie 2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor reprezentând prejudiciul suferit, în sensul că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

S-a reţinut, în considerentele acestei decizii, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive şi, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive.

Or, recurentul-reclamant a arătat că, în speţă, Comisia de analiză a fost constituită ca urmare controlului efectuat de către Curtea de Conturi, astfel că, procesul-verbal de care se prevalează acesta este ulterior actului de control a Curţii de Conturi.

Ca atare, cum, prin decizia obligatorie pronunţată în interesul legii anterior menţionată, s-a statuat că paguba constatată de către organul de control este preexistentă raportului întocmit de către acesta, iar izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, este evident, că momentul de început al cursului termenului de prescripţie nu se poate situa la o dată ulterioară chiar actului de control, cum, în mod nefondat, susţine recurenta-reclamantă, ci la o dată anterioară acestuia, anume, la cea a producerii pagubei (data încheierii actului sau săvârşirii faptului prejudiciabil).

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, nu s-a raportat numai la data încheierii contractului subsecvent nr. x din data de 22 decembrie 2009, ci a analizat excepţia şi prin prisma datei executării acestuia şi a efectuării plăţilor, precum şi a celor la care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2207 din 21 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a avut loc comunicarea procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc din data de 1 august 2012 (la data de 20 august 2012).

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data producerii pagubei, respectiv data executării contractului, care este data efectuării plăţilor privind sumele de bani, ce reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, prejudiciul suferit, moment ce se situează la nivelul anului 2012, iar acţiunea formulată la data de 21 iulie 2016, după mai mult de 3 ani, a fost în mod legal respinsă, reţinându-se că dreptul material la acţiune este prescris.

Prin urmare, reţinând aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente speţei, dar şi a dezlegărilor obligatorii date de instanţa supremă prin decizia nr. 19/2019 în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-reclamantă referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recursul incident formulat de pârâtul A.

Prin criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia recurată în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a unei greşite calificări a obiectului litigiului.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură care guvernează dreptul la un proces echitabil, rolul judecătorului în aflarea adevărului, limitele efectului devolutiv, soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel, precum şi modificarea cererii (art. 6-8, art. 9, art. 13, art. 22, art. 204, art. 478 şi art. 480 C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), atunci când a judecat cauza în baza instituţiei juridice a răspunderii patrimoniale a salariatului, ignorând faptul că recurenta-reclamantă a precizat explicit că temeiul cererii sale îl reprezintă răspunderea civilă delictuală.

Susţinerile recurentului-pârât sunt nefondate.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa de judecată, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1357 C. civ., iar, la data de 31 mai 2019, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, aceasta a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că temeiul acţiunii sale este reprezentat de art. 254-259 şi art. 268 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicat, precum şi art. 1349, art. 1357-1359 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 31 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a constatat că recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a modifica, la acel moment, cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel, judecând cauza pe fond (după anularea sentinţei tribunalului şi reţinerea pricinii spre judecare, dispuse prin decizia civilă nr. 1201A din data de 8 octombrie 2020), la termenul de judecată din data de 4 februarie 2021, a acordat cuvântul părţilor asupra excepţiei inadmisibilităţii şi a excepţiei prescripţiei, în raport de toate temeiurile juridice invocate, vizând atât acţiunea în răspundere delictuală, cât şi răspunderea materială şi contractuală, prin prisma contractului de muncă, arătând şi că urmează a se avea în vedere toate aceste precizări, ţinând seama şi că nu se poate modifica cadrul procesual în faza apelului.

În considerentele deciziei recurate, a arătat că actul procedural depus de către recurenta-reclamantă în faţa tribunalului nu reprezintă o cerere de modificare a acţiunii, ci o precizare a acesteia, în condiţiile în care nu au fost aduse modificări ale pretenţiilor arătate în cererea introductivă şi nici nu au fost deduse judecăţii alte fapte pretins cauzatoare de prejudicii.

Ca urmare, a reţinut că acţiunea recurentei-reclamante vizează tragerea la răspundere a recurentului-pârât prin prisma dispoziţiilor legale incidente raportului juridic litigios dintre părţi, textele legale incidente în cauză fiind cele care reglementează răspunderea materială ca formă a răspunderii civile, astfel cum se arată chiar de recurentul-reclamant prin cererea precizatoare anterior evocată.

