State assets claim for unpaid share capital from 2007 land transfer held time-barred; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 26 martie 2018 şi trimisă spre competentă soluţionare, prin încheierea nr. 122 din 4 aprilie 2018, Tribunalului Hunedoara – secţia I civilă, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. Uricani, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata de despăgubiri în sumă de 1.259.562 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului rezultat din neexecutarea obligaţiei legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenurilor pentru care societatea a obţinut certificatele de atestare a dreptului de proprietate x/12 aprilie 2001 şi y/12 aprilie 2001 şi care au fost înstrăinate de pârâtă, fără ca aceasta să procedeze la majorarea capitalului social cu un număr corespunzător de acţiuni care revin de drept reclamantei în temeiul art. 12 din Legea nr. 137/2002.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Hunedoara

Prin sentinţa civilă nr. 269 din 2 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – secţia I civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a acţiunii, invocată de pârâta S.C. A. S.A. Uricani, s-a admis acţiunea civilă formulată de către reclamantă şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.259.562 RON, reprezentând contravaloare despăgubiri materiale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. A. S.A. Uricani.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia civilă nr. 1191 din 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă a admis apelul pârâtei S.C. A. S.A. Uricani, a schimbat, în parte, sentinţa atacată şi, în rejudecare, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin motivele de apel şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei, ca prescrisă. A menţinut dispoziţia din sentinţa atacată referitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de pârâtă.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut, următoarele:

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, s-a stabilit că, în cauză, sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, iar nu dispoziţiile art. 2500 C. civ., astfel încât excepţia poate fi ridicată pentru prima dată în apel, de oricare dintre părţi şi chiar din oficiu de către instanţă, conform art. 18 din Decret.

Pornind de la dispoziţiile art. 12 alin. (1)-(5) din Legea nr. 137/2002, Curtea a constatat că prejudiciul şi persoana responsabilă de producerea acestuia trebuia şi puteau fi cunoscute de către reclamantă încă din 2001 - data certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, sau, cel mai târziu, în 2007 - data dării în plată a terenurilor.

Astfel, oricare dintre aceste două momente ar fi luate în considerare ca punct de plecare în calculul prescripţiei dreptului material al acţiunii, termenul de prescripţie a fost împlinit la momentul introducerii acţiunii şi chiar la momentul la care reclamanta a solicitat pârâtei convocarea de urgenţă a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor pârâtei, care avea ca scop majorarea capitalului social al societăţii pârâte şi modificarea corespunzătoare a actului constitutiv, prin adresa nr. x/3 octombrie 2016.

S-a mai reţinut că nu constituie o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei corespondenţa purtată între părţi în cursul anului 2016 în contextul în care acest fapt nu este prevăzut de prevederile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a constatat şi că, potrivit deciziei în interesul legii nr. 1/2014, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar şi în litigii începute după 1 octombrie 2011.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, criticând-o în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

- Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului, şi a principiului omisso medio, care rezultă din principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituţie, în contextul în care pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune direct în calea de atac a apelului, iar nu prin întâmpinare formulată în cadrul judecăţii în primă instanţă. Aşadar, Tribunalul nu a judecat această excepţie, fiind schimbat, în apel, cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Efectul devolutiv al apelului presupune verificarea acelor critici aduse şi în faţa instanţei de fond, doar în această modalitate fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicţie.

- Instanţa de apel a admis, în mod eronat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 2500 C. civ., Legii nr. 15/1990 şi Legii nr. 137/2002.

În cauză, nu este aplicabilă decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Arată că instanţa de apel, în mod eronat, a confundat bunurile din patrimoniul pârâtei cu acţiunile din capitalul social al acesteia, constatând, în baza acestui raţionament, că dreptul material la acţiune a început să curgă din anul 2001 sau din anul 2007, moment la care au fost înstrăinate terenurile.

Astfel, pârâta a fost o societate comercială care a făcut parte din portofoliul reclamantei până în anul 1999, când participaţia deţinută de către reclamantă a fost înstrăinată. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, contravaloarea terenurilor nu era inclusă în capitalul social al societăţii.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăţilor comerciale constituite în baza art. 17 din acelaşi act normativ este deţinut integral de Statul român sub forma de acţiuni sau părţi sociale. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, "bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". În procesul de privatizare, reclamanta înstrăinează acţiunile deţinute de Stat la societăţile comerciale, iar nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, ci doar calitatea de acţionar, reclamanta nu este răspunzătoare de mişcările care au loc în cadrul patrimoniului acestora. La momentul înstrăinării bunurilor, numai societatea putea dispune asupra acestora.

