Usucapion claim revived: High Court quashes prescription dismissal for failure to clarify possession continuity and remands for rehearing.

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 11 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 1, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti şi Consiliul Local Sector 1, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 225 mp situat în Municipiul Bucureşti, str. x. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 490, şi art. 1890 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 18821 din 15 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Consiliul Local Sector 1, Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, Primăria Sector 1 Bucureşti, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Reclamantul A., în temeiul art. 204 C. proc. civ., a formulat cerere modificatoare, prin care a învederat că înţelege să-şi aleagă domiciliul procesual în Municipiul Bucureşti, solicitând ca instanţa să ia act de noul domiciliu procesual şi să dispună modificarea citativului, şi a precizat cadrul procesual pasiv în sensul că înţelege să se judece doar cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general, având în vedere că, potrivit art. 136 din Constituţie, proprietatea de stat este publică sau privată, titular fiind statul sau unitatea administrativ-teritorială; de asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public, în cauză nu exista nici o raţiune pentru a aprecia că bunul care formează obiectul litigiului ar fi de interes naţional. În aceste condiţii, proprietatea asupra imobilului aparţine Municipiului Bucureşti, ceea ce justifică şi calitatea sa procesuală pasivă.

Prin încheierea de şedinţă din 09 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a constatat că a rămas învestit doar cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, pe care a unit-o cu fondul; a încuviinţat probele cu înscrisuri şi cu martori, precum şi proba cu expertiză tehnică topografică.

Prin încheierea de şedinţă din 15 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a solicitat reclamantului să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv să indice poziţionarea suprafeţei de 225 mp pentru care se invocă uzucapiunea, prin indicarea pe planul topografic, având în vedere că aceasta nu a fost în vreun fel individualizată în cadrul suprafeţei mai mari existente la adresa Bucureşti, str. x.

La data de 29 august 2017, reclamantul A. a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafaţa de 225 mp care face obiectul acţiunii este situată în imediata vecinătate a imobilului său de la nr. 19, astfel cum a marcat prin haşurare pe planul de situaţie scara 1/500.

Reclamantul A. a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafaţa de 225 mp care face obiectul acţiunii este situată la nr. poştal 21 (lot x IA) al străzii Dârza.

In şedinţa publică din data de 03 decembrie 2018, s-a prezentat numita B. care a formulat oral cerere de intervenţie, pe care, ulterior, a formulat-o şi în scris, înţelegând să susţină apărările pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, cu privire la terenul situat în Bucureşti, str. x şi 23A, în suprafaţă totala de 450 mp, care a fost şi este în folosinţa şi posesia familiei sale cât şi a sa încă din anul 1945, solicitând pe aceasta cale respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi nelegală.

În drept, a invocat art. 63, art. 148 alin. (1) şi urm. C. proc. civ.

În şedinţa publică din 01 aprilie 2019, a fost adusă la cunoştinţa instanţei împrejurarea decesului reclamantului A. la data de 06 martie 2019, iar prin încheierea de şedinţă din 03 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a dispus introducerea în cauză în calitate de moştenitori ai defunctului A., în calitate de reclamanţi, a succesorilor acestuia C. şi D., conform certificatului de moştenitor emis la 27 mai 2019.

Prin încheierea de şedinţă din 02 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de B. a respins cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019 formulată de către reclamanţi; a constatat imposibilitatea obţinerii avizării raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul E.; a dispus respingerea cererii de majorare a onorariului provizoriu stabilit pentru expert şi a dispus reducerea onorariului provizoriu la 1000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2576 din 18 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, a respins cererea de chemare în judecată precizată privind pe reclamanţii D. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenienta B., ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta B.; a obligat reclamanţii la plata către intervenientă a sumei de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 639 A din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat, formulat de apelanţii-reclamanţi C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 2576 din 18 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2016.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 639 A din 15 aprilie pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul C..