Procedând în această modalitate, contrar celor susţinute de recurentul-pârât, instanţa de apel nu a încălcat limitele învestirii sale şi nici principiul disponibilităţii, făcând totodată o corectă aplicare a prevederilor art. 22 şi art. 204 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., în demersul său pentru aflarea adevărului, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi. De altfel, partea nu este obligată să indice chiar textele de lege corespunzătoare pretenţiei deduse judecăţii, fiind suficientă enunţarea fundamentului juridic al cererii, încadrarea acesteia în textele de lege fiind atributul judecătorului.

Totodată, se reţine că părţile pot limita calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres. A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părţile nu pot dispune (norme imperative), instanţa poate da ori restabili calificarea juridică exactă, ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci şi la calificarea obiectului cererii, a categoriei ori a instituţiei sau normelor juridice aplicabile.

Or, în speţă, aşa cum s-a mai arătat, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentului-pârât la repararea prejudiciului decurgând din plăţile efectuate către B., în baza facturilor aferente angajamentelor încheiate peste prevederile bugetare aprobate, fiind invocată calitatea recurentului-pârât de Director General al Administraţiei Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti.

Ca atare, încă de la formularea acţiunii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a invocat săvârşirea de către recurentul-pârât a unor fapte ilicite în legătură cu atribuţiile de serviciu, în urma cărora i-a fost cauzat prejudiciul a cărui reparare o solicită prin prezenta acţiune, prezentând fapte şi circumstanţe specifice instituţiei juridice a răspunderii patrimoniale a salariatului, chiar dacă nu a indicat în mod expres normele materiale din Codul muncii.

Or, săvârşirea de către angajat a unor fapte prejudiciabile pentru angajator în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu se circumscrie noţiunii de răspundere materială a salariatului, ceea ce reprezintă o răspundere contractuală grefată pe raporturile de muncă ale acestuia.

Cum răspunderea contractuală reprezintă excepţia, iar răspunderea delictuală regula, în mod corect instanţa de a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant în calificarea obiectului cererii cu care a fost învestită, părţilor unui contract nefiindu-le permis a opta pentru aplicarea regulilor răspunderii delictuale atunci când diferendul derivă din contract.

De altfel, această regulă este consacrată în mod expres de art. 1350 alin. (3) din C. civ., în următorii termeni, norma fiind una imperativă: "(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile."

Drept urmare, şi în cazul în care reclamanta nu ar fi depus cererea precizatoare, instanţele de fond, într-o corectă aplicarea a prevederilor art. 22 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., aveau obligaţia aplicării în cauză a normelor ce reglementează răspunderea contractuală, în speţă, dispoziţiile de drept material din Codul muncii şi legislaţia conexă acesteia (Legea nr. 62/2011).

Însă, prin cererea depusă în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, recurenta-reclamantă a precizat că temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă atât prevederile art. 1349 şi art. 1357-1359 C. civ., cât şi cele ale art. 254-259 şi art. 268 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii.

Faţă de considerentele anterior menţionate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a art. 204 C. proc. civ., apreciind că actul de procedură depus la data de 31 mai 2019 de recurenta-reclamantă nu reprezintă o cerere modificatoare, în condiţiile în care partea nu a modificat obiectul pretenţiilor şi nu a pus în discuţie aspecte sau fapte noi, ci a menţinut cele arătate iniţial prin cererea de chemare în judecată, făcând doar o încadrare, o precizare, a temeiului de drept al acţiunii.

De asemenea, în contextul speţei, instanţa de apel a procedat în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ. şi şi-a exercitat atributul şi obligaţia instituite de acestea, stabilind textele legale incidente în cauză, în considerarea raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum a fost acesta relevat prin cererea de chemare în judecată şi readus în discuţie prin precizarea recurentei-reclamante.

Nu se poate reţine nici că a fost încălcat principiul disponibilităţii părţilor, prin ignorarea afirmaţiei recurentei-reclamante în sensul că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, întrucât, aşa cum s-a arătat, părţile nu aveau o astfel de opţiune de a înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale şi să solicite aplicarea regulilor (eventual, mai favorabile) de la răspunderea civilă delictuală, conduită impusă prin norma de la art. 1350 alin. (3) din C. civ.