Atribuţiile reclamantei în materia privatizării societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar constau în administrarea acţiunilor deţinute de Stat la societăţile comerciale, iar nu a activelor aparţinând acestora.

Cât timp reclamanta nu a avut un drept de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietatea pârâtei, în mod eronat a stabilit instanţa de apel că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă fie din anul 2001, fie din anul 2007.

Susţine că dreptul material la acţiune al reclamantei s-a născut ulterior emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 137/2002, respectiv după data de 27 martie 2012.

Art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 dispune că, în cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căreia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate.

În consecinţă, indiferent de structura capitalului social, dacă certificatul de atestare a dreptului de proprietate se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului, în schimbul căreia se vor emite acţiuni/părţi sociale suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate.

Din probele administrate în cauză reiese că, prin adresa nr. x/27 martie 2012, pârâta a informat reclamanta cu privire la majorarea capitalului social cu contravaloarea unor terenuri, iar, din documentele transmise, rezultă că majorarea s-a realizat cu contravaloarea terenurilor pentru care societatea pârâtă a obţinut certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x/19 aprilie 2011 şi seria x/19 aprilie 2011.

Astfel, reclamanta a redevenit acţionar cu un pachet de 565.350 acţiuni ce reprezintă 35,582% din capitalul social al pârâtei, fără ca pârâta să transmită documente din care să rezulte majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor cu certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x/6410/12 aprilie 2001 şi seria x/6411/12 aprilie 2001.

Prin urmare, de la 27 martie 2012 s-a născut dreptul la acţiune al reclamantei, cursul termenului de prescripţie extinctivă începând să curgă de la această dată.

Totodată, prin adresele nr. x/10 iulie 2014, nr. P/14/21.634/30 octombrie 2014 şi P/16/5234/25 februarie 2016 a solicitat pârâtei să procedeze de urgenţă la aplicarea prevederilor legale cu privire la majorarea capitalului social, în favoarea reclamantei, cu valoarea aferentă terenurilor pentru care au fost obţinute certificatele de atestare a dreptului de proprietate, solicitare la care aceasta nu a răspuns.

Faţă de aceste aspecte, apreciază că nu este incidentă decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, deoarece se referă la prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, în timp ce dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la 27 martie 2012, termenul de prescripţie începând să curgă de la această dată.

În cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2500 şi următoarele din noul C. civ.

Pârâta a invocat excepţia prescripţiei direct în calea de atac a apelului, cu încălcarea prevederilor art. 2513 C. civ., conform cărora: "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.". În mod greşit, instanţa de apel nu a ţinut seama că excepţia în discuţie a fost invocată tardiv.

Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 2500 alin. (2) C. civ. şi nu s-a ţinut seama că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu este de ordine publică, neputând fi invocată din oficiu nici chiar în favoarea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 16 şi art. 22 din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea termenului de prescripţie, precum şi natura juridică a dreptului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul pârâtei, cu referire la eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra acestora.

În mod greşit, a apreciat instanţa de apel că existenţa corespondenţei între părţi, începând cu anul 2016, nu valorează cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, conform art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Pârâta a recunoscut dreptul reclamantei privind majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor vândute abuziv prin numeroase acte voluntare de executare şi recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie în perioada 2017-2019 (demersurile intimatei privind majorarea capitalului social în favoarea recurentei la O.R.C. Hunedoara).

Totodată, din actele dosarului rezultă culpa exclusivă a pârâtei privind respingerea, în repetate rânduri, de către O.R.C. Hunedoara a cererii de înregistrare a hotărârii de majorare de capital, în condiţiile în care, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, această obligaţie îi revenea administratorului societăţii în termen de 30 de zile de la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, sens în care nu a procedat.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, sunt aplicabile dispoziţiile art. 22 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd, în mod expres, că dispoziţiile Decretului nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, în contextul în care cererea reclamantei are natura juridică a unei acţiuni privind apărarea dreptului de proprietate al Statului român asupra terenurilor din cauză.

