State liability for unconstitutional preventive detention: Constitutional interpretation extending compensation to legally valid but unfair pretrial detention following acquittal

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la 11 iunie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, a solicitat instanţei constatarea caracterului nelegal al privării de libertate, urmare a măsurilor preventive a reţinerii şi a arestului pe durata totală de 32 zile, dispuse împotriva reclamantului în perioada 23 aprilie 2018-24 mai 2018, prin ordonanţa procurorului nr. 3506/P/2018 din 23.04.2018 şi prin încheierea nr. 74 din 23.04.2018, pronunţată de Judecătoria Braşov, în dosarul nr. x/2018, menţinută prin încheierea nr. 26/CDL din 26.04.2018, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov în acelaşi dosar.

În temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 16.000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare efectuate de reclamant, reprezentând onorariu avocat pentru asistenţă juridică în dosarele Judecătoriei Braşov nr. x şi asociate, conform documentelor de plată ataşate; obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, aferente suferinţei pricinuite de măsurile preventive, cu cheltuieli de judecată.

2. Decizia Tribunalului Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 162/S din 6 iulie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 1 de cerere, privind constatarea caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului pe durata totală de 32 zile, dispuse împotriva reclamantului în perioada 23 aprilie 2018 – 24 mai 2018 prin ordonanţa procurorului nr. 3506/P/2018 din 23.04.2018 şi prin încheierea nr. 74 din 23.04.2018, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2018, menţinută prin încheierea nr. 26/CDL din 26.04.2018, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov în acelaşi dosar, invocată de către pârât şi a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil; a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 16.000 RON, cu titlu de daune materiale şi a echivalentului în RON la cursul BNR din data plăţii a sumei de 2000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă

Prin decizia civilă nr. 341/Ap din 25 februarie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul principal declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi apelul incident declarat de intimatul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 162/S/06.07.2021 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2020 şi a obligat apelantul-pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale efectuate în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

La 15 iunie 2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost înregistrat recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 341/Ap din 25 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat instanţei să dispună casarea hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub aspectul nelegalităţii hotărârii recurate, recurentul-pârât arată că instanta de apel a pronunţat decizia civilă nr. 341/Ap din 25 februarie 2022 cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează principiul rolului activ al judecătorului întrucât, în cauză, sunt incidente prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen.

Susţine că, deşi reclamantul nu a invocat în mod expres dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., dispoziţiile art. 593 din acelaşi act normativ sunt o aplicaţie specială a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., în sensul că reglementează exclusiv dreptul de reparaţie pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul, iar instanţa, în baza rolului activ al judecătorului, trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele.

Recurentul face o analiză comparativă a prevederilor art. 539, art. 9 C. proc. pen. şi articolul 5 paragraful 5 din Convenţie, invocă considerentele Deciziei nr. 136/2021 pronunţată de Curtea Constituţională şi concluzionează în sensul că dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituţionale, aveau un caracter special întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 din C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Conventie. Susţine că, atât timp cât norma specială şi-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ca neconstitutionale, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale, respectiv art. 9 din C. proc. pen. şi în raport de garanţiile procesuale reglementate de CEDO.

Arată că soluţia de achitare a intimatului A. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., însă această soluţie nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor necesare dispunerii măsurii reţinerii şi arestării preventive la momentul la care a fost luată, instanţa penală interpretând şi aplicând corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen. care vizează indiciile temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Învederează că este esenţială condiţia legalităţii arestării preventive pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenţie, legalitatea măsurii de lipsire de libertate fiind determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale art. 5, garanţii care, în speţă, au fost respectate.

Amintind jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, Cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit şi Cauza Varga contra României, recurentul-pârât susţine că se pot acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

Cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, în cuantum de 16.000 RON, recurentul-pârât invocă decizia nr. 59/18.09.2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi menţionează că instanţa de apel putea şi trebuia să cenzureze cheltuielile de judecată achitate de către reclamant în dosarul penal, conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu art. 451 C. proc. civ., prin prisma proporţionalităţii lor cu amplitudinea şi complexitatea cauzei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, în cuantum de 2.000 euro, echivalent în RON, recurentul-pârât susţine că reclamantul nu a justificat motivele pentru care nu s-a prezentat în vederea susţinerii examenului de bacalaureat nici în sesiunile următoare, astfel încât instanta de apel putea şi trebuia să procedeze la cenzurarea cuantumului acestor daune.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în faţa Tribunalului Braşov, recurantul-pârât susţine că se impunea cenzurarea cuantumului acestor cheltuieli, în raport de complexitatea dosarului şi de munca efectivă prestată de către reprezentantul conventional al reclamantului, acest aspect fiind reţinut şi în decizia Curţii Constituţionale nr. 401 din 14 iulie 2005.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. solicită respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se indica, în concret, temeiul de drept material încălcat sau greşit aplicat, ci invocă texte legale ce reglementează procedura penală sau procedura civilă, respectiv art. 9 alin. (5), art. 539 C. proc. pen., art. 22 alin. (5) C. proc. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu trimitere la art. 451 C. proc. civ.

Arată că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. şi nu se impunea analizarea caracterului legal/nelegal al măsurii preventive, ci a caracterului nedrept al măsurii preventive, în sensul precizat prin Decizia CCR nr. 136/03.03.2021. Caracterul nedrept al măsurii preventive a rezultat din existenţa unei erori judiciare constând într-o probă nelegal administrată ce a fundamentat luarea/menţinerea măsurii preventive.

