Vicarious liability of central administration for local penitentiary staff’s inaction regarding anonymous threat

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 ianuarie 2015 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând:

- anularea Hotărârii nr. 262 din 30 aprilie 2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Administraţia Naţională;

- constatarea caracterului întemeiat al sesizării care au făcut obiectul dosarului nr. x/2014;

- obligarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor la plata sumei de 60.000 euro cu titlu de despăgubiri civile.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de Curtea de apel Galaţi

Prin sentinţa nr. 173 din 17 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A..

A fost obligată pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale. Restul pretenţiilor formulate de către reclamantă au fost respinse ca nefondate.

A fost respins capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 262 din 30 aprilie 2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca fiind nefondat.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă.

Prin sentinţa nr. 242 din 9 octombrie 2015, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea privind îndreptarea, lămurirea şi completarea sentinţei nr. 173/2015, formulată de petenta A..

3. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 3495 din 20 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-au admis recursurile declarate de reclamanta A. împotriva încheierii din 20 aprilie 2015, încheierii din 15 mai 2015, sentinţei civile nr. 173 din 17 iunie 2015 şi sentinţei civile nr. 242 din 9 octombrie 2015.

S-au casat în parte hotărârile recurate, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi s-a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile la Tribunalul Galaţi, secţia civilă.

S-a menţinut soluţia dispusă cu referire la Hotărârea nr. 261 din 30 aprilie 2016 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Administraţia Naţională.

Al doilea ciclu procesual

4. Rejudecare fond - Tribunalul Galaţi, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 362 din 26 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Galaţi — secţia I civilă, în rejudecare după casarea cu trimitere, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 euro sau contravaloarea în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a formulat cerere de completare şi îndreptare a sentinţei civile nr. 362 din 26 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Galaţi, susţinând că în practicaua hotărârii există o eroare materială, cu referire la obiectul acţiunii, specificat ca fiind "anulare act", în loc de "pretenţii civile".

Prin sentinţa civilă nr. 981 din 19 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă au fost respinse, ca nefondate, cererile de completare dispozitiv şi de îndreptare eroare materială a sentinţei civile nr. 362 din 26 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Galaţi, formulate de reclamanta A..

5. Apel - Curtea de Apel Galaţi

Prin decizia civilă nr. 89/A din 14 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 362 din 26 iunie 2020 şi a sentinţei civile nr. 981 din 19 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Galaţi.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 362 din 26 iunie 2020 a Tribunalului Galaţi.

6. Calea de atac exercitată

În cuprinsul cererii de recurs, cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a arătat că limitele de rejudecare impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3495 din 20 iunie 2019 nu au fost respectate în hotărârile pronunţate de instanţele de fond.

Au fost formulate următoarele critici:

Instanţele învestite cu judecarea cauzei după casarea cu trimitere au ignorat prevederile legale prin includerea şi utilizarea unor concepte în afara cadrului legal (mobbing), ca argumente pentru reţinerea culpei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, deşi există o bază legală care defineşte această noţiune. Cadrul legal nu permite o eventuală acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 167/2020, având în vedere anul 2015, ca moment de introducere al cererii de chemare în judecată.

Fără să existe un minim probatoriu, instanţele au apreciat că un document anonim (fără date de identificare cerute conform art. 59 C. civ. - nume, prenume şi domiciliu), nesemnat şi neasumat de vreuna din persoanele nominalizate, conform cadrului legal în vigoare, ar aparţine unor angajaţi ai sistemului penitenciar.

Instanţele au ignorat demersurile efective realizate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, având în vedere situaţia de fapt prezentată de reclamantă, considerând, fără argument, că acestea nu există. În fapt, reclamanta a primit răspunsuri scrise, a avut tot timpul posibilitatea, de care a şi uzitat, de a se adresa instituţiei centrale, de a se înscrie în audienţă.

De asemenea, au fost ignorate prevederile legale care reglementează raporturile juridice dintre prepus şi comitent, în contextul în care s-a reţinut culpa instituţiei în relaţia cu reclamanta, pornind de la prezumţia că înscrisul anonim ar emana de la anumiţi angajaţi ai sistemului penitenciar.

Nu au avut în vedere evidenta inacţiune a reclamantei, considerând în mod nejustificat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor - aparat central, este singura instituţie care avea obligaţia de a acţiona.