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de reclamantul C. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile nr. 2576 din 18 noiembrie 2019, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de intervenţie accesorie şi admiterii cererii introductive, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- în motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut faptul că posesia exercitată nu este utilă, nefiind astfel îndeplinită cerinţa ca posesia să fie neîntreruptă, deoarece în legătură cu terenul în litigiu numita F. şi succesoarea acesteia au formulat notificării în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, Legii nr. 18/1991; pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuie să existe ca situaţie premisă - pasivitatea titularului dreptului de proprietate pe întreaga durata a posesiei exercitate de neproprietar;

- or, astfel cum a reţinut instanţa de fond, Municipiul Bucureşti are calitate de proprietar asupra terenului situat în strada x, nr. 21, având în vederea că acesta "nu se află în proprietatea vreunei persoane private, ci a fost proprietatea Statului Român, fiind preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951, (...), şi apoi a intrat în patrimoniul Municipiului Bucureşti";

- contrar celor reţinute de instanţa de apel posesia exercitată de reclamant, împreună cu autorii săi, nu a fost tulburat de demersul juridic efectuat de o terţă persoană, respectiv F., care nu are niciun drept asupra terenului ce face obiectul prezentei acţiunii, existenţa unei simple notificări (respinsă de instanţele de judecată) nu este de natură a conduce la tulburarea posesiei exercitate de reclamant şi, mai mult decât atât, a fost promovată o acţiune în constatare, fiind înregistrat în acest sens pe rolul Tribunalului Bucureşti dosarul nr. x/2021, prin care a solicitat, în principal să se constate că pârâta B. nu este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 450 mp, situat in Bucureşti, str. x, conform notificării nr. x/2001, care face obiectul dosarului administrativ nr. x, iar în subsidiar să fie obligat pârâtul, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la soluţionarea notificării înregistrată sub nr. x/2001, care face obiectul dosarului nr. x, cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 450 mp, situat în Bucureşti, str. x;

- contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurentul şi autorii săi au făcut dovada unei posesii neîntrerupta de 30 ani, anterior formulării cererii de chemare în judecată, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei din care rezultă următoarele: încă din anul 1949 impozitul asupra imobilului nu mai fusese achitat; conform procesului-verbal întocmit la acea vreme rezultă faptul că terenul era părăsit de foştii proprietari şi era cultivat de zarzavaturi de vecini, fapt confirmat chiar de martorii audiaţi în dosarul nr. x/1958; în aceea perioadă nu a mai existat rol fiscal, întrucât F., pretinsa moştenitoare a fratelui său G., nu s-a înscris niciodată la fisc; conform considerentelor sentinţei civile nr. 2971/1960, martorii au menţionat că decedata F. venea o dată la un an/doi să îşi vadă terenul, acesta fiind cultivat cu zarzavat încă din 1948 de către vecini, aspect ce demonstrează faptul că terenul ce face obiectul prezentului dosar era ocupat de către autorii recurentului, iar posesia asupra acestui teren este amintită şi într-un alt raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul nr. x/1999, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorul 1, prin care presupusa autoare a intervenientei, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a solicitat lăsarea în deplină proprietate a terenului din strada x, nr. 21, cererea de chemare în judecată fiind respinsă;

- conform certificatului nr. x/18.07.2007 emis de P.M.B. din eroare figura ca titular de rol fiscal H. la adresa str. x, adresa corectă a imobilului deţinut de H. fiind strada x nr. 17 A, aşa încât nu se poate susţine faptul că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt de faptul că în perioada 1964-1986 H. ar fi figurat înscris la rolul fiscal;

- instanţa de apel a reţinut în mod nelegal şi netemeinic că nu s-a făcut dovada existenţei elementului psihologic în persoana reclamantului iniţial A., motivat de faptul că la dosar nu a fost depusă nicio dovadă a achitării taxelor şi impozitelor în perioada corespunzătoare prescripţiei şi că terenul nu a fost întreţinut în mod corespunzător, fapt ce a permis depozitarea de gunoaie pe teren şi chiar ocuparea lui de persoane fără adăpost;

- în ceea ce priveşte neplata impozitului pentru teren, această împrejurare nu reprezintă un motiv care să conducă la concluzia lipsei elementului animus, în conformitate cu dispoziţiile art. 1847 şi urm. C. civ., plata impozitului pentru teren nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune;

- împrejurarea că reclamantul nu au fost înregistrat în evidenţele Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 ca plătitor de impozite pentru terenul în litigiu nu are nicio relevanţă juridică în cauză, întrucât acest aspect nu echivalează cu absenţa elementului intenţional al posesiei care a fost exercitată asupra terenului {animus sihi habendi);