Contrar interpretării recurentului-pârât, prin Decizia CCR nr. 136/03.03.2021, s-a statuat asupra atragerii răspunderii obiective a statului, în virtutea legii, pentru situaţiile în care măsura privativă de libertate a fost urmată de o soluţie de clasare/achitare.

Referitor la cheltuielile judiciare (onorariu avocat), în cuantum de 16.000 RON, invocând jurisprudenţa ÎCCJ, respectiv Decizia nr. 3529/03.07.2013, art. 276 alin. (6) C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., intimatul-pârât susţine că a dovedit caracterul real al acestora, prin depunerea la dosar a chitanţelor şi facturilor, precum şi caracterul necesar, în raport de prevederile art. 90 lit. a) şi lit. c) C. proc. pen., dar şi caracterul rezonabil având în vedere durata procedurilor şi activităţile specifice profesiei de avocat.

Cu privire la daunele morale, în cuantum de 2.000 euro, intimatul-pârât detaliază aspecte privind suferinţele pricinuite de fapta recurentului-pârât, iar cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, arată că au fost dovedite, au caracter rezonabil şi necesar.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Obiectul cauzei este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului român în calitate de garant al bunei funcţionări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat constatarea caracterului nelegal al privării sale de liberate, despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal finalizat cu soluţie de achitare, precum şi daune morale pentru suferinţele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa.

Instanţa de apel a confirmat soluţia de primă instanţă prin care a fost respins ca inadmisibil primul capăt de cerere şi a fost admisă, în rest, acţiunea în despăgubiri, în limita sumei de 16.000 RON daune materiale şi 2000 euro, în echivalent RON, daune morale.

Instanţele devolutive au făcut aplicarea deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen.

Într-o primă critică formulată în cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, deşi dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. au fost declarate neconstituţionale, principiul răspunderii exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale, în acord cu art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, rămâne reglementat în art. 9 C. proc. pen., text de lege pe care instanţa de apel l-a ignorat.

Cu referire la această apărare, susţinută şi în fazele procesuale anterioare, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Recurentul a reluat în recurs aceeaşi aserţiune însă nu a dezvoltat argumente de natură a combate considerentele instanţei de apel cu privire la concursul dintre norma generală şi cea specială şi incidenţa deciziei Curţii Constituţionale în cauza pendinte.

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are drept la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv pentru considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenţie, (par. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă, privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ. (în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale) şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în dosarul penal, ceea ce critică recurentul nu este posibilitatea acordării lor pe calea separată a procesului civil, ci faptul că instanţele devolutive nu au procedat la o evaluare a cuantumului lor prin prisma criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ., respectiv prin prisma proporţionalităţii lor cu amplitudinea şi complexitatea cauzei.

Instanţa de apel a apreciat că aceste cheltuieli au fost necesare şi rezonabile, prin raportare la importanţa majoră a rezultatului litigiului pentru reclamant, durata în timp a demersului judiciar, complexitatea cauzei penale şi munca prestată efectiv de către apărătorul reclamantului, raportându-se inclusiv la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, se constată că instanţa de apel a aplicat criteriile legale şi jurisprudenţiale în evaluarea cuantumului cheltuielilor acordate, apreciind asupra cuantumului lor prin prisma acestora.

Or, potrivit deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37).

Prin urmare, critica recurentului, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs.

Mai consideră recurentul, în baza aceluiaşi motiv de recurs, că, de vreme ce a apreciat că reclamantul nu a justificat motivele pentru care nu s-a prezentat în vederea susţinerii examenului de bacalaureat în sesiunile următoare, instanţa de apel trebuia să cenzureze, prin diminuare corespunzătoare, daunele morale acordate în primă instanţă.

Critica recurentului, prin care se reproşează instanţelor devolutive faptul că nu au valorizat, în sensul diminuării daunelor morale, neparticiparea reclamantului la sesiunile ulterioare de bacalaureat, nu cuprinde elemente de nelegalitate, ci referiri la circumstanţe factuale rezultate din probele administrate în cauză. Cum, în recurs, controlul de legalitate se exercită prin raportare la situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută în faza devolutivă a procesului, instanţa nu va putea reevalua acest element de fapt, pentru a-i conferi efectul urmărit de recurent, întrucât excedează limitelor judecăţii reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., constituind o chestiune de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei atacate.

Mai critică recurentul modalitatea în care instanţa de apel a evaluat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în prezentul proces în primă instanţă, considerând că, raportat la complexitatea dosarului şi munca efectiv prestată de apărătorul reclamantului, în mod greşit i-au fost respinse criticile în apel şi menţinută soluţia fondului.

Şi în acest caz îşi păstrează valabilitatea considerentele prin care s-a răspuns criticii anterioare şi care fac aplicarea deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, susţinerea recurentului neputând fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în faza devolutivă a apelului, a fost verificată modalitatea în care prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ. prin evaluarea elementelor factuale din dosarul de fond şi s-a stabilit că suma a fost corect apreciată ca fiind într-un cuantum necesar şi rezonabil prin raportare la criteriile legale şi jurisprudenţiale incidente. Or, astel cum s-a arătat anterior, reevaluarea acestor criterii reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, incompatibilă cu limitele judecăţii în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat.

În baza art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 1250 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 341/Ap din 25 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 1250 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.