Special appeal against rejection of absolute nullity action for 1951 donation contract declared inadmissible

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Decizia care face obiectul contestaţiei în anulare

Prin decizia nr. 317 din 9 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., împotriva deciziei nr. 939A din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

2. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 317 din 9 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, au formulat contestaţie în anulare contestatorii A., B., C., D., E., F. şi G., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, contestatorii au susţinut, în esenţă, că primul motiv de contestaţie se referă la faptul că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs nr. 2.3 privind încălcarea art. 292 şi a art. 295 C. proc. civ., regăsit în cuprinsul Secţiunii IV - C din Recurs, constând în încălcarea limitelor devoluţiunii în apel.

Motivul de recurs a fost reiterat în cuprinsul Secţiunii III-C-C.3 din concluziile scrise şi în cuprinsul secţiunii III-C din suplimentul la concluziile scrise depuse de contestatori în cadrul soluţionării recursului.

Au arătat, în acest sens, că în cauză cererea de constatare a nulităţii absolute a donaţiei a fost formulată prin raportare la o serie de cauze de nulitate absolută. Cauza a parcurs 4 cicluri procesuale, în cadrul cărora au fost analizate şi tranşate parte dintre motivele de nulitate absolută invocate.

Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Bucureşti a analizat şi admis un "motiv de apel" al Muzeului Naţional de Artă al României (în continuare MNAR) care nu a fost invocat prin apelul MNAR formulat în termenul legal, ci indicat, pentru prima dată, la dezbaterile pe fondul apelului, în cadrul celui de-al patrulea ciclu procesual.

Ca urmare a dispoziţiilor deciziei de casare cu trimitere nr. 1531/15.07.2020 pronunţate de ÎCCJ în dosarul nr. x/2012, instanţa de apel a reluat analiza cauzei sub toate aspectele, însă acesta trebuia realizată numai în limitele învestirii legale, prin acte de procedură depuse de părţi cu respectarea termenelor legale, iar nu cu depăşirea acestora.

MNAR a recunoscut în mod expres în faţa instanţei de recurs că nu a formulat motive de apel cu privire la soluţia de constatare a nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa avizului serviciului juridic, însă instanţa de recurs, din eroare, nu a observat acest aspect.

Deşi contestatorii au invocat, prin recurs - motivul de recurs nr. 2.3 - nelegalitatea hotărârii recurate pentru motivul că instanţa de apel a analizat şi admis un "motiv de apel" al MNAR care nu a fost invocat prin apelul MNAR formulat în termenul legal, ci au indicat, pentru prima dată, la dezbaterile din apelul în cadrul celui de-al patrulea ciclu procesual, instanţa de recurs nu a analizat acest motiv de recurs astfel cum a fost invocat, ci s-a rezumat să afirme că instanţa de apel a reanalizat cauza sub toate aspectele, ca urmare a casării cu trimitere, deşi reanalizarea trebuia să ţină cont şi de limitele învestirii prin apelurile depuse de părţi.

Or, tocmai susţinerile contestatorilor în sensul că instanţa de apel trebuia să rejudece motivul de nulitate absolută indicat prin decizia de trimitere spre rejudecare prin raportare la motivele de apel formulate în termen şi potrivit art. 292 şi art. 295 C. proc. civ. nu au fost analizate de instanţa de recurs.

Prin urmare, instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs invocat de contestatori, neanalizând prevederile legale invocate (art. 292 şi art. 295 C. proc. civ.), neanalizând motivele de apel formulate de pârâţi în termenul legal - caz în care ar fi observat că aceştia nu au susţinut prin motivele de apel formulate în termen că "viza" aplicată pe Deciziunea nr. 882/1951 ar fi reprezentat avizul serviciului juridic.

Instanţa de recurs nu a indicat vreun motiv pentru care nu analizează motivul de recurs constând în încălcarea art. 292 şi a art. 295 C. proc. civ., astfel că omisiunea se datorează unei greşeli.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare constă în omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivele de recurs nr. 4.2. şi 4.3. privind nulitatea donaţiei prin raportare la încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 (lipsa menţiunilor referitoare la numărul şi data procesului-verbal de autentificare a donaţiei şi la biroul care a efectuat autentificarea) şi la încălcarea art. 814 alin. (2) C. civ. (anterioritatea acceptării donaţiei faţă de oferta de a dona), regăsite în cuprinsul Secţiunii VI-B şi VI-C din recurs, în cuprinsul secţiunii III-E-E.1 şi E.2. Motivele de recurs au fost reiterate în concluziile scrise şi în cuprinsul Secţiunii III-B şi III-C din Suplimentul la concluziile scrise.