- neplata taxelor şi impozitelor nu poate conduce, prin ea însăşi, la concluzia lipsei posesiei, după cum nici simpla plata a taxelor şi impozitelor, necoroborată cu alte mijloace de probă, nu conferă unei persoane, prin ea însăşi, calitatea de proprietar; neînscrierea ca titular de rol fiscal poate avea semnificaţia unei sustragerii de la plata impozitelor, nicidecum nu poate fi asimilată lipsei posesiei;

- în ceea ce priveşte concluzia că terenul nu a fost întreţinut, ceea ce a permis depozitarea de gunoaie şi ocuparea lui de către persoane fără adăpost, instanţa a avut în vedere numai declaraţia celor doi martori propuşi de intervenientul accesoriu, care au fost contrazise de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în sensul că terenul era folosit de vecini ca şi gradină de zarzavat;

- interpretând în mod eronat prevederile art. 1847 C. civ., instanţa de apel a reţinut faptul că posesia exercitată de recurent reprezintă numai o expresie a detenţiei precare a acestuia şi nu o manifestare a intenţiei de a se comporta ca adevărat proprietar, deşi detenţia presupune, de regulă, existenţa unui raport juridic cu proprietarul bunului, totuşi, legea extinde acest cadru, incluzând şi situaţia în care se exercită acte de stăpânire cu îngăduinţa proprietarului, deci în absenţa unor relaţii contractuale;

- nu trebuie confundată posesia cu detenţia precară, chiar dacă, în ambele cazuri, bunul se află în posesia fizică a unei persoanei, detentorul deţine bunul pentru altul, fără a se comporta ca titularul unui drept real, acesta având obligaţia de a restitui bunul, în timp ce posesorul deţine bunul pentru sine, diferenţa dintre cele două instituţii fiind dată de elementul psihologic;

- în ceea ce priveşte existenţa elementului intenţional al posesiei, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă, respectiv acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor, adică stăpânirea materială a unui bun este o exprimare a voinţei ca această stăpânire se face animo sibi habendi; în alte cuvinte, legiuitorul prezumă existenţa elementului intenţional al posesiei din existenţa elementului material;

- nu există nicio dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte faptul că recurentul şi autorii săi au fost detentori precari, astfel cum eronat a reţinut instanţa de fond; art. 1850 C. civ. de la 1864 instituie prezumţia legală relativă, potrivit căreia posesorul actual care dovedeşte că a exercitat posesia la un moment dat este presupus că a exercitat posesia în tot timpul intermediar;

- uzucapiunea este o sancţiune care intervine împotriva adevăratului proprietar, iar termenul de 30 de ani al posesiei exercitate reclamantul iniţial şi autorii acestuia s-a împlinit anterior lunii noiembrie 2018, când s-au adus pe teren maşini stricate în dorinţa de a se încerca o întrerupere a posesiei, dar şi anterior anului 2007-2010, când se afirmă de către martorii intervenientei că s-ar fi reparat gardul care împrejmuieşte terenul uzucapat; odată îndeplinit termenul de prescripţie achizitivă orice eventuală întrerupere, survenită la un moment ulterior nu putea produce niciun efect;

- numitul A. a înţeles să invoce joncţiunea posesiei cu cea a autoarei sale I. cu privire terenul de de 225 mp din str. x (21 A), sector 1; joncţiunea posesiilor constă în adăugarea la termenul posesiei actuale exercitate de către uzucapant a timpului cât bunul s-a aflat în posesia autorului său, astfel încât termenul prescripţiei achizitive era demult împlinit anterior perioadelor în care se pretind a fi existat respectivele tulburări;

- în ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii din 02 septembrie 2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare, a arătat că în vederea stabilirii situaţiei de fapt cu privire la tulburarea posesiei, în temeiul art. 413 C. proc. civ., a solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea cererii având ca obiect acţiunea posesorie, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2019;