În raport cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 137/2002, indiferent de structura capitalului social, dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului, în schimbul căreia se vor emite acţiuni/părţi sociale suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate.

Or, prin acţiunea de vânzare a terenurilor pentru care au fost obţinute certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/12 aprilie 2001 şi seria x nr. x/12 aprilie 2001, Statul român, prin Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a fost prejudiciat prin nerespectarea dispoziţiilor legale.

Întrucât terenurile au fost vândute, majorarea capitalului social al A. S.A. nu s-a mai putut realiza prin aport social în natură, acestea fiind evaluate, la solicitarea reclamantei, la valoarea totala de 1.259.562, acceptată şi de pârâtă prin procesul-verbal al şedinţei din 22 aprilie 2017.

În concluzie, în litigiu se evocă dreptul de proprietate al Statului român asupra terenurilor, iar nu un simplu drept de creanţă, supus prescripţiei extinctive.

- Reiterând considerentele şi raţionamentul reţinute în sentinţa primei instanţe, făcând referire la situaţia de fapt, reclamanta arată că sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel, fapta ilicită a pârâtei constă în nerespectarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, iar prejudiciul constă în atingerea adusă patrimoniului reclamantei, care s-a diminuat cu valoarea celor două imobile înstrăinate de către pârâtă înainte de îndeplinirea formalităţilor legale de înregistrare a majorării capitalului social. Raportul de cauzalitate este dovedit în cauză, iar, în ceea ce priveşte vinovăţia, pârâta este responsabilă pentru prejudiciul creat în patrimoniul reclamantei, întrucât culpa neîndeplinirii obligaţiei legale îi revine în mod direct.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel şi, în subsidiar, reţinerea cauzei şi respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 5 martie 2021, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 25 martie 2021, recurenta reclamantă a solicitat respingerea apărărilor din cadrul întâmpinării.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 1191 din 8 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 3 februarie 2022, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

- Susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ. şi a regulii neexercitării unei căi de atac omisso medio, raportat la invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune direct prin motivele de apel, nu sunt întemeiate.

Pentru considerentele ce se vor arăta în examinarea punctelor subsecvente din cererea de recurs, instanţa de apel a considerat, în mod corect, că sunt incidente, în speţă, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar nu cele ale noului C. civ.. Conform art. 18 din Decret, instanţa este obligată ca, din oficiu, să verifice dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris. Normele care reglementează prescripţia extinctivă sub imperiul Decretului nr. 167/1958 au caracter imperativ, excepţia în discuţie fiind absolută (de ordine publică); ca atare, poate fi invocată oricând în cursul procesului, de părţi sau de instanţă, din oficiu, dacă prin lege nu se prevede altfel, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiţii, în mod corect, instanţa de apel a analizat excepţia invocată de pârâtă prin motivele de apel, neconsiderând că a fost supusă dezbaterii tardiv.

Pe de altă parte, efectul devolutiv al apelului, specific acestei căi de atac, presupune, în esenţă, transmiterea cauzei şi a dreptului de a o judeca, în principiu integral, sub toate aspectele de fapt şi de drept, de la o instanţă inferioară la instanţa de grad superior. În consecinţă, în apel se poate proceda la o a doua examinare sau judecare completă a cauzei. Efectul devolutiv este însă limitat la ceea ce a constituit obiectul judecăţii în primă instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum) şi la ceea ce constituie obiectul criticilor aduse de apelant activităţii primei instanţe (tantum devolutum quantum appelatum). În alţi termeni, instanţa de apel nu poate decât să controleze hotărârea atacată, sens în care nu poate să se situeze în afara cadrului procesual şi nu poate permite schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată şi nici formularea unor pretenţii noi, conform art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.. Excepţiile procesuale şi alte asemenea mijloace de apărare nu pun însă în discuţie modificarea cadrului procesual, obiectul şi părţile stabilite de reclamantă prin cererea de chemare în judecată rămânând aceleaşi. Totodată, nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii, fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, şi nici o pretenţie nouă, adăugată la cele formulate prin acţiunea introductivă de instanţă. Cum s-a arătat deja, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva Decretului nr. 167/1958, reprezintă o excepţie absolută, de fond şi peremptorie, prin care se tinde la paralizarea acţiunii neformulate în termenul de prescripţie, prin stingerea dreptului reclamantei de a solicita debitorului, prin intermediul instanţei, exercitarea obligaţiilor ce îi revin.