Contestatorii au arătat că pe parcursul celor 4 cicluri procesuale desfăşurate în cauză, două dintre motivele de nulitate absolută a donaţiei invocate prin cererea de chemare de în judecată au rămas nesoluţionate.

Deşi contestatorii au invocat, prin recurs - motivele de recurs nr. 4.2 şi 4.3 - nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a donaţiei, întrucât erau încălcate prevederi legale care instituie condiţii de validitate a Donaţiei, instanţa de recurs nu a analizat aceste motive de recurs.

Niciunul dintre considerentele din decizia atacată nu a analizat legalitatea soluţiei de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a donaţiei prin raportare la prevederile art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 şi ale art. 814 alin. (2) C. civ., astfel că, în mod evident, instanţa de recurs a omis să analizeze motivul de recurs constând în încălcarea legii.

Instanţa de recurs nu a indicat vreun motiv pentru care nu a analizat aceste motive de recurs, astfel că omisiunea se datorează unei greşeli.

Instanţa de recurs a analizat numai modalitatea în care instanţa de apel a stabilit limitele rejudecării, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faţă de încălcarea art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.. Totuşi, niciun considerent al hotărârii contestate nu a analizat prevederile art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 şi ale art. 814 alin. (2) C. civ. şi hotărârea recurată prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv dacă este legală hotărârea prin care se respinge cererea de constatare a nulităţii absolute a donaţiei, deşi donaţia era încheiată cu încălcarea unor prevederi legale invocate de către reclamanţi în mod repetat.

Al treilea motiv de contestaţie îl reprezintă faptul că prin decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat în mod greşit, ca urmare a unei greşeli materiale (constând în omisiunea unor date importante care se regăseau la dosarul cauzei), motivul de recurs nr. 3.2 (greşita interpretare a actelor juridice deduse judecăţii şi schimbarea naturii şi a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, prin raportare la art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) şi motivul de recurs nr. 4.1 (nelegalitatea hotărârii recurate ca urmare a încălcării art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1944, prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În concret, instanţa de recurs nu a dat efect recunoaşterilor MNAR în sensul că la dosarul cauzei nu se află avizul acceptării donaţiei de către serviciul juridic al donatarului, impus de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944 şi că niciunul dintre pârâţi nu a făcut dovada existenţei sale.

Astfel, instanţa de recurs, dintr-o eroare materială, nu a observat recunoaşterea MNAR în sensul că la dosarul cauzei nu se regăseşte avizul serviciului juridic - condiţie de valabilitate a donaţiei cu privire la care contestatorii au arătat că nu este îndeplinită, ci a reţinut în mod contrar că avizul ar fi fost reprezentat de o ştampilă.

Această greşeală materială, constând în omisiunea unor date importante care se regăseau la dosarul cauzei, a condus la greşita dezlegare a motivelor de recurs nr. 3.2. şi 4.1. prin care contestatorii au arătat că donaţia nu a fost avizată de serviciul juridic.

Prin raportare la argumentele prezentate, contestatorii au solicitat admiterea prezentei contestaţii în anulare în sensul celor indicate în petitul cererii.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Cu privire la contestaţia în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Cu caracter preliminar şi cu valoarea principială, Înalta Curte înţelege să arate că faţă de dispoziţiile art. 318 alin. (1) al C. proc. civ. din 1865 ("Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare"), sunt necesare câteva precizări în legătură cu înţelesul noţiunilor de greşeală materială, respectiv de omitere din greşeală a cercetării unui motiv de modificare sau de casare.

În ce priveşte noţiunea de greşeală materială, o consecventă şi solidă jurisprudenţă, precum şi constante opinii doctrinare, au stabilit că greşeala materială la care se referă art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 are în vedere erorile săvârşite de instanţă în legătură cu aspectele de natură formală ale judecăţii, pentru a căror verificare nu este necesară reaprecierea probelor sau reexaminarea fondului cauzei, contestaţia în anulare nefiind, în sine, un mijloc de reformare a hotărârii atacate.