- cu referire la art. 10, art. 11 şi art. 22 C. proc. civ., a susţinut că prin încheierea din 02 septembrie 2019, instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea de suspendare, având în vedere că prezenta acţiune depindea de modul în care se va soluţiona acţiunea posesorie care avea menirea de a înlătura pretinsa tulburare intervenită după formularea cererii de constatare a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 04 martie 2022 (data înregistrării la instanţa de recurs), în termenul legal, intimaţii-pârâţi Primăria Sectorului 1 şi Consiliul Local Sector 1, prin primar, au depus întâmpinare, prin care au solicitat ca instanţa să ia act că nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având în vedere că prin cererea modificatoare reclamantul A. a precizat cadrul procesual pasiv, în sensul că a înţeles să se judece cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general, iar prin încheierea de şedinţă din 09 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti a dispus rectificarea citativului în acord cu cererea modificatoare.

La data de 25 martie 2022 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, intimata-intervenientă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca fiind nul, ira în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a arătat că criticile deduse judecăţii recursului reprezintă o reluare a criticilor din cererea de apel ce vizează situaţia de fapt reţinută de instanţă şi nu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din 15 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

În considerarea motivului de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se consideră că în mod eronat, instanţa de apel a interpretat prevederile art. 1890 C. civ., reţinând faptul că nu sunt întrunite condiţiile uzucapiunii.

Criticile invocate şi subsumate motivelor reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se privesc a fi fondate, însă, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5, astfel cum se va arăta.

În conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, să enunţe direct cele constatate şi dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, iar dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. În acest sens, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, trebuie să se dispună ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Înalta Curte reţine temeinicia criticilor recurentului din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigenţelor impuse de principiul dreptului la un proces echitabil. Dreptul recurentului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, include şi dreptul de a beneficia de examinarea reală şi efectivă a apărărilor lor relevante pentru cauză, aspect care include stabilirea unei situaţii juridice reale şi complete în cauză, în vederea aplicării corecte a normelor de drept incidente.

Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) este modul de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale prin posesia neîntreruptă asupra unui imobil pe o perioadă şi în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 1890 C. civ., pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune, cel care invocă acest mod de dobândire a proprietăţii trebuie să îndeplinească doua condiţii: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, anume 30 de ani şi posesia sa să fie utilă, în sensul că posesia nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuităţii, violenţei, clandestinităţii si echivocului. Potrivit art. 1847 C. civ. "Pentru a se prescrie se cere o posesie continua, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".

Pentru a fi incidentă uzucapiunea de 30 de ani, se impune ca reclamantul să posede bunul 30 de ani, posesia să fie utilă, neafectată de vreun viciu, adevăratul proprietar să fi stat în pasivitate. Posesia este utilă, atunci când este continuă, în sensul că nu suferă intermitenţe anormale raportat la natura bunului, şi este paşnică atunci când uzucapantul nu intră în posesia imobilului prin violenţă ori nu îşi păstrează această posesie prin violenţă şi nu în ultimul rând, posesia trebuie să fie publică, deci să nu fie exercitată în secret. Deci, cel ce invocă prescripţia nu este obligat să producă vreun titlu şi nu i se poate opune reaua credinţă.

Prin urmare, simplul fapt al împlinirii termenului de 30 de ani duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, adică starea de fapt se transformă într-o stare de drept şi se consolidează în drept de proprietate. Potrivit art. 1860 C. civ. "Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesia sa cu posesiunea autorului său."

De asemenea, pentru invocarea joncţiunii posesiilor este necesară îndeplinirea a două condiţii şi anume: să fie vorba despre două sau mai multe posesii utile, iar posesia să fie transmisă în baza unui raport juridic valabil. Dreptul la opţiune cu privire la joncţiunea posesiilor a fost instituit de legiuitor din aceleaşi raţiuni pentru care a recunoscut şi dreptul de opţiune cu privire la uzucapiune, respectiv consolidarea situaţiilor de fapt prin transformarea lor în situaţii de drept în scopul creşterii gradului de securitate a circuitului civil.

Criticile recurentului reclamant vizează, pe de o parte, faptul că recurentul şi autorii săi au făcut dovada unei posesii neîntrerupte de 30 ani, anterior formulării cererii de chemare în judecată, pe care instanţa a ignorat-o, şi pe de altă parte, că în mod eronat se reţine că posesia exercitată nu este utilă, nefiind astfel îndeplinită cerinţa ca posesia să fie neîntreruptă, deoarece în legătură cu terenul în litigiu numita F. şi succesoarea acesteia ar fi formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, Legii nr. 18/1991.

