Likelihood of confusion for color-combination trademarks in customs seizure disputes under EU Trademark Regulation

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 20 august 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L, ca prin sentinţa ce va pronunţa, să se constate că produsele reţinute de către autorităţile vamale conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Galaţi nr. 9106/D98-2014/21.07.2014 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/04.11.2015, nr. x/03.09.2010 şi nr. x/19.12.2008; să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reţinute de către autorităţile vamale conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Galaţi nr. 9106/D98-2014/21.07.2014, purtând semne similare mărcilor Uniunii Europene nr. x/04.11.2015, nr. x/03.09.2010 şi nr. x/19.12.2008; să se dispună interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicităţii şi a oricăror acte de folosinţă, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor purtând fără drept semne similare cu mărcile comunitare nr. x/04.11.2015, nr. x/03.09.2010 şi nr. x/19.12.2008; să se dispună distrugerea produselor reţinute de către autorităţile vamale conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Galaţi nr. 9106/D98-2014/21.07.2014, pe cheltuiala pârâtei; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin cerere reconvenţională, pârâta B. S.R.L, în temeiul dispoziţiilor art. 209 C. proc. civ., a solicitat anularea mărcilor comunitare înregistrate cu nr. x (marcă figurativă), x (marcă figurativă) şi x (marcă figurativă), toate aparţinând reclamantei-pârâte, în temeiul art. 52 alin. (1) şi (2) al CTMR, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 17 septembrie 2015, pârâta a arătat că a formulat o cerere de invalidare a mărcii x, potrivit dovezii de la fila x, volumul VIII. Cererea reconvenţională având ca obiect celelalte două mărci - x şi y a fost considerată retrasă, potrivit art. 100 alin. (7) din Regulamentul (UE) nr. 209/2007.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1337/06.11.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 67A din 1 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea; a constatat că produsele reţinute de autorităţile vamale, conform Notificării DRV Galaţi nr. x/21.07.2014 aduc atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/4.11.2015, nr. x/03.09.2010 şi nr. x/19.12.2008; a interzis pârâtei importul şi comercializarea fără acordul reclamantei a produselor menţionate mai sus, precum şi importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea şi orice acte de folosinţă cu privire la produse purtând semnele similare cu mărcile Uniunii Europene nr. x/4.11.2015, nr. x/03.09.2010 şi nr. x din 19.12.2008; a dispus distrugerea produselor reţinute de autorităţile vamale conform Notificării DRV Galaţi nr. x/21.07.2014 pe cheltuiala pârâtei; a obligat pârâta-intimată la plata către reclamanta-apelantă a sumei de 53.129 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a sumei de 14.140,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B. S.R.L. la data de 3 septembrie 2018.

5. Motivele de recurs

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta arată că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, invocând faptul că la data de 25 ianuarie 2017, unul din membrii completului de judecată, doamna judecător C., ulterior momentului încheierii cercetării dosarului, a formulat cerere de abţinere, aceasta fiindu-i respinsă, după care a fost pronunţată hotărârea recurată. Se susţine că instanţa nu a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, din moment ce un judecător s-a considerat incompatibil, după încheierea dezbaterilor şi rămânerea cauzei în pronunţare.

Recurenta învederează, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

În opinia recurentei, testul primar pe care trebuia să îl efectueze instanţa era acela de a verifica dacă, potrivit prevederilor Regulamentului nr. 608/2013, produsele importate de către B. sunt sau nu contrafăcute, adică încalcă drepturile reclamantei Stihl, indicate în cuprinsul cererii de intervenţie vamală, adică desene şi modelele industriale, iar nu mărcile, şi doar în ipoteza în care considera că actul reţinerii este unul legal, ar fi putut proceda la al doilea pas, constatarea încălcării, aplicând prevederile Regulamentului nr. 6/2002 privind desenele şi modelele comunitare. Curtea de apel a ales ca temei de drept material pentru prezenta cauză exclusiv prevederile Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind mărcile comunitare, Stihl întemeindu-şi cererea de chemare în judecată pe trei articole diferite care reglementează trei situaţii distincte, recurenta arătând că atât Stihl, cât şi instanţa de apel trebuiau să indice în mod clar care este situaţia premisă incidentă în prezenta cauză, textul de lege pe care îl consideră aplicabil.

Instanţa de apel, în opinia recurentei, realizează o argumentare sumară, aproape inexistentă, în ceea ce priveşte riscul de confuzie între mărcile cromatice şi produsele reţinute, cu toate că acesta era aspectul primordial al cauzei; pe de altă parte, nu a aplicat şi nu a respectat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere faptul că mărcile Stihl reprezintă o combinaţie de culori - argintiu cu portocaliu (raportul culorilor 50 – 50), reprezentate în mod abstract şi fără niciun contur.

O altă critică vizează analiza comparativă a mărcilor comunitare Stihl cu produsele importate de recurentă şi cu mărcile acesteia. Se arată de către recurentă că produsele pe care le-a importat şi semnele care trebuiau să fie comparate cu toate cele trei mărci Stihl, erau o combinaţie abstractă de două nuanţe, Stihl, pe de o parte şi mărcile recurentei, mărci complexe - D. şi E. -, şi nicidecum exclusiv nuanţele diferite ce apar pe produsele purtând mărcile recurentei. Instanţa de apel a înlăturat din analiza comparativă mărcile combinate D. şi E., considerând că este total lipsit de relevanţă faptul că produsele reţinute poartă şi mărcile D. şi E., deoarece conflictul nu s-a născut din utilizarea acestor mărci. Se arată că aceasta vine din nou în contradicţie totală cu principiul evaluării globale şi nu a unui element unic disparat din cadrul mărcilor complexe ale recurentei.

Recurenta formulează critici şi în ceea ce priveşte problema distinctivităţii dobândite, reputaţia mărcilor Stihl şi inconsecvenţa Stihl în apărarea drepturilor sale.

Se mai arată că prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care s-a făcut trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., învederându-se că hotărârea atacată este şi contradictorie, cu referire la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta învederează că prin cererea de chemare în judecată formulată de intimată, aceasta a solicitat să se constate că produsele importate de către B. aduc atingere mărcilor Stihl, motivând că recurenta ar comercializa produse având o formă cvasiidentică cu marca figurativă nr. x, existând din punct de vedere vizual şi conceptual o evidentă asemănare între produsele recurentei şi cele cărora le este destinată aplicarea mărcii Stihl nr. x "fiind practic o reproducere a imaginii protejate". Rezultă că pretenţia dedusă judecăţii cu privire la această marcă este forma produsului, imaginea acestuia.

Instanţa de apel a reţinut similaritatea imaginii produselor B. cu marca figurativă Stihl, iar în considerente a concluzionat că, având în vedere clarificările efectuate de Stihl în apel, protecţia ar viza doar poziţionarea mărcilor, reclamându-se în esenţă, încălcarea tot a combinaţiei de culori.