Tot astfel, greşeala materială avută în vedere de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanţa a înţeles să interpreteze un text de lege şi nici al modului în care instanţa a înţeles, în urma interpretării probelor administrate, să stabilească starea de fapt. De asemenea, nu intră în sfera noţiunii de greşeală materială nici situaţiile în care instanţa, atunci când a făcut aprecieri cu privire la fondul cauzei, ar fi omis unele date ori probe relevante sub aspectul soluţionării pe fond a cauzei.

Pe de altă parte, au caracterul unor greşeli materiale, fiind susceptibile de a întemeia o contestaţie în anulare specială, acele situaţii în care greşeala priveşte, spre exemplu, respingerea eronată a unui recurs ca tardiv ori anularea lui ca netimbrat sau, în genere, asemenea motive de natură formală, adică, altfel spus, eroarea săvârşită să privească chestiuni de procedură, iar nu aspecte relevante în planul judecării pe fondul ei a cauzei.

În ce priveşte celălalt motiv care, în sensul prevederilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865, poate sta la baza unei contestaţii în anulare, respectiv ipoteza în care instanţa de judecată, respingând recursul sau admiţând-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, daci cel puţin unul dintre motivele de recurs, o jurisprudenţă şi doctrină stabile în timp au arătat, între altele, că incidenţa acestui motiv de contestare în anulare poate fi reţinută numai atunci când instanţa nu a analizat motivul de recurs în cuprinsul hotărârii, iar nu şi în cazul în care, grupând motivele în considerarea legăturii logico-juridice dintre ele, a optat pentru o examinare a lor împreună, iar nu pentru a răspunde în mod distinct fiecăruia dintre ele.

Tot astfel, se consideră că expresia "motiv de modificare sau de casare" nu se referă la argumentele, oricât de dezvoltate ar fi acestea, pe care părţile le-au subsumat şi subordonat motivelor de recurs, ci exclusiv la motivele de recurs, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 referindu-se, cu evidenţă, la motive, iar nu la simplele argumente.

Este relevant a se avea în vedere şi că o contestaţie în anulare specială nu este admisibilă decât atunci instanţa de recurs a omis din greşeală să analizeze un motiv al recursului, iar nu şi atunci când necercetarea motivului reprezintă o opţiune deliberată şi neechivocă a instanţei, justificată de faptul că, în logica judecăţii, prin raportare la soluţia pronunţată şi la particularităţile cauzei, astfel cum acestea din urmă rezultă din considerentele deciziei, examinarea efectivă a unui motiv de recurs ori a mai multora nu mai apărea, în concret, ca necesară.

În fine, este în mod constant acceptat şi că răspunsul la unele motive ori argumente poate fi şi implicit, atâta vreme cât, în concret, se poate trage concluzia că rezolvarea dată acestora decurge în chip logic din cea oferită altora, la care instanţa s-a referit în mod expres.

Prin raportare la aceste statuări cu caracter teoretic şi general, prezenta instanţă înţelege să procedeze la analiza contestaţiei în anulare speciale formulate de reclamanţii din prezentul proces, ţinând seama de fiecare dintre motivele pentru care aceasta a fost exercitată.

a) În legătură cu motivul de contestaţie în anulare potrivit căruia instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs nr. 2.3 referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 292 şi 295 din C. proc. civ. 1865 privind limitele devoluţiunii în apel.

Contrar celor afirmate de constatator, instanţa de recurs nu doar că a analizat motivul de recurs în discuţie, dar a făcut-o de o manieră expresă şi neechivocă, întemeindu-se pe argumente ample care nu lasă nicio îndoială cu privire la examinarea acestui motiv al recursului.

Observă prezenta instanţă, sub acest aspect, că în cuprinsul deciziei civile nr. 317/09 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au arătat, între altele, următoarele:

"Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare, C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au invocat, în esenţă: 1) încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) referitoare la limitele rejudecării; 2) încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 296 prin aplicarea regulilor specifice judecăţii în primă instanţă, iar nu a celor privind judecata apelului; 3) încălcarea dispoziţiilor art. 292 şi art. 295 referitoare la limitele devoluţiunii în apel; 4) încălcarea dispoziţiilor art. 377 şi art. 378, potrivit cu care a intrat în puterea lucrului judecat soluţia primei instanţe prin care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei pentru lipsa avizului serviciului juridic; 5) încălcarea principiului non reformatio in pejus consacrat de art. 296 teza a doua coroborat cu art. 315 alin. (5).