În primul rând, apar ca fondate criticile recurentului reclamant privind interpretarea de către instanţă a prevederilor legale relative la posesia neîntreruptă, timp de 30 ani. Astfel, Curtea de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, cu privire la durata stăpânirii terenului în litigiu, a momentului de la care reclamantul a început să stăpânească acest teren, rezumându-se doar la a constata că prima instanţă corect a reţinut este atât faptul că reclamanţii (şi autorul acestora) nu au dovedit că au stăpânit neîntrerupt imobilul teren în ultimii 30 de ani anterior formulării cererii (respectiv, fiind avut în vedere elementul "corpus"), cât şi faptul tulburării posesiei prin demersurile juridice făcute de către F. şi succesoarea acesteia, intervenienta B., în vederea recunoaşterii unui drept de proprietate asupra terenului (constând în cereri formulate pe cale administrativă, precum şi pe cale judiciară), şi prin ocuparea efectivă a terenului de către o altă persoană începând din anul 2007, despre care au relatat doi dintre martorii audiaţi de tribunal.

A mai reţinut instanţa de apel că nu poate fi primită susţinerea apelanţilor în sensul că neplata impozitului pentru teren nu constituie o condiţie cerută de lege pentru a uzucapa şi, prin urmare, nu reprezintă un motiv care să conducă la concluzia lipsei elementului animus. De asemenea, împrejurarea că numita F. nu s-a înscris niciodată în evidenţele fiscale nu poate constitui o justificare pentru un comportament similar al celor ce au pretins că ar fi început exercitarea unei posesii utile asupra terenului, ulterior intrării acestuia în proprietatea statului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, cu nesocotirea prevederilor legale fără a motiva propriu-zis, cu claritate şi pertinenţă, a soluţionat cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt, motiv pentru care, potrivit art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În armonie cu funcţia constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanţa supremă are ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea şi interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanţelor fondului (primei instanţe şi instanţei de apel).

Limitând sfera motivelor de casare şi circumscriindu-le doar la unele aspecte de legalitate, legiuitorul a avut în intenţie să consolideze particularităţile controlului judiciar realizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excluzând posibilitatea ca, în cadrul recursului, să se poată ajunge, fie şi consecutiv admiterii acestuia şi casării hotărârii atacate, la efectuarea la nivelul instanţei supreme a unor verificări de fapt care sunt specifice instanţelor de fond. Cum instanţa supremă nu poate să stabilească ea însăşi faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existenţa respectivelor fapte, şi cum o asemenea prerogativă nu se păstrează în sfera controlului de legalitate, transgresând către cel de temeinicie, se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, casarea cu trimitere corespunzând unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil.

Se impun a fi verificate, cu ocazia rejudecării, susţinerile recurentului privind faptul că, în opoziţie cu cele reţinute de instanţa de apel, reclamantul a fost sau nu tulburat de demersul juridic efectuat de o terţă persoană, respectiv F., dacă existenţa unei simple notificări (respinsă de instanţele de judecată) este de natură a conduce la tulburarea posesiei exercitate de reclamant, de asemenea,dacă termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt, precum şi celelalte susţineri din memoriul de recurs.

Aşadar, se impune ca instanţa de rejudecare să verifice dacă şi când s-a împlinit termenul de 30 de ani al posesiei exercitate de reclamantul iniţial şi autorii acestuia, precum şi dacă, odată îndeplinit termenul de prescripţie achizitivă, o eventuală întrerupere, survenită la un moment ulterior putea produce sau nu vreun efect.

Pe de altă parte, reclamantul A. a înţeles să invoce joncţiunea posesiei cu cea a autoarei sale I. cu privire terenul de de 225 mp din str. x (21 A), astfel că se impune reevaluarea situaţiei de fapt şi faţă de aceste împrejurări, funcţie de care să se facă aplicarea justă a prevederilor legale incidente, dar şi a art. 1847 C. civ. şi urm. C. civ.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din data de 15 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din data de 15 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.