Recurenta analizează şi precizările făcute de intimată direct în apel, arătând că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu avea posibilitatea să accepte precizarea făcută de intimată pentru prima dată în apel, aducându-se critici hotărârii din fond prin care s-a concluzionat că forma este diferită, intimata indicând ca motiv de apel critica potrivit căreia: "forma produsului nu face obiectul protecţiei mărcii nr. x", însă, în cuprinsul cererii de chemare în judecată se solicită:"..., pârâta comercializează produse având forma quasi-identică cu marca figurativă nr. x, produsele importate fiind o reproducere a imaginii protejate prin marca nr. x".

Recurenta-pârâtă face trimitere la prevederile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.. şi, având în vedere faptul că nu a existat un acord expres din partea recurentei, în sensul acceptării modificării cererii de chemare în judecată şi că nici nu a fost pus în discuţie în contradictoriu acest aspect, recurenta susţine că se ajunge la încălcarea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. pentru modificarea legală a cererii de chemare în judecată.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate Stihl, se arată că instanţa de apel, dând dovadă de părtinire, a obligat B. la plata către Stihl a sumei de 53.129 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă (care nu au fost însă solicitate prin cererea de apel) şi a sumei de 14.140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu toate că s-a solicitat cenzurarea cheltuielilor din apel, iar în ceea ce priveşte cheltuielile de la fond, acestea nu au fost solicitate şi oricum, instanţa, potrivit practicii sale consacrate, chiar din oficiu trebuia să cenzureze cuantumul cheltuielilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta B. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07 mai 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 67A din data de 1 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 şi a fixat termen de judecată la data de 4 iunie 2019, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 04 iunie 2019, recurenta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei T-193/18, aflate pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, al cărei obiect îl constituia anularea mărcii nr. 7 472 723, marcă color, aparţinând reclamantei-intimate A..

Prin încheierea din 04 iunie 2019, pronunţată în dosarul de faţă, Înalta Curte, în temeiul art. 132 alin. (1) din Regulamentul nr. 2017/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene [fost art. 104 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară], a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei T-193/18, aflate pe rolul Tribunalului Uniunii Europene.

Scurt istoric al cauzei T-193/18

La 19 decembrie 2008, reclamanta A., a depus o cerere de înregistrare a unei mărci UE la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1), astfel cum a fost modificat (înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), astfel cum a fost modificat, el însuşi înlocuit de Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1). Marca pentru care s-a solicitat înregistrarea viza per se o combinaţie de culori, portocaliu şi gri.

Reclamanta a solicitat înregistrarea acestei combinaţii de culori - portocaliu (RAL 2010) şi gri (RAL 7035) - şi a furnizat următoarea descriere: "Culoarea portocalie este aplicată pe partea superioară a carcasei ferăstrăului cu lanţ, iar culoarea gri este aplicată pe partea de jos a carcasei ferăstrăului cu lanţ".

Produsele pentru care s-a solicitat înregistrarea se încadrează în clasa 7 din Acordul de la Nisa privind clasificarea internaţională a mărfurilor şi serviciilor în scopul înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, astfel cum a fost revizuită şi modificată, şi corespund următoarelor: Descriere:– Clasa 7: "Ferăstrău cu lanţ".

Cererea de marcă UE a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 2011/084 din 3 mai 2011 şi a fost înregistrată la 10 august 2011 sub numărul x, cu descrierea de mai sus.

La 24 iunie 2015, intervenienta B. S.R.L. a depus o cerere de declarare a nulităţii mărcii în litigiu în temeiul articolului 52 alin. (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 59 alin. (1) (a) din Regulamentul 2017/1001, coroborat cu articolul 7 alin. (1) literele (a), (b) şi (d) din regulamentul respectiv (devenit articolul 7 alin. (1) literele (a), (b) şi (d) din Regulamentul 2017/1001) şi ale articolului 52 alin. (1) litera (b) din regulamentul menţionat (devenit articolul 59 alin. (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001).

Prin decizia din 29 noiembrie 2016, Divizia de anulare a respins în întregime cererea de declarare a nulităţii, pentru motivul că cererea de marcă îndeplinea cerinţele prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 4 din Regulamentul nr. Regulamentul 2017/1001), coroborat cu articolul 7 alin. (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009. Divizia de anulare a constatat că reprezentarea grafică şi descrierea verbală a semnului au permis identificarea unui aranjament sistematic în care culorile erau utilizate într-un mod prestabilit şi uniform.

La 26 ianuarie 2017, intervenienta a formulat recurs împotriva deciziei diviziei de anulare.

Prin decizia sa din 23 ianuarie 2018, Camera a doua de recurs a admis recursul, a anulat decizia diviziei de anulare şi a declarat nulitatea mărcii în cauză în temeiul articolului 52 alin. (1) (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

Reclamanta A. a contestat la Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) decizia Camerei a doua de recurs a EUIPO din 23 ianuarie 2018 (cauza R 200/2017-2) referitoare la procedura în nulitate între B. şi A., solicitând anularea deciziei atacate şi obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor de judecată în faţa camerei de recurs.

Prin decizia din 24 martie 2021, Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) a anulat decizia Camerei a doua de recurs a Oficiului pentru Proprietate Intelectuală al Uniunii Europene (EUIPO) din 23 ianuarie 2018 (cauza R 200/2017-2), a obligat EUIPO să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum şi pe cele efectuate de A., iar în ceea ce o priveşte pe B. S.R.L., aceasta urma să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din 24 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) a declarat la 25 mai 2021 recurs în temeiul articolului 56 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta B. S.R.L..

Prin decizia Curţii (Camera care stabileşte admisibilitatea în principiu a recursurilor) din 26 noiembrie 2021 s-a respins în principiu recursul declarat de B. S.R.L., aceasta suportând propriile cheltuieli de judecată.

La data de 22 februarie 2022, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei de faţă, fiind acordat termen de judecată la 17 mai 2022. La termenul astfel acordat, cauza a fost amânată pentru termenul din 25 octombrie 2022, când instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a invocat patru motive de casare, anume cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

a. Din perspectiva primului motiv de recurs, de ordin procedural, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, invocând faptul că unul din membrii completului de judecată, ulterior momentului încheierii rămânerii cauzei în pronunţare, a formulat cerere de abţinere, aceasta fiindu-i respinsă, după care a fost pronunţată hotărârea recurată. Se susţine că instanţa nu a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, din moment ce un judecător s-a considerat incompatibil, după încheierea dezbaterilor şi rămânerea dosarului în pronunţare.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, dezbaterile şi susţinerile orale ale părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2017, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, dar şi pentru a da posibilitate părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru data de 01 februarie 2017.