Dispoziţiile Codului Muncii au fost aplicate unei instituţii din sistemul de apărare, în contextul în care Legea nr. 293/2004 reglementează statutul special al funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, statut derogator de la dispoziţiile Legii nr. 53/2003. Or, obligaţia de acordare a unor măsuri de protecţie era strict reglementată în cuprinsul Legii nr. 293/2004 şi nu se putea pune problema unor derogări.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu poate acţiona decât în limita cadrului legal existent. Instituţia nu se poate substitui unui organ de urmărire penală, cercetare penală, pentru a da satisfacţie unui angajat care blamează o instituţie publică pentru probleme care sunt rodul unor delaţiuni anonime.

A precizat că nu poate fi reţinută vinovăţia instituţiei şi că reclamanta ar fi avut la dispoziţie, pentru a obţine reparaţii, plângerile disciplinare împotriva prezumtivilor autori ai scrisorii anonime, acţiunea civilă pentru demersul calomnios împotriva prezumtivilor autori, precum şi plângeri penale pentru săvârşirea unor fapte îndreptate împotriva sa.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu se poate substitui în drepturile reclamantei pentru obţinerea unei satisfacţii. Culpa nu are cum să aparţină Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, neexistând niciun element probator care să indice cu certitudine pe autorul scrisorii reţinute de instanţă, ca fiind angajat al sistemului penitenciar.

Nu se poate spune că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu a luat nicio măsură cu privire la situaţia creată, în limita competenţelor legale pe care le-a avut la dispoziţie, astfel cum greşit a consemnat instanţa de apel, atunci când a reţinut că pârâta a stat în pasivitate. Administraţia Naţională a Penitenciarelor putea acţiona doar în limitele cadrului legal în vigoare, respectiv Legea nr. 293/2004, ce conferea competenţe legale strict în ce priveşte ameninţările, violenţele şi fapte de ultraj, iar nu de a investiga aspecte ce ţin de viaţa privată a unei persoane, decizia directorului general al ANP nr. 679 din 25 septembrie 2012, art. 193, art. 206 şi art. 257 C. pen., precum şi Ordinul ministrului justiţiei nr. 2792/C/2004 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului din sistemul administraţiei penitenciare.

Curtea de Apel a stabilit, în mod eronat, o legătură de cauzalitate între scrisoarea cu autor anonim şi calitatea autorului anonim de prepus al pârâtei, deşi nu se poate stabili cu maximă certitudine faptul că autorul anonim al scrisorii în cauză ar fi angajatul unităţii penitenciare. Singurul aspect reţinut de instanţă ca argument al acordării despăgubirilor în cuantum de 10.000 euro este o presupusă inacţiune a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care ar fi trebuit să întreprindă o anchetă, pentru depistarea autorilor necunoscuţi ai scrisorii în cauză.

De asemenea, în mod greşit a reţinut prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pârâta, până la acel moment procesual (al apelului), nu a invocat deficienţele argumentului reţinut de instanţă cu privire la existenţa unui raport de prepuşenie, reţinând eronat calitatea de comitent a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în relaţia cu angajaţii Penitenciarului Galaţi, în calitatea lor de autori ai scrisorii calomniatorii.

Raportul de prepuşenie presupune capacitatea comitentului de a exercita direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. Or, în cazul de faţă, indiferent de subordonarea unităţilor penitenciare faţă de ANP – aparatul central, angajaţii Penitenciarului Galaţi (printre care şi reclamanta) au raporturi de serviciu exclusiv cu angajatorul, iar nu cu ANP.

Pentru a opera răspunderea civilă delictuală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în cauză se impune a fi făcută dovada că organele de conducere, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, au săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii. De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte în ce mod ar fi fost afectată profesional reclamanta.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţă, recurenta-pârâtă a apreciat că acestea sunt vădit disproporţionate faţă de presupusul prejudiciul suferit, care de altfel nici măcar nu a fost probat, având în vedere şi practica instanţelor de judecată, care este în sensul că un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Apărările părţilor

La 12 noiembrie 2021 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii, motivat de faptul că recurenta-pârâtă a expus numai motive ce ţin de fondul cauzei, fără a indica motive de nelegalitate.

La 25 noiembrie 2021 recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă şi admiterea recursului.

8. Procedura de filtrare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. În cuprinsul raportului s-a reţinut că recursul a fost declarat în termen, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii - cu referire la acelaşi aspect, s-a constatat că motivele invocate sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat ca temei al cererii de recurs.