Ca atare, cum dispoziţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ. permit invocarea excepţiilor absolute în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede altfel (în cazul excepţiei în discuţie neexistând o reglementare expresă în acest sens) şi, mai mult, apelanta a evocat mijlocul de apărare prin motivele de apel, în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate considera că examinarea acesteia încalcă limitele efectului devolutiv al apelului, apelanta pârâtă ridicând excepţia în contradictoriu cu reclamanta şi în legătură cu acţiunea ce formează obiectul dosarului de primă instanţă.

Nu se poate reţine nici încălcarea regulii neexercitării unei căi de atac omisso medio, derivată din principiul legalităţii căilor de atac, reglementat de art. 129 din Constituţia României. Regula menţionată implică un raport între căile de atac, în sensul că o hotărâre susceptibilă de apel nu poate fi atacată direct cu recurs, invocarea unei excepţii procesuale direct în apel fiind o chestiune diferită de această regulă. Pe de altă parte, potrivit art. 129 din legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate sau Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, sens în care pârâta a şi procedat, declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, prin intermediul căruia a invocat o excepţie de ordine publică, formulată în condiţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., deci, în condiţiile permise de normele de procedură civilă.

Nu în ultimul rând, nu este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie. Această regulă vizează organizarea sistemului judiciar astfel încât o hotărâre judecătorească să poată fi supusă controlului la o instanţă superioară, pentru a se înlătura eventualele erori de judecată săvârşite de instanţa ierarhic inferioară. Pentru a se determina câte grade de jurisdicţie sunt într-un sistem procesual trebuie stabilit de câte ori o cauză poate fi judecată în fond, respectiv atât din punctul de vedere al legalităţii, al normelor de drept aplicabile, cât şi din punct de vedere al temeiniciei, al aprecierii probelor administrate. În sistemul de drept naţional, ca regulă, o pricină poate fi soluţionată în fond de două ori, şi anume în primă instanţă şi în apel. Aceasta nu înseamnă însă că orice argument, apărare sau mijloc procesual trebuie supus dezbaterii în faţa ambelor instanţe, ci cauza, în ansamblul său, trebuie să beneficieze de cenzura unui dublu grad de jurisdicţie, evident, în limitele cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată şi ale criticilor din apel. De asemenea, cum s-a expus în precedent, însăşi concepţia legiuitorului permite formularea excepţiilor procesuale absolute în orice stadiu al procesului, deci, inclusiv direct în apel, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât examinarea apărării în discuţie nu poate fi considerată ca încălcând principiul enunţat. Mai mult, dreptul la apărare al părţii căreia i se opune excepţia în apel, reglementat de art. 13 C. proc. civ., este asigurat prin posibilitatea verificării modalităţii de soluţionare în calea de atac a recursului, pentru motive de nelegalitate, pe care reclamanta a şi declarat-o.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 (pentru criticile referitoare la nerespectarea principiilor menţionate mai sus şi la dispoziţiile art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.) şi pct. 8 (vizând încălcarea principiului legalităţii căilor de atac, reglementat de art. 129 din Constituţia României).

- Contrar susţinerilor recurentei, în speţă, este incidentă decizia în interesul legii nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la fapta ilicită imputată pârâtei, astfel cum este descrisă în cererea de chemare în judecată, şi la prejudiciul pretins.

După cum rezultă din conţinutul acţiunii introductive de instanţă, reţinut în mod corect de către Curtea de Apel, acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.259.562 RON despăgubiri ca urmare a neexecutării obligaţiei legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenurilor pentru care societatea a obţinut emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate x/12 aprilie 2001 şi y/12 aprilie 2001, obligaţie prevăzută în art. 12 din Legea nr. 137/2002, şi înstrăinarea bunurilor (dare în plată în anul 2007), fără îndeplinirea acestei obligaţii.

Momentul de început al termenului de prescripţie, care interesează inclusiv din perspectiva modalităţii procesuale de invocare a acestei excepţii şi care atrage sau nu incidenta deciziei în interesul legii enunţate, trebuie raportat la cauza cererii de chemare în judecată, care, astfel cum s-a arătat, vizează instituţia răspunderii civil delictuale.