Doamna judecător C. a formulat cerere de abţinere de la soluţionarea cauzei pendinte, la data de 18 ianuarie 2017, iar nu la 25 ianuarie 2017, cum greşit arată recurenta în cuprinsul motivelor de recurs. Judecătorul a motivat cererea invocând că a făcut parte din completul care a pronunţat decizia civilă nr. 547A/11.11.2015 în dosarul nr. x/2014, în care reclamantă a fost A. şi pârâtă S.C. F. S.R.L. Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 42 pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu din 25 ianuarie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a fost respinsă cererea de abţinere formulată în cauză.

Într-adevăr, printre cazurile de nelegală compunere a completului se poate regăsi şi situaţia în care la judecată a participat un judecător incompatibil.

În accepţiunea C. proc. civ., incompatibilitatea este absolută şi obiectivă – cazul de la art. 41 Cod procedură civilă şi, respectiv subiectivă, cazurile enumerate la art. 42 C. proc. civ. pentru ambele, remediile procesuale sunt cele consacrate de art. 43 şi 44 din acelasi act normativ: declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare.

În prima ipoteză, motivele de incompatibilitate absolută pot fi invocate, cu valoarea unei excepţii absolute, în orice stare a pricinii, deci şi direct în recurs, dacă este vorba despre incompatibilitatea judecătorului care a intrat în compunerea completului în primă instanţă. Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 45 C. proc. civ. arată că "în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii".

În al doilea caz, incompatibilitatea judecătorului de la prima instanţă va putea fi invocată în faţa instanţei de recurs numai de partea care a formulat o cerere de recuzare, iar aceasta a fost respinsă sau instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra ei, astfel încât cel recuzat a participat la soluţionarea pricinii, la fel ca în prima ipoteză, dar şi cu respectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, pentru a verifica dacă instanţa ori părţile ar putea invoca direct în căile de atac împotriva hotărârii care vizează fondul pricinii (fie prin cererea de exercitare a căii de atac, fie pe cale de excepţie) nelegala compunere a completului decurgând din incompatibilitate, trebuie verificat mai intâi în ce cazuri incompatibilitatea este reglementată prin norme imperative ori norme dispozitive; această premisă prezintă interes pentru că problema nelegalei compuneri a completului întemeiate pe existenţa incompatibilităţii, în căile de atac, poate viza numai aspectele de la art. 41 C. proc. civ., nu şi cazurile de incompatibilitate relative (ipotezele prevăzute de art. 42 C. proc. civ.), pentru că numai în privinţa incompatibilităţii stabilite la art. 41 din C. proc. civ. nici părţile şi nici judecătorul aflat în situaţia respectivă nu au un drept de apreciere, dat fiind caracterul imperativ, de ordine publică, al normei.

Remediul procedural în situaţia pronunţării unei soluţii de către un judecător incompatibil în această ultimă situaţie este dat de calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, sens în care art. 53 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. statuează că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, o dată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă.

Or, în cauză de faţă, se constată, pe de o parte, că nu a existat o cerere de recuzare formulată de parte nici anterior, nici după rămânerea cauzei în pronunţare, până la momentul pronunţării soluţiei, iar, pe de altă parte, că temeiul de drept al cererii de abţinere (respinse), l-au constituit prevederile art. 42 pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.

Drept urmare, partea nu poate invoca direct în recurs decât o incompatibilitate absolută a judecătorului din apel, iar nu o incompatibilitate întemeiată pe prevederile art. 42 pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., în lipsa formulării unei cereri de recuzare.

Susţinerile recurentei potrivit cărora, întrucât cauza de incompatibilitate a judecătorului din apel era cunoscută din momentul repartizării dosarului, aceasta avea obligaţia să se abţină de la judecarea cauzei urmează a fi înlăturate, având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 43 alin. (2) "Judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea pricinii. (3) Declaraţia de abţinere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate sau verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere".

În cauză, această cerere a fost formulată potrivit prevederilor legale mai sus evocate, de îndată ce judecătorul a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate, cerere care însă a fost apreciată ca neîntemeiată şi respinsă în consecinţă, anterior pronunţării unei soluţii cu privire la cererea de apel.

Conform aceluiaşi raţionament juridic, argumentele recurentei potrivit cu care formularea cu întârziere a cererii de abţinere de către judecător a împiedicat-o să aibă acces la aceasta şi să formuleze, la rândul său, o cerere de recuzare, încălcându-i-se dreptul la apărare, urmează a fi înlăturate de asemenea ca nefondate, întrucât nu există un raport de intercondiţionalitate între cele două cereri; mai mult decât atât, împrejurarea pe care judecătorul care a formulat cerere de abţinere s-a întemeiat (anume, că a făcut parte din compunerea completului care a pronunţat decizia civilă nr. 547A/11.11.2015 în dosarul nr. x/2014) nu era un element care să fie accesibil exclusiv judecătorului titular al cererii de abţinere, astfel încât şi recurenta era în măsură, dacă aprecia că este necesar, să formuleze, în temeiul propriilor sale diligenţe, cerere de recuzare întemeiată pe acest motiv, chiar în absenţa cererii de abţinere.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleaşi condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile".

Aşadar, din norma citată rezultă că la judecarea cererii de recuzare, citarea părţilor nu este obligatorie, acest incident procedural nefiind soluţionat cu participarea acestora decât în situaţia excepţională în care instanţa ar aprecia necesar.

Pe cale de consecinţă, nu se identifică vreo încălcare, aşa cum susţine în mod greşit recurenta, a dreptului său la apărare, în limitele configurate de prevederile art. 13 Cod procedură civilă. Mai mult decât atât, aşa cum s-a arătat deja, nu exista niciun impediment pentru recurentă în a formula ea însăşi cerere de recuzare, dacă, în temeiul propriilor sale diligenţe, ar fi identificat şi apreciat incident vreun motiv de incompatibilitate a judecătorului respectiv.

Instanţa de recurs constată şi faptul că şi dacă s-ar ignora toate aceste considerente şi s-ar aprecia, totuşi, că întrucât motivul de incompatibilitate a fost cunoscut de recurentă ulterior terminării cercetării judecătoreşti în faza de apel, el nu ar mai fi putut fi formulat atunci de către pârâtă, decât prin calea de atac a recursului, cu toate acestea, instanţa de recurs apreciază că aceste posibile critici sunt nefondate.

Astfel, împrejurarea că un judecător a participat anterior şi într-un alt litigiu purtat de reclamanta intimată în care se puneau în discuţie mărcile acesteia, nu este de natură a afecta imparţialitatea lui în judecarea litigiului ulterior, pendinte, atât timp cât litigiul anterior a vizat un alt raport juridic decât cel prezent, un alt pârât decât cel prezent, neconturându-se aşadar, indicii rezonabile pentru o lipsă de imparţialitate obiectivă, din perspectiva art. 6 CEDO sau a dreptului procesual naţional, relevante în această direcţie fiind şi statuările instanţei de contencios european din cauza Gillow împotriva Marii Britanii, cerere nr. 9063/80, hotărâre din 24.11.1986.