Prin încheierea din 16 iunie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 89/A din 14 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, pe baza motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtă este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Referitor la prima critică, Înalta Curte constată că s-a invocat în mod formal că nu au fost respectate limitele de rejudecare impuse de instanţa supremă, având în vedere că în dezvoltare au fost expuse argumente privind încălcarea normelor de drept material, motiv pentru care acestea urmează a fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris criticilor din recurs, Înalta Curte urmează a verifica aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1.373 C. civ. în raport cu fapta ilicită constând în inacţiunea recurentei-pârâte faţă de scrisoarea anonimă care conţine afirmaţii cu privire la conduita morală şi profesională a reclamantei A., întrucât doar în raport cu această faptă s-a antrenat răspunderea civilă delictuală . Cum prin decizia curţii de apel s-a stabilit că nu intră în sfera ilicitului celelalte fapte expuse prin cererea de chemare în judecată, iar reclamanta nu a exercitat recurs, aceste chestiuni beneficiază de autoritate de lucru judecat.

A reţinut corect instanţa de apel că, pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, definitorie este existenţa raportului de prepuşenie, fiind totodată necesar a fi întrunite cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile pentru fapta proprie (a prepusului): existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa prejudiciului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa prepusului în săvârşirea faptei ilicite.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, curtea de apel a notat că pârâta ANP şi-a asumat în raporturile cu reclamanta un comportament ilicit, de o gravitate excepţională, în condiţiile în care avea obligaţia de a se asigura că salariaţii săi lucrează în condiţii de muncă ce nu sunt degradante şi vexatorii, obligaţie care i-ar incumba pârâtei în temeiul art. 40 alin. (2) lit. b) din Codul muncii.

Drept urmare, prin decizia recurată s-a constatat că au fost nerespectate obligaţiile trasate angajatorului de art. 40 alin. (2) lit. b) din Codul muncii, fiind îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite a pârâtei, respectiv neluarea măsurilor corespunzătoare de către prepuşii pârâtei ANP, ca urmare a încunoştinţării asupra existenţei scrisorii anonime.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte ANP, sintagma "condiţiile corespunzătoare de muncă" din cuprinsul acestui text de lege se referă şi la mediul de lucru, scopul reglementării fiind ca angajatul să aibă ca unică preocupare îndeplinirea cât mai profesionistă a atribuţiilor sale de serviciu, într-un mediu de lucru propice.

Cât priveşte incidenţa Codului muncii, faţă de împrejurarea că reclamanta este funcţionar cu statul special, reglementat prin Legea nr. 293/2004, iar pârâta o instituţie din sistemul de apărare, Înalta Curte reţine că dispoziţiile acestei legi se completează, după caz, cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii, astfel cum prevede art. 89 din această lege. Prin urmare, nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte în sensul că legislaţia muncii se aplică doar personalului ANP care are contract de muncă.

Printr-o altă critică s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat conceptul mobbing pentru a reţine culpa ANP, deşi actul normativ care reglementează acest fenomen – Legea nr. 167/2020, nu era în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Este adevărat că, în analiza condiţiei privind existenţa prejudiciului, curtea de apel a utilizat termenul mobbing, însă din considerentele deciziei recurate nu rezultă că au fost aplicate dispoziţiile Legii nr. 167/2020, ci că au fost avute în vedere drepturi ocrotite de Constituţie şi C. civ.. În acest sens, curtea de apel a constatat că, urmare a faptelor reţinute, s-a adus atingere dreptului la demnitate, onoare, sănătate şi vieţii de familie, reţinând totodată că, potrivit art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane.

Prin urmare, critica este nefondată.

În ceea ce priveşte demersurile pe care recurenta-pârâtă a susţinut că le-a întreprins în legătură cu situaţia creată de scrisoarea anonimă, care ar fi fost ignorate de instanţa, se reţine că acestea reprezintă aspecte care ţin de situaţia de fapt şi de temeinicia soluţiei, întrucât pun în discuţie existenţa faptei ilicite raportat la probatoriul administrat, motiv pentru care nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, după cum stipulează art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acelaşi registru se înscriu şi aspectele privitoare la probarea prejudiciului şi existenţa vinovăţiei, prin care recurenta-pârâtă a menţionat că din probe nu a rezultat, cu certitudine, prejudiciul suferit şi nici că autorul scrisorii anonime este angajat al sistemului penitenciar, arătând totodată că reclamanta avea la dispoziţie diferite demersuri pentru a obţine reparaţii.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., are dreptate recurenta-pârâtă când afirmă că avea posibilitatea de a invoca motive noi prin cererea de apel. Cu toate acestea, nu poate atrage nelegalitatea deciziei recurate împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că invocarea argumentului privind inexistenţa raportului de prepuşenie pentru prima dată în apel este contrară acestei norme de procedură, în condiţiile în care acest argument a fost totuşi analizat în considerentele deciziei recurate, partea nefiind vătămată sub acest aspect.