Această concluzie se impune, pe de o parte, prin raportare la cele reţinute anterior cu privire la cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al precizării depuse de către recurenta-reclamantă, iar, pe de altă parte, având în vedere şi cele arătate de către aceasta la termenul de judecată din data de 4 februarie 2021, când, la interpelarea instanţei referitor la faptul că prin cererea de chemare în judecată era deja invocată o răspundere patrimonială, reprezentantul recurentei-reclamante a arătat că era vorba de o răspundere patrimonială şi la acel moment era imposibil să facă un alt act procedural legal.

Or, făcând o corectă aplicarea a art. 22 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., curtea de apel în mod legal a dat calificarea juridică proprie raportului litigios, chiar dacă recurenta-reclamantă a afirmat (şi) că este vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală, aşa cum susţine recurentul-pârât.

Totodată, faţă de cele anterior reţinute, nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-pârât, conform cărora s-ar fi schimbat cadrul procesual în apel, în sensul că instanţa ar fi nesocotit prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care, în apel, nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Or, temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost reţinut de către curtea de apel, în aplicarea art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., este acelaşi cu cel prefigurat prin raportul juridic dedus judecăţii, încă de la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, nefiind o chestiune nouă revelată în calea de atac.

De asemenea, nu se poate aprecia că instanţa de apel a nesocotit dreptul recurentului-pârât la un proces echitabil sau că a încălcat dreptul la apărare al acestuia, prin punerea părţii în imposibilitatea de a formula apărări specifice fondului unui litigiu supus reglementărilor Codului muncii, întrucât cauza a fost soluţionată prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a fi analizate pe fond pretenţiile recurentei-reclamante.

Sunt nefondate şi criticile recurentului-pârât privind o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora: "Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă."

Or, prin calea de atac exercitată de către recurenta-reclamantă, instanţa de apel a fost învestită cu critici vizând soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, nefiind invocate aspecte privind o eventuală necompetenţă materială a tribunalului care a pronunţat sentinţa atacată cu apel.

Ca atare, judecând în limitele învestirii sale, curtea de apel nu a constatat faptul că prima instanţă nu ar fi fost competentă a soluţiona litigiul, soluţie care ar fi atras incidenţa prevederilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ., invocate de către recurentul-pârât, ci, după reţinerea cauzei spre judecare (prin decizia 1201A din data de 8 octombrie 2020, neatacată cu recurs, constatând că prima instanţă nu a arătat în concret în ce constă aspectul reţinut ca reprezentând un fine de neprimire al demersului recurentei-reclamante), a analizat cauza din perspectiva excepţiilor invocate de recurentul-pârât şi s-a pronunţat asupra acestora, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin motivul de recurs invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii prin faptul că odată instanţa de apel a luat act că temeiul de drept al acţiunii în reprezintă răspunderea civilă delictuală, iar, apoi, a analizat cererea în temeiul răspunderii patrimoniale/materiale a salariatului.

Or, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, rezultă foarte clar că instanţa de apel a reţinut că, potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, temeiul de drept al acţiuni este art. 254-250, art. 268 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicat, art. 1349 şi art. 1357-1359 C. civ. şi, în aplicarea art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., a procedat la calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, stabilind că acţiunea recurentei-reclamante vizează tragerea la răspundere a recurentului-pârât prin prisma dispoziţiilor legale incidente raportului juridic existent între părţi (raporturi de muncă), textele legale incidente în cauză fiind cele care reglementează răspunderea materială a salariatului, răspundere contractuală, formă a răspunderii civile.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cuprinsul deciziei recurate, contrar susţinerilor recurentului-pârât, neputând fi identificate considerente contradictorii în sensul celor invocate de către acesta.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât prin care a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât a apreciat că, prin recalificarea naturii juridice a pricinii, au fost încălcate inclusiv reguli de drept material ce guvernează un litigiu de dreptul muncii şi a arătat că soluţionarea conflictelor de muncă este dată de legiuitor în competenţa exclusivă a secţiilor sau a completelor specializate, că sarcina probei este răsturnată şi există doar calea de atac a apelului.