Criticile sunt nefondate.

II.1.1. Astfel, printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel din cel de-al patrulea ciclu procesual (în continuare, instanţa de apel) a nesocotit limitele rejudecării trasate cu caracter obligatoriu prin decizia de casare nr. 1531/15.07.2020, prin care s-a dispus rejudecarea apelului cu privire la următoarele motive de nulitate absolută a donaţiei care nu au fost analizate de către instanţele de fond şi care, implicit, nu au format nici obiectul analizei instanţei de recurs:

- încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, întrucât pe anexele donaţiei nu există menţiunile referitoare la numărul şi data procesului-verbal de autentificare a donaţiei, precum şi la biroul care a efectuat autentificarea;

- acceptarea donaţiei a fost anterioară actului de donaţie, cu încălcarea art. 814 alin. (2) din C. civ. de la 1864;

- lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R.;

- acceptarea donaţiei de către un organ de stat necompetent, prin raportare la dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 11/1944.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ., pretins nesocotite de către instanţa de apel, "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (…) (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată (…)".

Această normă de ordine publică, sancţionată cu casarea în caz de neconformare a instanţei de trimitere, reflectă organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi urmăreşte asigurarea omogenităţii soluţiilor de interpretare a unora şi aceloraşi norme juridice.

Alineatul (1) al textului de lege consacră regula potrivit cu care dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept şi necesităţii administrării unor probe este obligatorie pentru instanţa de fond (de apel sau prima instanţă) care rejudecă procesul, ceea ce presupune că nu mai pot fi repuse în discuţie aceste chestiuni, cu atât mai puţin nu li se poate da o altă rezolvare, întrucât ar echivala cu nesocotirea forţei obligatorii şi a autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Cu referire la limitele rejudecării, potrivit alin. (3) al art. 315, astfel cum a fost în mod consecvent interpretat în plan doctrinar şi jurisprudenţial, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, interpretare de principiu care a fost, de altfel, preluată expres în noua reglementare procesual civilă (în art. 501 alin. (3) din noul C. proc. civ.).

Aceasta semnifică faptul că, în limitele casării (totale sau parţiale), reluând judecata de la actul de procedură anulat (conform art. 315 alin. (2) şi respectând dezlegarea deja dată în recurs, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În lumina acestor consideraţii cu valoare generală, se cuvine observat faptul că, prin decizia civilă nr. 1531 din 15 iulie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în cel de-al treilea ciclu procesual, a fost casată în parte decizia nr. 1825A din 25 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR, fiind menţinute dispoziţiile deciziei atacate privind respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu, respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, respingerea capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, în considerarea existenţei autorităţii de lucru judecat, şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

În cuprinsul considerentelor care au fundamentat decizia de casare, parţială, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 813 din C. civ. de la 1864, astfel că a admis recursul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României şi a trimis cauza "pentru examinarea motivului de nulitate care nu a fost cercetat de instanţa de apel, privitor la lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei", pentru considerentele expuse la analiza recursului reclamanţilor, analiză în cadrul căreia instanţa de casare a reţinut că "recurenţii-reclamanţi (...) nu au formulat veritabile critici de nelegalitate, ci au învederat, pentru ipoteza admiterii recursului declarat de pârâţi, că instanţa de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate", conchizând în sensul că, raportat considerentelor expuse care susţin soluţia de admitere a recursurilor pârâţilor şi "constatând că prin decizia menţionată curtea de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate, Înalta Curte va admite şi acest recurs, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei".

Aşadar, limitele rejudecării, tranşate cu caracter obligatoriu şi efect de lucru judecat, astfel cum au fost în mod clar şi precis stabilite atât în dispozitivul deciziei de casare, cât şi în cuprinsul considerentelor care au fundamentat şi explicitat soluţia de reformare parţială, sunt circumscrise exclusiv motivului de nulitate absolută reprezentat de lipsa avizului serviciului juridic.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, indicaţiile date de către instanţa de casare nu au fost nicidecum în sensul examinării "cu titlu exemplificativ" ori "cel puţin" a motivului anterior evocat, alături de alte cauze de nulitate absolută, precum cele enunţate în memoriul de recurs.