Or, în această ipoteză, atât sub imperiul Decretului nu 167/1958, cât şi al noului C. civ. (art. 2528), prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea.

În esenţă, sunt stabilite momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, unul subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi a persoanei responsabile, şi unul obiectiv, al datei la care trebuia să cunoască aceste elemente, stabilită pe cale judiciară.

Obligaţia de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenurilor pentru care s-au obţinut cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate din aprilie 2001 este anterioară dării în plată a terenurilor, pentru cele ce se vor arăta în continuare, iar prejudiciul creat recurentei prin neîndeplinirea acestei obligaţii constă în pierderea acţiunilor suplimentare care ar fi revenit acesteia în schimbul aportului în natură al statului constând în valoarea terenurilor respective.

Recurenta a descris fapta ilicită ca fiind reprezentată de înstrăinarea terenurilor (dare în plată) în cursul anului 2007, fără respectarea obligaţiei de către intimată de majorare a capitalului social, motivând, în cererea de chemare în judecată şi prezenta cale de atac, că, în aceste condiţii, O.R.C. Hunedoara nu a procedat la înregistrarea majorării capitalului social conform hotărârii A.G.E.A. din 22 aprilie 2017, întrucât a solicitat depunerea hotărârii A.G.E.A. şi a modificării actului constitutiv în formă autentică. Or, pentru încheierea documentelor menţionate în formă autentică, notarul solicită extras de carte funciară din care să rezulte proprietatea asupra terenurilor pentru pârâtă, O.C.P.I. Hunedoara, instituţie abilitată să le emită, comunicând recurentei că societatea nu mai deţine în proprietate aceste bunuri, date în plată în 2007, actele de dare în plată fiind înscrise în C.F. sub nr. x/2007 şi nr. y/2007.

Prin urmare, cum obligaţia de majorare a capitalului social este anterioară dării în plată, fiind instituită prin actele normative în domeniul privatizării, începând cu O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, iar recurenta nu poate invoca necunoaşterea legii şi, mai departe, nici necunoaşterea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării acestei obligaţii, cum pârâta făcea parte din portofoliul reclamantei, astfel cum însăşi partea a precizat, termenul limită de la care trebuie calculat începutul prescripţiei extinctive este determinat de cunoaşterea actului de dare în plată (2007). În alţi termeni, paguba şi persoana responsabilă de producerea ei erau cunoscute de recurentă şi anterior actelor de dare în plată, acţiunea în răspundere civilă delictuală putând fi promovată oricând în această perioadă plasată între legile privatizării care au instituit reguli în cazul societăţilor privatizate care au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate privată şi momentul actelor de dare în plată din prezenta speţă. Cu toate acestea, cunoaşterea actelor de dare în plată trebuie luată în considerare în stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei, întrucât, de la data transferului proprietăţii în această modalitate, devenea imposibil de executat majorarea de capital de către pârâtă, aceasta nemaifiind titulara dreptului de proprietate, şi, mai departe, prejudiciul reclamantei devenea cert. Or, actele de dare în plată au fost înscrise în C.F. nr. x şi nr. y/2007, devenind opozabile faţă de terţi în condiţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare de la data înscrierii) şi putând fi cunoscute de către aceştia, inclusiv de către reclamantă, de la data înscrierii, prin verificarea cărţii funciare.

În precedentele considerente, Înalta Curte a arătat că obligaţia de majorare a capitalului social exista şi anterior actelor de dare în plată, recurenta invocând, totodată, distincţia între obligaţia de majorarea a capitalului social de către pârâtă şi majorarea de drept a capitalului social, care, în opinia sa, ar plasa începutul cursului prescripţiei la o dată ulterioară, respectiv 27 martie 2012, când, prin adresa nr. x, intimata a încunoştinţat-o că a dispus majorarea de capital cu contravaloarea altor terenuri, pentru care s-au obţinut certificatele de atestare a dreptului de proprietate x/19 aprilie 2011 şi y/19 aprilie 2011.

Cele două aspecte sus enunţate trebuie examinate concomitent faţă de relevanţa lor în stabilirea cursului prescripţiei.

În primul rând, data sus-menţionată poate constitui cel mult momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei de către recurentă, dar nu înlătură aplicarea momentului obiectiv, ca moment alternativ instituit de lege în determinarea începutului prescripţiei extinctive, şi nici nu explică starea de pasivitate a părţii, care nu a înţeles, până la data prezentei acţiuni, să-şi valorifice drepturile legate de acţiunile care i s-ar fi cuvenit în schimbul aportului său în natură constând în contravaloarea celor două terenuri pentru care s-au emis certificatele de atestare din 2001.

