Statute of limitations for reparation of illegal detention triggered by final criminal case classification or acquivalence

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Deliberând , asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Darabani la 13 aprilie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând daunele morale şi materiale pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, respectiv reţinerea nelegală pentru o perioadă de 24 de ore, în perioada 29 ianuarie 2020, ora 16:45 – 30 ianuarie 2020, ora 16:45, precum şi pentru limitarea dreptului de a conduce autovehicule în perioada 29 ianuarie 2020 – 13 octombrie 2021 şi pentru cercetarea nelegală efectuată în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni, judeţul Botoşani, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (5), art. 539, art. 540, art. 541 din C. proc. pen., art. 5 din CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 410 din 8 iulie 2021, Judecătoria Darabani a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia civilă.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1287 din 15 octombrie 2021, Tribunalul Botoşani a admis excepţia prescripţiei, invocată prin întâmpinare, şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 255 din 8 martie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1287 din 15 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Botoşani. A anulat sentinţa civilă nr. 1287 din 15 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă. A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Botoşani, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 255 din 8 martie pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei civile.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 541 din C. proc. pen.

A mai criticat că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Din întâmpinarea depusă la cererea de apel rezultă că intimatul a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

A mai apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că rămânerea definitivă a ordonanţei de clasare din 17 septembrie 2020 nu poate constitui mo­mentul de început al termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Contrar celor reţinute în considerentele instanţei de apel, instanţa de fond a analizat corect excepţia prescripţiei acţiunii în raport cu data primirii soluţiei de clasare. Instanţa de apel a apreciat greşit că termenul de prescripţie de 6 luni nu începe să curgă de la data când ordonanţa de clasare a rămas definitivă, atât timp cât din cuprinsul ordonanţei rezultă că nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate, ci s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care au fost efectuate actele de cercetare penală.

Recurentul-pârât a arătat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 C. proc. pen. curge de la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare din 17 septembrie 2020, respectiv de la 23 septembrie 2020, dată la care intimatul-reclamant a primit ordonanţa, şi se împlineşte la 23 martie 2021. Prin urmare, a menţionat că cererea de chemare în judecată a fost depusă la poştă la 8 aprilie 2021, după împlinirea termenului de 6 luni, drept pentru care prima instanţă a respins întemeiat acţiunea ca fiind prescrisă.

A mai învederat că, deşi în ordonanţă este indicat dreptul de a formula plângere la Prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni, potrivit art. 319 C. proc. pen., doar în caz de amnistie, prescripţie, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unui caz de nepedepsire, se poate solicita continuarea urmăririi penale. Or, în speţă, clasarea nu a fost dată pentru unul din motivele prevăzute de art. 319 C. proc. pen., împrejurare din care reiese că intimatul-reclamant nu avea posibilitatea contestării măsurii, fiind în pasivitate în ce priveşte calculul termenului de prescripţie, de la data primirii soluţiei de clasare.

Prin prisma tuturor argumentelor expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 255 din 8 martie 2022, pronunţată de către Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei civile nr. 1287 din 15 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Botoşani, ca fiind legală şi temeinică.

5. Apărările formulate

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare.

6. Procedura parcursă în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (13 aprilie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 3 noiembrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursului sunt, pe scurt, următoarele:

Reclamantul a fost reţinut pentru o perioadă de 24 de ore, în perioada 29 ianuarie 2020, ora 16:45 – 30 ianuarie 2020, ora 16:45, prin ordonanţa de reţinere din 29 ianuarie 2020, organul de urmărire penală considerând că există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal şi părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzute de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. c) şi art. 338 alin. (1) C. pen.

Prin ordonanţa emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni în dosarul nr. x/2020 la 17 septembrie 2020 s-a dispus clasarea cauzei privind pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., şi părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

Ordonanţa de clasare din 17 septembrie 2020 a fost comunicată recurentului-reclamant la 23 septembrie 2020, astfel cum rezultă de pe copia plicului şi data poştei .