Aşadar, faţă de ansamblul tuturor acestor constatări, se reţine că în cauză nu sunt întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., acest prim motiv de recurs fiind nefondat.

b. Printr-un al doilea motiv de recurs, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea sau încălcarea normelor de drept material.

b.1. Arată recurenta că, în prealabil, instanţa trebuia să efectueze un test primar, în concret de a verifica dacă, potrivit prevederilor Regulamentului nr. 608/2013, produsele importate de către B. sunt sau nu contrafăcute, adică încalcă drepturile intimatei-reclamante Stihl, indicate în cuprinsul cererii de intervenţie vamală, adică desene şi modelele industriale, iar nu drepturile asupra mărcilor Uniunii ce îi aparţin, şi doar în ipoteza în care considera că actul reţinerii este unul legal, se putea trece la al doilea pas, anume verificarea pretinsei încălcări, prin aplicarea prevederilor Regulamentului nr. 6/2002 privind desenele şi modelele comunitare. Or, arată recurenta, curtea de apel a ales ca temei exclusiv de drept material prevederile Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, Stihl întemeindu-şi cererea de chemare în judecată pe trei articole diferite care reglementează trei situaţii distincte, recurenta arătând că atât Stihl, cât şi instanţa de apel trebuiau să indice în mod clar care este situaţia premisă incidentă în cauză, respectiv textul de lege pe care îl consideră aplicabil.

Înalta Curte reţine că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere în contrafacere a mărcilor sale europene nr. x/4.11.2005, nr. x/19.12.2008 şi nr. x/03.09.2010, toate înregistrate pentru produse din clasa 7 – fierăstraie, maşini unelte, solicitând să se constate că produsele importate de pârâtă, reţinute de autorităţile vamale la data de 21.07.2014, încalcă drepturile sale exclusive asupra mărcilor ce îi aparţin, să se dispună interzicerea importului şi comercializării acestor produse de către pârâtă, interzicerea acestor operaţiuni şi pentru viitor, în privinţa produselor ce ar purta fără drept semne similare mărcilor reclamantei, precum şi să se dispună distrugerea produselor reţinute.

Ca temei juridic al cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat prevederile art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, art. 23 din Regulamentul (UE) nr. 608/2013 şi art. 11 şi art. 17 din Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu era ţinută de efectuarea unui aşa-zis test primar, anume de a verifica dacă, potrivit prevederilor Regulamentului nr. 608/2013, produsele importate de către recurenta-pârâtă B. sunt sau nu contrafăcute, întrucât prevederile acestui regulament nu conferă judecătorului competenţe în acest sens.

Art. 1 al Regulamentului (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 iunie 2013 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autorităţile vamale şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului, prevede că "Prezentul regulament stabileşte condiţiile şi procedurile de intervenţie a autorităţilor vamale, în cazul în care mărfurile susceptibile de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt sau ar fi trebuit să fie supuse supravegherii vamale sau controlului vamal pe teritoriul vamal al Uniunii, conform Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (10), în special în ceea ce priveşte mărfurile aflate în următoarele situaţii: (a) atunci când sunt declarate pentru punerea în liberă circulaţie, export sau reexport; (b) la intrarea sau părăsirea teritoriului vamal al Uniunii; (c) atunci când fac obiectul unei proceduri suspensive sau sunt plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber."

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, domeniul de reglementare al acestui act normativ este procedura de intervenţie a autorităţii vamale. În plus, potrivit alin. (6) al art. 1 din acest Regulament: "Prezentul regulament nu aduce atingere dreptului intern sau al Uniunii privind proprietatea intelectuală sau legislaţiei statelor membre în ceea ce priveşte procedurile penale." Considerentul (10) prevede că "Prezentul regulament conţine numai norme procedurale destinate autorităţilor vamale. Prin urmare, prezentul regulament nu prevede niciun fel de criterii de stabilire a existenţei unei încălcări a unui drept de proprietate intelectuală."

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 23 din acelaşi act normativ european: "În situaţia în care declarantul sau deţinătorul mărfurilor nu a confirmat în scris acordul său cu privire la distrugere şi în situaţia în care declarantul sau deţinătorul mărfurilor nu se consideră că şi-a confirmat acordul cu privire la distrugere, în conformitate cu alin. (1) primul paragraf litera (c), în perioadele prevăzute la litera respectivă, autorităţile vamale informează imediat titularul deciziei în acest sens. În termen de 10 zile lucrătoare sau în termen de trei zile lucrătoare, în cazul mărfurilor perisabile, de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă pentru mărfuri sau de la reţinerea acestora, titularul deciziei iniţiază procedura pentru a stabili dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat".

Astfel, nu există o procedură prealabilă obligatorie înainte de a formula o acţiune în instanţă cu privire la interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării respectivelor produse.

Susţinerile recurentei potrivit cu care, doar în ipoteza în care considera că actul reţinerii este unul legal, instanţa ar fi putut proceda la constatarea încălcării, aplicând prevederile Regulamentului nr. 6/2002 privind desenele şi modelele comunitare, nu pot fi reţinute, urmând a fi înlăturate ca nefondate, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o astfel de cerere, o astfel de procedură, nefiind prevăzută, de altfel, de regulamentul menţionat, astfel cum s-a arătat; în plus, Înalta Curte apreciază că dacă recurenta ar fi apreciat ca nelegală reţinerea produselor de către autorităţile vamale, avea posibilitatea contestării actului administrativ respectiv, ceea ce nu s-a întâmplat, potrivit situaţiei de fapt expuse de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reţinut şi curtea de apel, că în acord cu circumstanţele cauzei, în mod adecvat reclamanta a invocat dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 207/2009, dispoziţiile art. 9 din acest Regulament reprezentând sediul materiei în privinţa posibilităţii pe care o are titularul mărcii europene de a solicita constatarea încălcării drepturilor sale şi a solicita încetarea acestei încălcări.

b.2. În mod greşit arată recurenta că instanţa s-a întemeiat exclusiv pe prevederile Regulamentului nr. 608/2013, deşi cererea de chemare în judecată cuprindea trei acte normative.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a explicitat clar că, independent de împrejurarea că situaţia de fapt dedusă judecăţii este izvorâtă din desfăşurarea unei proceduri de intervenţie vamală guvernată de Regulamentul (UE) nr. 608/2013, în lipsa oricărei dispoziţii procedurale sau care să permită stabilirea încălcării dreptului de proprietate intelectuală al titularului cererii de intervenţie, în mod corect reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 207/2009.

b.3. Şi criticile referitoare la neindicarea de către reclamantă în mod expres doar a uneia din cele trei ipoteze distincte prevăzute de art. 9 din Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, ceea ce a condus şi la neindicarea de către instanţa de apel doar a unei singure ipoteze, sunt apreciate a fi nefondate, întrucât nu există niciun motiv pentru care titularul de marcă nu ar putea invoca toate cele trei situaţii prevăzute la articolul menţionat anterior, reclamanta argumentând în fapt şi în drept fiecare dintre aceste ipoteze normative.