Nu aceeaşi concluzie se impune, însă, în privinţa criticilor relative la aplicarea dispoziţiilor art. 1.373 C. civ., care reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.

Înalta Curte constată că norma de drept material aplicată greşit constituie chiar temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1.373 C. civ., care stipulează:

,,(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia."

Din analiza acestui text de lege rezultă că, pentru declanşarea mecanismului răspunderii comitentului, fapta ilicită trebuie să fie comisă de prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, comitentul fiind chemat să răspundă pentru fapta cauzatoare de prejudicii săvârşită de prepus în funcţiile încredinţate.

Temeiurile care pot da naştere raportului de prepuşenie pot fi diverse, iar cel mai adesea un astfel de temei îl constituie raportul de muncă sau raportul de serviciu. Raportul de serviciu al funcţionarului public, deşi este distinct de contractul individual de muncă, are elemente comune cu acesta: prestarea unei activităţi şi respectiv, salariul reprezintă obiect/cauză atât în contractul individual de muncă, cât şi în raportul de serviciu; atât contractului de muncă, cât şi raportului de serviciu îi este caracteristică subordonarea persoanei fizice (fie salariat, fie funcţionar public) faţă de angajator sau autoritatea ori instituţia publică; atât în cazul funcţionarilor publici, cât şi în cel al salariaţilor există o răspundere solidară a funcţionarului public sau a salariatului şi a angajatorului (în calitate de comitent) sau a autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.

Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut incidenţa răspunderii civile delictuale a pârâtei ANP pentru fapta ilicită constând în neluarea măsurilor corespunzătoare de către prepuşii săi – angajaţii penitenciarului, ca urmare a încunoştinţării asupra existenţei scrisorii în discuţie, menţionând totodată că aceasta avea obligaţia de a se asigura că salariaţii săi lucrează în condiţii de muncă ce nu sunt degradante şi vexatorii.

Faţă de aceste constatări, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte prin care s-a susţinut că instanţa ar fi considerat că documentul anonim aparţine unor angajaţi ai penitenciarului, întrucât răspunderea delictuală nu a fost antrenată pentru o astfel de faptă ilicită.

Continuând verificarea cerinţelor răspunderii civile delictuale, curtea de apel a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui raport de prepuşenie între ANP şi angajaţii penitenciarului, întrucât penitenciarele sunt instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANP.

Înalta Curte notează că, în aplicarea prevederilor art. 1.373 alin. (2) C. civ., faţă de circumstanţele factuale stabilite de instanţele de fond, raţionamentul juridic al instanţei de apel este greşit, fiind întemeiată critica recurentei-pârâte în sensul că, indiferent de subordonarea unităţilor penitenciare faţă de ANP, personalul Penitenciarului Galaţi are raport de serviciu sau de muncă cu această din urmă entitate. Or, dacă are personalitate juridică, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile ANP (în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite), penitenciarul este subiect de drept, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate.

În aceste coordonate, întrucât comitentul este chemat să răspundă pentru fapta cauzatoare de prejudicii, săvârşită de prepuşii săi în funcţiile încredinţate, iar calitatea de comitent o are autoritatea ori instituţia publică în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public care a săvârşit fapta ilicită, este fondat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.373 C. civ. în ceea ce priveşte raportul de prepuşenie.

În mod corespunzător, cu ocazia rejudecării apelului declarat de pârâtă, instanţa de apel este chemată a cerceta dacă, raportat la temeiul acţiunii, poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei ANP, în calitate de comitent, în raport cu fapta ilicită reţinută în cauză, constând în neluarea măsurilor corespunzătoare de către angajaţii Penitenciarului Galaţi, ca urmare a încunoştinţării despre existenţa scrisorii anonime.

Ca atare, prin prima acestor dezlegări, instanţa de apel urmează a verifica dacă se poate reţine un raport juridic de natura celui prescris de dispoziţiile art. 1.373 C. civ., în virtutea căruia recurenta-pârâtă să fie obligată la plata unor despăgubiri pentru fapta ilicită constatată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 89/A din 14 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.