Prin sentinţa pronunţată în cauză, cererea reclamantului de despăgubire pentru prejudiciile materiale şi morale suferite ca urmare a faptelor expuse, întemeiată pe dispoziţiile art. 539-541 C. proc. pen., a fost respinsă ca fiind prescrisă, cu argumentul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 C. proc. pen. curge de la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare din 17 septembrie 2020, respectiv de la 23 septembrie 2020, data la care reclamantul a primit ordonanţa, termenul împlinindu-se la 23 martie 2021.

Prin decizia recurată a fost admis apelul reclamantului, anulată sentinţa şi respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cauza fiind trimisă spre rejudecare la tribunal.

Curtea de apel a motivat soluţia în sensul că rămânerea definitivă a ordonanţei de clasare din 17 septembrie 2020 nu poate constitui momentul de început al termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât din cuprinsul acestei ordonanţe rezultă că nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate, ci s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care au fost efectuate actele de cercetare penală.

În susţinerea acestui argument, au fost evocate şi dezlegările cuprinse în decizia nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel reţinând că nelegalitatea măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt nelegale, realizate cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 541 C. proc. pen.

Conform normei evocate ca temei de drept al acţiunii, respectiv art. 539 C. proc. pen., (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Dispoziţiile art. 541 alin. (2) din acelaşi cod stipulează următoarele: Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Întrucât, în litigiul pendinte, reclamantul s-a prevalat de soluţia de clasare prin care s-a soluţionat procesul penal pentru a reclama repararea pagubei pentru privarea nelegală de libertate, Înalta Curte reţine că sunt incidente statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 136/2021, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Curtea Constituţională a reţinut că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a prevederilor art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

În esenţă, în considerentul 54 al acestei din urmă decizii, s-a reţinut de către instanţa de control constituţional că, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.

Ca atare, concluzia instanţei de apel în sensul că rămânerea definitivă a ordonanţei de clasare din 17 septembrie 2020, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu poate constitui momentul de început al termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. este contrazisă de aceste dezlegări cu caracter obligatoriu, fiind, aşadar, întemeiată critica expusă de recurentul-pârât sub acest aspect.

Instanţa de recurs mai subliniază şi împrejurarea că, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, pentru a se constata îndeplinită condiţia cuprinsă în art. 539 alin. (2) C. proc. pen. – a statuării instanţei penale asupra caracterului nelegal al privării de libertate – nu este necesară inserarea în cuprinsul menţionatei ordonanţe a unei expresii literale în acest sens, întrucât soluţia de clasare sau achitare, întemeiată pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, dovedesc caracterul injust sau nedrept al acuzaţiei penale.

O atare interpretare este susţinută şi de Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că «În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală", constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Faţă de aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că, pentru verificarea termenului de prescripţie, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere împrejurarea că soluţia de clasare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. reprezintă temei pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei de către reclamant şi, în consecinţă, să calculeze termenul de prescripţie de 6 luni de la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare emise la 17 septembrie 2020 în dosarul nr. x/2020.

Concluzia argumentării anterioare este că instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea în mod eronat a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) şi, implicit, a art. 539 alin. (2) C. proc. pen., totodată cu neobservarea corectă a dezlegărilor cuprinse în decizia Curţii Constituţionale anterior evocată, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu poate fi, însă, primită critica recurentului-pârât în ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie de 6 luni, în sensul că ordonanţa de clasare ar fi definitivă de la data comunicării sale către reclamant (23 martie 2021), întrucât art. 339 alin. (4) din C. proc. pen. reglementează dreptul de a formula plângere la procurorul ierarhic superior, stipulând că, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.

Recursul va fi admis, conform art. 497 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamant, cu observarea chestiunilor anterior dezlegate, în sensul că aplicarea corectă a art. 541 C. proc. pen. relevă că termenul de prescripţie de 6 luni curge de la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare; urmează, deci, ca instanţa de apel, în limitele căii de atac declarate de reclamant, să cerceteze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi celelalte aspecte relevante pentru soluţionarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 255 din 8 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.