Or, aspectul vizând competenţa de soluţionare a pricinii, din perspectiva reglementărilor aplicabile în materia dreptului muncii, nu poate fi analizată în faza procesuală a recursului, în condiţiile în care o atare excepţie nu a fost ridicată anterior în cauză (faţă de temeiul juridic precizat de reclamantă la prima instanţă), astfel că, la acest moment procesual, ea nu mai poate fi invocată de pârât, faţă de prevederile art. 130 C. proc. civ.

În plus, această afirmaţie a recurentului-pârât reprezintă un argument adus de către acesta în susţinerea faptului că instanţa nu putea schimba în apel cauza cererii de chemare în judecată [aspect analizat în cadrul considerentelor referitoare la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu se poate reţine o astfel de critică, în condiţiile în care curtea de apel nu a procedat în acest fel, ci, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., a dat calificarea juridică adecvată actelor şi faptelor deduse judecăţii, indicând explicit fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantei, astfel cum au fost arătate de parte încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, aceste critici ale recurentului-pârât nu pot primi eficienţa dorită de recurentul-pârât, nefiind susceptibile de a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum nu pot susţine nici caracterul nelegal al deciziei recurate prin prisma vreunui alt motiv de casare.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, însă aceste critici sunt lipsite de obiect faţă de constatarea caracterului prioritar al aplicabilităţii normelor ce reglementează răspunderea materială a salariatului.

Înalta Curte observă că recurentul-pârât tinde a susţine o nelegalitate a deciziei recurate prin raportare la prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ., arătând că acţiunea era inadmisibilă întrucât recurenta-reclamantă a formulat o acţiune întemeiată pe răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care avea deschisă numai calea acţiunii în atragerea răspunderii civile patrimoniale a salariatului şi nu avea un drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală, cât timp între părţi a existat încheiat un contract.

Or, faţă de cele deja arătate, nu se poate reţine o nesocotire a dispoziţiilor legale invocate de către parte, având în vedere că, analizând dacă există un fine de neprimire a acţiunii în pretenţii formulate în cauză pentru recuperarea pagubei invocate, instanţa de apel a constatat că raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală este cel de la general la special, astfel încât, numai dacă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale operează răspunderea civilă delictuală, şi doar în măsura în care s-a săvârşit o faptă ilicită culpabil.

Aceste considerente ale instanţei de apel nu sunt de natură a indica vreo încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. proc. civ., în contextul în care sunt în acord cu aceste prevederi legale.

Totodată, după ce anterior, constatase că textele legale incidente în speţă sunt cele care reglementează răspunderea materială ca formă a răspunderii civile, instanţa de apel a reţinut prevederile art. 254 alin. (1) Codul muncii, în conformitate cu care "salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor."

În plus, a arătat că, o acţiune precum cea de faţă, constituie un instrument juridic aflat la dispoziţia recurentei-reclamante pentru ca aceasta să încerce repararea prejudiciului despre care afirmă că i-ar fi fost cauzat prin faptele pârâtului, cu care nu mai avea un raport de muncă la data formulării acţiunii, aspect care se impune a fi analizat şi din perspectiva necesităţii de a se asigura acesteia accesul la justiţie.

Cum noţiunea de inadmisibilitate vizează efectul spre care se tinde, respectiv o modalitate de respingere a cererii, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu poate exista un fine de neprimire a unei acţiuni prin care angajatorul încearcă repararea prejudiciul încercat, pretins a fi fost cauzat prin faptele fostului angajat, atât prin raportare la prevederile Codului muncii, cât şi la necesitatea asigurării pentru recurenta-reclamată a accesului la justiţie.

Înalta Curte apreciază că în analiza legalităţii deciziei recurate, nu au relevanţă susţinerile recurentului-pârât referitoare la apărarea părţii adverse, în sensul că fapta pe care i-o impută ar constitui infracţiune şi, astfel, acesta ar avea drept de opţiune între cele două tipuri de răspundere, întrucât a fost înlăturată de către instanţa de apel şi nu a dus la adoptarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Astfel, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurentul-pârât prin recursul incident.

Ca atare, având în vedere toate argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanta Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti şi recursul incident declarat de pârâtul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanta Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti şi recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 370A din data de 4 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.