Pe de altă parte, revenind la distincţia între obligaţia de majorare a capitalului social, obligaţie instituită de lege în sarcina pârâtei, şi majorarea de drept a capitalului social, Înalta Curte constată că, în realitate, cele două aspecte se întrepătrund, chiar reclamanta fundamentându-şi acţiunea pe neîndeplinirea acestei obligaţii. Mai mult, chiar şi în ipoteza majorării de drept a capitalului social, conform actelor normative în materie, în realitate, pentru cele ce se vor arăta în continuare, aceasta presupune şi anumite demersuri din partea pârâtei, în absenţa cărora, reclamanta nu-şi poate valorifica drepturile corespunzătoare legate de acţiunile ce trebuia să fie emise suplimentar în favoarea acesteia.

În ceea ce priveşte certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în anul 2001, prezenta instanţă consideră că este necesară o expunere a actelor normative în vigoare, care reglementează majorarea capitalului social, cu relevanţă în soluţionarea litigiului de faţă.

Orice societate cu scop lucrativ are un capital social, definit ca fiind expresia valorică a tuturor aporturilor aduse de asociaţi/acţionari (aporturi în natură, aporturi în numerar etc.).

Ca regulă generală, în cadrul unei societăţi pe acţiuni, capitalul social se poate majora numai dacă adunarea generală extraordinară a acţionarilor decide în acest sens, concluzie ce se degajă din interpretarea art. 113 lit. f) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor (forma în vigoare în prezent). În acest sens, trebuie subliniat că operaţiunea de majorare a capitalului social reprezintă o opţiune, iar nu o obligaţie pentru acţionarii unei societăţi, fiind la latitudinea lor dacă procedează vreodată sau nu la mărirea capitalului social.

Pentru societăţile pe acţiuni ce rezultă din transformarea fostelor întreprinderi de stat, în baza Legii nr. 15/1990, care obţin certificate de atestare a dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri, există o serie de acte normative care fac vorbire despre o majorare de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-au emis certificatele, aceasta fiind considerată aport în natură, în principiu, al Statului român.

În perioada 27 mai 1999 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, prin care s-a introdus art. 322 în O.U.G. nr. 88/1997) şi până în prezent, noţiunea de majorare de drept a capitalului social a fost şi este reglementată prin art. 322 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997. Conform acestui text de lege, "capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat".

Totodată, până la 28 martie 2002 (data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002), prevederile art. 322 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabileau că: "În cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căruia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate.".

În perioada 28 martie 2002 şi până în prezent, noţiunea de majorare de drept a capitalului social a fost şi este reglementată prin art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, cu conţinut identic cu cel din art. 322 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997.

În speţă, problema pe care o ridică majorarea de drept a capitalului social este în ce măsură o asemenea prevedere legală, care o instituie, influenţează începutul cursului prescripţiei extinctive, plasând acest moment la o dată ulterioară intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), conform susţinerilor recurentei. Astfel cum deja s-a arătat, 27 martie 2012 nu poate fi avută în vedere în calculul termenului de prescripţie.

În realitate, majorarea de drept a capitalului social interesează dacă este sau nu necesară existenţa unei hotărâri A.G.A. privind o asemenea majorare şi, indiferent de rezultat, în prezentul litigiu, nu poate fi avută în vedere în stabilirea unui termen ulterior anului 2007, ca moment de început al termenului de prescripţie extinctivă.

Astfel, Înalta Curte consideră că majorarea de drept a capitalului social presupune că majorarea trebuie să se realizeze în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că operaţiunea juridică de mărire a capitalului social este legală, izvorând din lege, însă modalitatea de înregistrare a acesteia, pentru a se asigura opozabilitatea faţă de terţi, trebuind să fie, la rândul său, legală, evaluarea capitalului social, precum şi numărul noilor acţiuni fiind necesar să fie efectuate fie prin acordul de voinţă al acţionarilor exprimat printr-o hotărâre a Adunării Generale, fie pe calea unei hotărâri judecătoreşti, în caz de neînţelegere. În acest caz, majorarea este obligatorie, nu opţională, însă se va realiza în condiţiile legii. De altfel, aceasta a fost şi opinia recurentei, care, în expunerea motivelor cererii de chemare în judecată, s-a întemeiat pe neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de modificare a capitalului social prin adoptarea unei hotărâri A.G.E.A. şi modificarea actului constitutiv.