Cât timp norme sus-citată nu prevede trei ipoteze distincte care să se excludă una pe cealaltă, această critică privitoare la greşita interpretare a legii nu poate fi primită. În cuprinsul textului normativ nu există conjuncţia "sau" care leagă propoziţii care se exclud ca opuse, contradictorii sau alternative sau, corelativ, indică necesitatea de a alege între trei alternative.

De altfel, indicarea temeiului de drept a fost făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar cu privire la o pretinsă inaplicabilitate in integrum a articolului respectiv, recurenta nu a formulat niciun fel de critică nici pe fondul cauzei, nici în apel.

În mod similar, şi criticile privitoare la caracterul contradictoriu al deciziei recurate, explicitate de parte prin prisma analizării greşite de către instanţa de apel atât a unor condiţii prevăzute la lit. b), cât şi a unor condiţii prevăzute la lit. c) din acelaşi articol, sunt apreciate ca nefondate potrivit aceluiaşi raţionament.

b.4. În ceea ce priveşte criticile referitoare la riscul de confuzie, recurenta susţine că instanţa a motivat sumar riscul de confuzie între mărcile cromatice ale reclamantei şi semnele aplicate pe produsele reţinute, nu a aplicat şi nu a respectat jurisprudenţa Înaltei Curţi şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere că mărcile Stihl reprezintă o combinaţie de culori argintiu cu portocaliu, raportul culorilor 50-50, reprezentat în mod abstract şi fără niciun contur.

Indică recurenta că a făcut dovada necontestată că asocierea culorilor portocaliu cu argintiu este una comună pe piaţa motoferăstraielor şi motocoaselor, acestea fiind culori comerciale, standard din care sunt făcute piesele electrice, iar portocaliul este o culoare de avertizare şi semnalizare.

Se cuvine a fi menţionat că riscul de confuzie trebuie apreciat în mod global, în funcţie de percepţia pe care o are publicul relevant asupra semnelor şi asupra produselor sau serviciilor în discuţie şi ţinând seama de toţi factorii pertinenţi în cauză, în special interdependenţa dintre similitudinea semnelor şi cea a produselor sau serviciilor desemnate, aşa încât, un grad mai mic de similaritate între produsele şi serviciile desemnate poate fi compensat de un grad mai ridicat de similaritate între semne, şi invers.

Înalta Curte constată că diferenţele vizuale invocate de către recurentă nu sunt de natură să înlăture riscul de confuzie, astfel cum corect a stabilit instanţa de apel.

Astfel, conform uneia dintre regulile aplicabile în stabilirea similarităţii semnelor şi, implicit, a riscului de confuzie, ceea ce contează, în primul rând, sunt asemănările, şi nu deosebirile, deoarece consumatorul nu are de regulă cele două semne în faţă, pentru a le compara cu atenţie şi a descoperi eventuale asemănări şi deosebiri, el nu procedează la o comparaţie directă între semnele în conflict, ci se bazează pe imaginea imperfectă a mărcii anterioare, aşa cum a păstrat-o în memorie, iar caracteristicile dominante şi distinctive ale unui semn sunt mai uşor memorate.

Este întrunită în cauză premisa de încălcare a mărcilor intimatei-reclamante, riscul de confuzie nefiind înlăturat prin simplul fapt că, pe lângă preluarea identică a combinaţiei de culori portocaliu-gri, protejată ca marcă de reclamantă, mai sunt folosite şi alte elemente verbale sau figurative, atât timp cât mărcile intimatei-reclamante au o poziţie distinctivă autonomă, în cadrul semnelor complexe utilizate de recurenta-pârâtă pentru produsele reţinute de autorităţile vamale.

Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului Uniunii Europene, două semne sunt similare atunci când, din punctul de vedere al publicului relevant, există între ele o identitate cel puţin parţială în ceea ce priveşte unul sau mai multe aspecte pertinente (Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2003, Matratzen Concord/OAPI – Hukla Germany, T-6/01, pct. 30, confirmată de Ordonanţa Curţii din 28 aprilie 2004, C-3/03). Sunt pertinente aspectele de ordin vizual, auditiv şi conceptual (Hotărârea CJUE din 11 noiembrie 1997, SABEL; C-251/95, pct. 23, şi Hotărârea CJUE din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, pct. 25, Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 2013, Golden Balls Ltd/OAPI/Intra-Presse, T-437/11, pct., 32-33, 53-55).

De asemenea, în cauza C-120/04 Thomson s-a arătat că aprecierea globală a riscului de confuzie, în legătură cu similarităţile vizuale, acustice sau conceptuale ale mărcilor în litigiu trebuie să se bazeze pe impresia generală furnizată de mărci, ţinând cont, în particular, de componentele lor distinctive şi dominante. Percepţia mărcilor de către consumatorul obişnuit al bunurilor sau serviciilor respective are un rol decisiv în aprecierea globală a riscului de confuzie. În această privinţă, consumatorul obişnuit percepe în mod normal marca drept un întreg şi nu procedează la analiza detaliilor sale specifice (paragraful 28). În aceeaşi cauză, se face în acest sens, trimitere la cauza SABEL, paragraful 23, Lloyd Schuhfabrik Meyer, paragraful 25 şi Matratzen Concord, paragraful 29).

În cauza de faţă, mărcile de culoare ale intimatei-reclamante - constând în combinaţia de culori portocaliu-gri - se regăsesc în mod identic în semnul utilizat de recurenta-pârâtă, dar şi având aceleaşi nuanţe şi aceeaşi dispunere a culorilor pe corpul drujbei - culoarea portocaliu fiind aplicată în partea de sus a carcasei dispozitivului şi culoarea gri fiind aplicată în partea de jos a carcasei dispozitivului - (astfel cum rezultă din certificatul de înregistrare al mărcii nr. x/04.11.2015 ce atestă condiţiile în care au fost acordate drepturi exclusive în favoarea intimatei-reclamante), rezultă că mărcile astfel preluate nu sunt elemente neglijabile în ansamblul semnelor utilizate de recurentă, ci păstrează o poziţie distinctivă, autonomă în cadrul acestora, privite ca întreg.

În aceste condiţii, se constată că identitatea produselor în cauză, conjugată cu similaritatea ridicată la nivel vizual între mărcile aparţinând reclamantei şi semnul folosit de pârâtă, conduc la confirmarea concluziei instanţei de apel referitoare la existenţa riscului de confuzie între acestea, incluzând riscul de asociere şi, drept urmare, la o corectă constatare a incidenţei art. 9 lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009.