Într-o altă interpretare, folosirea terminologiei "de drept" ar putea conduce la concluzia că majorarea capitalului social operează de plin drept, direct în baza legii, la momentul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată.

În ambele interpretări însă, începutul termenului de prescripţie nu poate fi plasat ulterior anului 2007.

Recurenta era obligată să cunoască dispoziţiile legale sus-enunţate, fiind reprezentanta statului şi implicată în privatizare, majorarea capitalului social producând efecte în beneficiul său, sub aspectul acţiunilor suplimentare, şi, ca urmare, fiind prima interesată să le invoce, evident cu respectarea termenului de prescripţie.

În primul caz, al necesităţii adoptării unei hotărâri A.G.A, avea posibilitatea să solicite pârâtei, de la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate din 2001 (când erau în vigoare dispoziţiile art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997) sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 şi până la înstrăinarea terenurilor prin darea în plată (2007), când obligaţia a devenit imposibil de executat, îndeplinirea obligaţiei de majorare a capitalului social, sens în care nu a procedat. În cel de-al doilea caz, în care s-ar considera că nu mai trebuie efectuate alte formalităţi privind înregistrarea majorării de capital social, aceasta operând de drept, în temeiul legii, la data emiterii certificatelor de atestare, termenul de prescripţie ar începe să curgă de la această dată (sub imperiul O.U.G. nr. 88/2007) sau, cel mai târziu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 (28 martie 2002).

În ambele ipoteze, începutul prescripţiei extinctive se plasează până la intrarea în vigoare a noului C. civ., termenul fiind împlinit, cel mai târziu, în anul 2010.

Nu se pot reţine nici criticile recurentei în sensul încălcării dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, prin prisma unei pretinse confuzii a instanţei de apel între bunurile din patrimoniul pârâtei şi acţiunile cuvenite reclamantei ca urmare a majorării capitalului social. În primul rând, Curtea nu a avut în vedere un asemenea argument, iar, din raţionamentul său nu se poate desprinde confuzia evocată, instanţa examinând cauza în limitele instituţiei răspunderii civile delictuale, care presupune, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei. Pe de altă parte, este adevărat că recurenta nu este titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul pârâtei şi nu este responsabilă pentru schimbările intervenite în cadrul acestui patrimoniu, însă este obligată să se informeze în legătură cu aceste schimbări, scop pentru care s-au şi înfiinţat cărţile funciare şi s-a prevăzut în lege efectul de opozabilitate faţă de terţi al înscrierilor operate. De aceea, în mod corect, Curtea de Apel a stabilit anul 2007 ca moment de început al termenului de prescripţie, chiar dacă a avut în vedere data actelor de dare în plată, în timp ce Înalta Curte s-a raportat la înscrierea lor în cartea funciară. Argumentele distincte ale acestor două instanţe nu influenţează însă soluţia dată în apel, termenul de prescripţie de trei ani fiind împlinit în anul 2010, conform art. 8 alin. (1) cu referire la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 197/1958, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 26 martie 2018.

Nici adresele efectuate de către reclamantă în perioada 2014-2016, prin care a solicitat pârâtei majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care au fost obţinute certificatele de atestare a dreptului de proprietate, la care aceasta nu a răspuns, nu au relevanţă în stabilirea cursului prescripţiei, întrucât se plasează după împlinirea termenului de prescripţie (2010) şi nici nu reprezintă, în sine, cazuri de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, conform art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Sub acest ultim aspect, demersul adresat de reclamantă pârâtei, vizând majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor, nu constituie cazuri de suspendare a cursului prescripţiei (art. 13), nefăcând parte din niciuna dintre ipotezele prevăzute de textul de lege enunţat, care se referă la cazul de forţă majoră care împiedică creditorul de a efectua acte de întrerupere, la apartenenţa uneia dintre părţi la Forţele Armate aflate pe picior de război şi la rezolvarea unei reclamaţii administrative formulate anterior acţiunii în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii. Nu echivalează nici cu cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, reglementate în art. 16 din Decret, şi care se referă la recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către pârât, la introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, respectiv la un act începător de executare. După cum se observă, prima şi cea de-a treia ipoteză vizează acte ale pârâtei, nu cereri formulate de reclamantă, iar cea de-a doua ipoteză are în vedere o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare, natură juridică pe care nu o au adresele reclamantei către pârâtă.