În mod just a reţinut astfel, instanţa de apel că nu se poate susţine cu temei că între mărcile intimatei-reclamante şi semnele pe care le poartă produsele importate de recurenta-pârâtă nu există similaritate, de vreme ce protecţia obţinută de intimata reclamantă priveşte folosirea culorilor portocaliu şi gri în privinţa uneltelor pentru tăiat şi moto-fierăstraielor, iar produsele reţinute poartă aceste culori, tocmai în modalitatea descrisă în certificatul de înregistrare a mărcii de poziţie a intimatei. Aceasta întrucât intimata A. este titular al drepturilor exclusive de proprietate intelectuală asupra mărcii comunitare nr. x/03.09.2010 (care conferă protecţie pentru poziţionarea culorilor portocaliu în partea de sus şi gri în partea de jos), precum şi asupra mărcii comunitare nr. x/19.12.2008 (care conferă protecţie pentru poziţionarea culorilor portocaliu în partea de jos şi gri în partea de sus), certificate aflate la dosarul cauzei la dosarul Tribunalului Bucureşti, vol. I.

De altfel, prin decizia din 24 martie 2021, pronunţată în cauza T – 193/18, Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) a reţinut, în cuprinsul paragrafelor 34-42 din considerente, următoarele:

"34. În speţă, cu titlu preliminar, trebuie reamintit că, Camera de recurs a susţinut definiţia publicului relevant adoptată de Divizia de anulare, în temeiul căreia produsele pentru care este înregistrată marca, şi anume "fierăstraie cu lanţ" din Clasa 7, sunt destinate unui public specializat, respectiv grădinarilor profesionişti, muncitorilor silvici calificaţi şi angajaţilor firmelor sau organismelor publice specializate în domeniul construcţiilor sau amenajării teritoriului. În plus, în măsura în care marca UE în cauză este o marcă de culoare care nu conţine elemente verbale lizibile, a fost necesar să se ţină seama de consumatorii din întreaga Uniune.

35. De altfel, astfel cum reiese din articolul 1 din decizia atacată, marca în litigiu este definită prin reprezentarea reprodusă la punctul 2 de mai sus, care ilustrează combinaţia de culori portocaliu (RAL 2010) şi gri (RAL 7035), împreună, cu următoarea descriere: "Culoarea portocalie este aplicată pe partea superioară a carcasei fierăstrăului cu lanţ şi culoarea gri este aplicată pe partea inferioară a carcasei fierăstrăului cu lanţ" (a se vedea punctul 3 de mai sus).

36. Deşi este adevărat că eşantionul celor două culori definite prin intermediul a două coduri de identificare nu prezintă, ca atare, contururi care să le confere o formă anume, descrierea care face parte din cererea de marcă arată că marca ia forma unei părţi dintr-un anumit produs, şi anume o carcasă de fierăstrău cu lanţ, şi că partea superioară a acelei carcase este portocalie, în timp ce partea inferioară a acelei carcase este gri.

37. Într-adevăr, astfel cum a arătat Camera de recurs la punctul 30 din decizia atacată, carcasele fierăstrăului cu lanţ nu sunt toate concepute pentru a avea o formă identică. Cu toate acestea, în primul rând, diferenţele dintre carcasele în cauză în ceea ce priveşte aspectul lor exterior constau în variaţii de design care nu împiedică posibilitatea consumatorului de a identifica un singur obiect. În al doilea rând, descrierea mărcii în litigiu arată că respectiva combinaţie de culori care face obiectul protecţiei în cauză nu ia orice formă de carcasă de fierăstrău cu lanţ, ci mai degrabă forma unei carcase care este vizibil împărţită în două părţi, una în partea de sus şi alta în partea inferioară. Această precizare, cuprinsă în descrierea mărcii în litigiu, limitează mai mult formele pe care le poate lua carcasa fierăstrăului cu lanţ.

38. În consecinţă, în primul rând, apreciată în combinaţie cu descrierea anexată, reprezentarea grafică nu constă în simpla juxtapunere a două sau mai multe culori, fără formă sau contururi, fără o aranjare sistematică. Culorile care formează marca în litigiu nu iau "toate formele imaginabile", astfel încât să implice pentru marca în cauză lipsa de precizie şi uniformitate cerute de articolul 4 din Regulamentul nr. 40/94.

39. În al doilea rând, spre deosebire de constatările camerei de recurs la punctele 34 şi 36 din decizia atacată, împrejurarea că aplicarea mărcii în litigiu la o carcasă de fierăstrău cu lanţ ar putea conduce la o distincţie între părţile superioare şi inferioare ale carcasei în exact acelaşi mod ca pe eşantionul de culori care fac parte din cerere, nu este decisivă. Consumatorul mediu are doar rareori şansa de a face o comparaţie directă între diferite mărci, dar trebuie să se încreadă în imaginea imperfectă a acestora pe care a ţinut-o minte. Rezultă că, indiferent de forma precisă a carcasei, informaţiile furnizate de descrierea care însoţeşte reprezentarea grafică permit consumatorului să vizualizeze un anumit obiect, şi anume o carcasă de fierăstrău cu lanţ cu două părţi, partea superioară de culoare portocalie şi cea inferioară de culoare gri, şi să o recunoască în momentul achiziţiei. Prin urmare, această descriere îndeplineşte condiţiile prevăzute la punctul 33 de mai sus.

40. În aceste condiţii, marca în litigiu trebuie considerată ca având o aranjare sistematică care asociază culorile în cauză într-un mod predeterminat şi uniform.

41. Având în vedere descrierea care face parte din înregistrare, marca în litigiu permite, aşadar, consumatorului să perceapă şi să îşi amintească o anumită combinaţie pe care ar putea să o folosească pentru a repeta, cu siguranţă, o experienţă de cumpărare, în special, întrucât în cazul de faţă publicul este unul specializat. În mod similar, acesta permite autorităţilor competente şi operatorilor economici să cunoască întinderea protecţiei acordate titularului mărcii. Rezultă că marca în litigiu îndeplineşte condiţiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 40/94.

42. În consecinţă, constatând, la punctul 40 din decizia atacată, că era necesară anularea mărcii în litigiu în temeiul articolului 7 alin. (1) litera (a) din Regulamentul nr. 40/94, coroborat cu articolul 51 alin. (1) litera (a) din acest regulament, camera de recurs a realizat o apreciere greşită, astfel încât motivul unic al reclamantei trebuie admis şi decizia atacată trebuie să fie anulată".

b.5. În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa unei analize comparative a mărcilor europene Stihl cu mărcile aplicate produselor importate de recurentă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit elementele verbale D. şi E., din ansamblul semnelor utilizate de recurentă, ceea ce vine în contradicţie cu principiul evaluării globale a mărcilor şi nu doar a unui element unic dispersat în ansamblul mărcilor sale complexe.

Această critică este, de asemenea, nefondată, având în vedere că adăugarea în ansamblul semnului folosit a unor alte semne distinctive, cum ar fi elemente verbale, ce reprezintă drepturi de proprietate intelectuală ce aparţin recurentei pârâte, nu înlătură concluzia încălcării mărcilor reclamantei.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, efectuând analiza susţinerilor pârâtei, a subliniat în mod just că reclamanta nu a contestat dreptul pârâtei de a inscripţiona propriile produse cu mărcile combinate D. şi E., ci folosirea combinaţiei de culori portocaliu/gri pe carcasa uneltelor în modalitatea pentru care ea a obţinut protecţie prin mărcile europene invocate în acţiune.

Astfel, nu pot fi primite criticile conform cărora instanţa de apel ar fi înlăturat elementele verbale din analiza comparativă mărcile combinate D. şi E., considerând că este total lipsit de relevanţă faptul că produsele reţinute poartă şi mărcile D. şi E., deoarece conflictul nu s-a născut din utilizarea acestor semne, ci a combinaţiei de culori în ansamblul acestor semne într-o manieră ce încalcă drepturile exclusive ale reclamantei.

Se reţine că instanţa de apel a procedat la o corectă analiză a acestora, conformă criteriilor în materie, concluzionând că imaginea de ansamblu a semnelor aplicate pe produsele importate de pârâtă este foarte similară cu mărcile reclamantei, inscripţionarea în ansamblul acestor semne şi a elementelor verbale D. şi E. (mărci ale recurentei) neputând să conducă la înlăturarea riscului de confuzie, întrucât consumatorul mediu poate lesne să considere că există o legătură economică între producătorul uneltelor D. şi E. şi titularul mărcilor dicromatice şi de poziţie Stihl, în condiţiile în care riscul de asociere este doar o componentă a riscului de confuzie.

b.6. Recurenta formulează critici şi în ceea ce priveşte problema distinctivităţii dobândite şi reputaţia mărcilor Stihl.

Arată, pe de o parte, că instanţa nu trebuia să facă această analiză, întrucât nu era învestită cu o astfel de cerere, şi pe de altă parte, că decizia recurată are caracter contradictoriu. Aceasta întrucât, deşi instanţa de apel reţine că nu s-a invocat în cauză distinctivitatea dobândită prin uz a mărcilor reclamantei, totuşi a ajuns la concluzia că argumentele ce susţin poziţia reclamantei au strânsă legătură cu creşterea distinctivităţii mărcilor.

Privitor la primul argument, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, întrucât reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe prevederile art. 9 din Regulamentul mărcii Uniunii Europene, deci, inclusiv art. 9 alin. (2) lit. c), care, între condiţiile sale intrinseci, prevede cerinţa renumelui mărcilor încălcate, în timp ce distinctivitatea dobândită este un criteriu în analiza riscului de confuzie, deci, în contextul analizei presupuse de art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament.

De altfel, atât distinctivitatea dobândită cât şi reputaţia mărcilor reclamantei au fost reţinute de prima instanţă (care a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată), iar recurenta-pârâtă nu a contestat aceste dezlegări în drept ale tribunalului pe calea unui apel incident sau a unui apel la considerente.

În acest context, se constată că instanţa de apel a apreciat că argumentele reclamantei referitoare la reputaţia mărcilor sale (construită într-un interval îndelungat de timp) au o strânsă legătură cu creşterea distinctivităţii mărcilor, respectiv a percepţiei publicului asupra originii produselor din clasa 7 ce poartă combinaţia de culori protejată în favoarea reclamantei.

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu se identifică argumente contrare în considerentele deciziei recurate, recurenta, în realitate, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la concluziile la care a ajuns instanţa după analizarea şi interpretarea probatoriului administrat în cauză, aspect care nu constituie, în esenţă, o critică de nelegalitate a deciziei recurate.

Ca atare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite nici cerinţele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

b.7. Criticile privitoare la inconsecvenţa Stihl în apărarea drepturilor sale urmează a fi înlăturate, ca nefondate, acestea nefiind critici susceptibile de analizare pe temeiul vrunuia dintre motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte arată că maniera de elaborare şi susţinere a apărărilor intimatei nu reprezintă decât evocarea unor nemulţumiri ale recurentei legate de modalitatea în care s-a derulat o altă procedură decât cea judiciară din cauza de faţă, anume reţinerea, în aprilie 2017, de către autorităţile vamale române a produselor importate de recurentă. În acest sens, se susţine de către recurentă că intimata nu a dorit continuarea procedurilor stabilite de Regulamentul nr. 608/2013, ci a solicitat eliberarea bunurilor.

Înalta Curte arată că nu poate realiza o analiză a acestor susţineri, fiind străine de chestiunile de drept ce pot forma obiectul cenzurii instanţei de recurs.

c. Penultima critică de recurs reuneşte motive de recurs care pot fi încadrate în două ipoteze de casare, şi anume punctele 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

c.1. În referire la primul motiv de recurs, critică recurenta că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în concret, motivând că reclamanta şi-ar fi modificat cererea de chemare în judecată peste termenul de decădere reglementat de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

A explicitat recurenta că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că produsele importate de aceasta aduc atingere mărcilor Stihl, motivându-se că se comercializează produse având o formă cvasiidentică cu marca figurativă nr. x.

În faza de apel, recurenta arată că reclamanta şi-ar fi precizat cererea de chemare în judecată, în sensul în care a clarificat că protecţia vizează doar poziţionarea culorilor (mărci de poziţie), reclamându-se, în esenţă, încălcarea combinaţiei de culori. Se mai arată că instanţa de apel a motivat prevalându-se de această modificare de către reclamantă a cererii, formulată fără a exista acordul său, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ.. Mai mult decât atât, curtea de apel nici nu a pus în discuţia părţilor această modificare, contrar prevederilor art. 14 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă.

Înalta Curte reţine că este lipsită de fundament şi această critică evocată de recurentă, neexistând o modificare a cererii de chemare în judecată în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ.. Astfel, nu a fost modificat obiectul iniţial al cererii de chemare în judecată prin formularea unei cereri adiţionale, prin care să se completeze sau să se modifice obiectul cererii iniţiale de chemare în judecată.

În realitate, recurenta face trimitere la criticile formulate în apel de reclamantă, interpretând că acestea ar constitui o precizare a cererii de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurentei, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată privitoare la trei mărci europene nr. x/4.11.2005, nr. x/19.12.2008 şi nr. x/03.09.2010, toate înregistrate pentru produse din clasa 7 – fierăstraie, maşini unelte -, solicitând să se constate că produsele importate de pârâtă, reţinute de autorităţile vamale la data de 21.07.2014, încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcilor europene opuse, să se interzică importul şi comercializarea acestor produse de către pârâtă, precum şi interzicerea aceloraşi operaţiuni şi pentru viitor, în privinţa produselor purtând fără drept semne similare mărcilor reclamantei, precum şi să se dispună distrugerea produselor importate de pârâtă şi reţinute de autorităţile vamale.

De asemenea, în motivele cererii de chemare în judecată s-a arătat că: "Prin înregistrarea mărcilor aparţinând reclamantei este revendicată combinaţia de culori portocaliu-gri, folosită de titularul de marcă, astfel cum a fost înregistrată, pentru a individualiza aspectul produselor Stihl".