Revenind la decizia în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014, conform căreia s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011, aceasta este incidentă în cauză, faţă de momentul de început al termenului de prescripţie, şi obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Corelativ, nu sunt aplicabile, în cauză, dispoziţiile art. 2500 şi art. 2513 din noul C. civ., ci cele ale Decretului nr. 167/1958, în mod corect, Curtea de Apel examinând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată prin motivele de apel, excepţia fiind de ordine publică.

Nu sunt, ca atare, întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

- Nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 16 şi art. 22 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte corespondenţa purtată între părţi începând cu anul 2016, cum s-a arătat în examinarea motivului de recurs precedent, în primul rând, aceasta se plasează în afara termenului de prescripţie, împlinit, cel mai târziu, în anul 2010, pentru considerentele menţionate.

Pe de altă parte, demersurile intimatei la O.R.C. Hunedoara din 2017-2019, pentru înregistrarea hotărârii de majorare a capitalului social nu semnifică o recunoaştere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, caz de întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât textul de lege se referă la dreptul a cărui acţiune se prescrie. Or, acesta este, conform cererii de chemare în judecată, dreptul reclamantei la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale a pârâtei, răspundere contestată de aceasta din urmă, prin invocarea lipsei culpei în activitatea desfăşurată, cu consecinţa finală a combaterii dreptului la despăgubiri. În alţi termeni, ceea ce recunoaşte pârâta, prin hotărârea A.G.E.A. care nu a putut fi înregistrată, este cuantumul valorii terenurilor cu care ar fi trebuit majorat capitalul social, dar nu şi dreptul la despăgubiri al reclamantei, drept supus prescripţiei extinctive din perspectiva dreptului material la acţiune. În mod evident, problema existenţei sau nu a culpei pârâtei în respingerea cererii de înregistrare a majorării de capital social reprezintă o chestiune de fond, care nu poate fi analizată de prezenta instanţă, raportat la soluţia pronunţată de instanţa de apel şi atacată cu recurs, care vizează problema prescripţiei dreptului la acţiune.

Critica privind încălcarea art. 22 din Decretul nr. 167/1958 (art. 21 în forma republicată a actului normativ) este neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiei legale menţionate, acţiunile privind dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestui drept nu cad sub incidenţa acestui act normativ.

În opinia recurentei, rezultă implicit că acţiunea are caracter imprescriptibil extinctiv, determinat de împrejurarea că, prin aceasta, se apără dreptul de proprietate al Statului asupra terenurilor pentru care s-au emis certificatele de atestare, derivat din aportul în natură adus şi care generează majorarea de capital social.

Contrar celor susţinute de parte, acţiunea formulată nu reprezintă un mijloc de apărare a dreptului de proprietate al Statului român, ci o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în cadrul căreia se tinde la valorificarea unui drept de creanţă al reclamantei, constând în dreptul la despăgubiri ca urmare a unei pretinse fapte ilicite săvârşite de pârâtă, reprezentată de vânzarea imobilelor fără îndeplinirea obligaţiei de majorare a capitalului social. Acţiunea în răspundere civilă delictuală este prescriptibilă extinctiv în condiţiile art. 8 alin. (1) cu referire la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Mai mult, litigiul de faţă nu pune în discuţie dreptul de proprietate al Statului, care nu poate fi reţinut, întrucât certificatele de atestare vizează tocmai dreptul de proprietate al pârâtei asupra celor două terenuri pentru care s-au emis, iar aportul în natură al Statului, la care face referire art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, are în vedere valoarea terenurilor, iar nu înseşi bunurile privite în materialitatea lor.

În concluzie, nici din perspectiva acestui motiv de recurs nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Criticile de fond evocate în recurs, privind întrunirea, în raţionamentul recurentei, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu vor fi verificate de Înalta Curte, raportat la decizia atacată, care, astfel cum s-a arătat, vizează prescripţia dreptului material la acţiune.

Raportat la aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 1191 din 8 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2022.