Prin cererea de apel, reclamanta a criticat faptul că prima instanţă a reţinut greşit obiectul protecţiei conferite prin mărcile sale constând în "culoarea portocaliu şi gri", mărcile sale nevizând protecţia formei produsului. A mai arătat reclamanta că rezultă chiar din certificatul de înregistrare al mărcii nr. x/04.11.2015 că forma produsului nu face obiectul protecţiei, iar prezenţa conturului produsului în conţinutul mărcii reprezintă doar un criteriu de poziţionare a mărcii constând în combinaţia de culori.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că nu se identifică în cauză niciun viciu de nelegalitate a deciziei recurate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica expusă fiind, în fapt, nemulţumirea părţii raportată la cele reţinute de către instanţa de apel, respectiv la criticile pertinente formulate de reclamantă în privinţa soluţiei tribunalului.

În plus, şi pentru ipoteza în care în mod real intimata-reclamantă ar fi explicitat în calea de atac una sau unele dintre pretenţiile formulate la prima instanţă, critica recurentei-pârâte, de asemenea, nu ar fi putut fi reţinută, întrucât se opun prevederile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile.

c.2. Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs subsumat acestui punct, recurenta critică faptul că decizia cuprinde motive contradictorii.

De altfel, susţineri privitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate au fost formulate incidental şi în cuprinsul motivelor de recurs analizate la punctele b.3 şi b.6.

Înalta Curte reţine că recurenta opune două paragrafe din decizia recurată, despre care susţine că s-ar afla în antiteză.

Primul îl reprezintă paragraful aflat la fila x a deciziei, paragraful 7, citat trunchiat şi incorect de recurentă ca fiind "Este o non-problemă pretinsa protecţie a formei produsului, curtea reţine că aceasta nu este o problemă care să ceară vreo dezlegare deoarece reclamanta nu ar fi susţinut că marca sa nr. x i-ar conferi o asemenea protecţie".

Acest paragraf urmează a fi redat în întregime şi în mod fidel considerentelor instanţei de apel, după cum urmează: "În privinţa susţinerilor privind o pretinsă protecţie a formei produsului, curtea reţine că acesta nu este o chestiune care să ceară vreo dezlegare în speţă, deoarece reclamanta nu a susţinut că marca sa nr. x/4.11.2005 i-ar conferi o asemenea protecţie, afirmând doar protecţia combinaţiei de culori într-o anumită poziţionare pe produs, iar pârâta a clarificat prin întâmpinarea depusă în apel că era vorba de fapt despre o menţiune a primei instanţe care s-a referit la această marcă prin sintagma marca care conţine şi forma produsului, fără să îi atribuie alte valenţe. Este, deci, o non-problemă."

Acest paragraf susţine recurenta că este contradictoriu paragrafului 1 de la pagina 15, prin care s-a arătat că:

"Tocmai pentru că ceea ce creează percepţia consumatorului este imaginea de ansamblu, aşa cum a susţinut intimata referindu-se la Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 11 noiembrie 1997 în Cauza SABEL BV împotriva Puma AG, Rudolf Dassler Sport, C-251/95, eventuale deosebiri între produsul reprodus în marca europeană nr. x/4.11.2005 (reţinute de tribunal) şi produsele importate reprezintă detalii lipsite de semnificaţie; în plus, reclamanta se prevalează şi de marca europeană dicromatică nr. x/03.09.2010, ceea ce goleşte de conţinut argumentul legat de lungimea braţului produsului sau de existenţa a două culori pe acest braţ".

Procedând la analiza motivului de recurs evocat, Înalta Curte reţine că aceste două paragrafe nu sunt antitetice, ci au caracter complementar, întrucât instanţa de apel a reţinut în mod corect, pe de o parte, că protecţia obţinută de reclamantă prin mărcile europene priveşte combinaţia de culori - portocaliu şi gri - în privinţa uneltelor pentru tăiat şi moto-fierăstraielor (produse din clasa 7 a Clasificării de la Nisa) dar şi poziţionarea culorilor, iar produsele importate de recurentă şi reţinute de autorităţile vamale poartă aceste culori, tocmai în modalitatea descrisă în certificatul de înregistrare a mărcilor reclamantei şi, pe de altă parte, că eventualele deosebiri între produse reprezintă detalii lipsite de semnificaţie, tocmai pentru că nu forma produsului este cea care face obiectul analizei ori al protecţiei.

d. Critica ultimă de recurs priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul în care se susţine că prin cererea de apel, nu s-au solicitat cheltuielile efectuate în faţa primei instanţe şi de asemenea, că instanţa nu a cenzurat cuantumul acestora.

Prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Raportat la dezlegările obligatorii statuate prin decizia sus-menţionată de unificare a practicii judiciare, decizie obligatorie pentru instanţele de judecată, Înalta Curte nu poate primi susţinerile privitoare la necenzurarea de către instanţa de judecată a cheltuielilor de judecată, acestea neconstituind veritabile critici de nelegalitate.

Cât priveşte critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate la fondul cauzei, în absenţa unei cereri exprese formulate de reclamantă în acest sens în apel, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi circumscrisă niciunei ipoteze de casare din cele prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., astfel încât, nu este posibilă analizarea ei.

De altfel, chiar dacă am aprecia totuşi, că critica pune în discuţie aplicarea eronată de către curtea de apel a prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. cu referire la art. 9 C. proc. civ.. - deşi aceste texte procesuale nu au fost invocate expres de către recurentă – prin acordarea de către instanţa de apel a ceva ce nu s-ar fi cerut, critică subsumabilă astfel, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu toate acestea, instanţa de recurs constată caracterul său nefondat inclusiv pentru această ipoteză de lucru.

Astfel, un capăt accesoriu al cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, este cel al acordării cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea acestui litigiu, această solicitare fiind menţinută de partea reclamantă inclusiv la momentul dezbaterii în fond a cererii de chemare în judecată.

Ulterior, prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a reiterat solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată determinate de desfăşurarea litigiului, subsecvent celei principale de admitere a apelului şi admitere, în rejudecare, a acţiunii formulate. Această manifestare procesuală a fost reafirmată de apelantă la momentul dezbaterilor apelului, cât şi prin concluziile scrise depuse de aceeaşi parte procesuală la dosar.

Aşadar, nu se poate afirma în mod fondat că instanţa de apel ar fi acordat apelantei-reclamante ce a câştigat în apel, cheltuielile de judecată efectuate în faza procesuală a fondului (ale căror dovezi se aflau în dosarul de fond, putând fi lesne studiate de partea procesuală interesată), în lipsa unei cereri formulate în mod legal în acest sens.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., criticile fiind găsite nefondate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de către pârâta cauzei.

Văzând şi dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la soluţia pronunţată în cauză, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă A., constând în onorariu avocat în cuantum de 11.352,28 RON, potrivit dovezilor de la dosar (aflate la dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 67A din data de 1 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Obligă pârâta S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată – onorariu avocat în cuantum de 11.352,28 RON către reclamanta A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.