Aceasta întrucât, sfera motivelor de nulitate vizate de îndrumarea obligatorie din decizia de casare a fost limitată, în chip limpede şi lipsit de orice echivoc, doar la cel de-al treilea motiv de nulitate invocat prin cererea introductivă, precizată ulterior, lipsa avizului în discuţie constituind, împreună cu celelalte două motive de nulitate (nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei şi lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. avocatului care a semnat donaţia în numele său), cauza juridică a demersului judiciar al reclamanţilor, înţeleasă ca fundament al pretenţiilor afirmate de către aceştia.

Drept urmare, instanţa de apel era obligată la a judeca numai în limitele casării parţiale, astfel că o eventuală extindere a devoluţiunii fondului şi la alte motive de nulitate decât lipsa avizului serviciului juridic ar fi însemnat repunerea în discuţie a chestiunilor dezlegate prin decizia de casare şi, deci, înfrângerea în substanţa lor a forţei obligatorii şi a autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Altfel spus, judecarea de către instanţa de apel doar a motivului de nulitate absolută, indicat explicit şi limitativ prin decizia de casare, nu este decât rezultatul conformării întocmai la regulile imperative ale art. 315 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., critica recurenţilor fiind neîntemeiată".

Tot astfel, la pct. II.1.3 din decizia atacată cu prezenta contestaţie în anulare s-au arătat următoarele:

II.1.3. Critica de nelegalitate prin care s-a susţinut încălcarea regulilor efectului devolutiv al apelului, consacrate de art. 292 şi art. 295 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu ar fi fost legal învestită cu verificarea situaţiei de fapt şi a aplicării legii în ceea ce priveşte nulitatea pentru lipsa avizului serviciului juridic, este de asemenea nefondată.

Aceasta întrucât, devoluţiunea instanţei de apel, în prezentul ciclu procesual, era incontestabil subordonată îndrumării obligatorii din decizia de casare, astfel că judecarea respectivului motiv de nulitate nu doar că nu îi era îngrădită instanţei de apel, cum pretind recurenţii ci, dimpotrivă, îi era imperativ impusă de regula instituită de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

De altfel, sub un alt aspect aflat în strânsă legătură cu criticile recurenţilor, se cuvine a fi observat şi faptul că motivele de nulitate pretins a fi fost nelegal rămase nesoluţionate (lipsa din anexe a menţiunilor obligatorii prevăzute de art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, acceptarea donaţiei anterior actului de donaţie şi acceptarea donaţiei de către un organ de stat necompetent) nu au fost invocate prin cererea de apel, ci doar prin întâmpinarea la apelul pârâţilor, aspect recunoscut în chiar memoriul de recurs.

Or, în privinţa primului motiv de nulitate (lipsa respectivelor menţiuni obligatorii din anexele la contractul de donaţie) care a fost, într-adevăr, menţionat în cererea introductivă (pag. 9), subsumat nulităţii pentru nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei, reclamanţii nu au criticat omisiunea cercetării lui, nici în cuprinsul apelului principal formulat, şi nici printr-un eventual apel incident, dată fiind împrejurarea că pârâţii au declarat, la rându-le, apel principal împotriva sentinţei primei instanţe şi, deci, exista riscul reformării acesteia şi al înrăutăţirii situaţiei juridice a celor dintâi, astfel încât reclamanţii aveau interes să iasă din pasivitate pentru a critica o atare omisiune".

Cele de mai sus trimit la certa concluzie că instanţa de recurs a analizat amplu şi clar, în considerentele deciziei sale, aspectele cu adevărat esenţiale şi decisive în legătură cu motivul de recurs privitor la încălcarea limitelor devoluţiunii de către instanţa de apel, statuând că aceasta a procedat la rejudecarea cauzei cu respectarea limitelor stabilite de instanţa de recurs în ciclul procesual anterior, adică în respectul prevederilor art. 315 C. proc. civ. 1865.

În aceste circumstanţe, împrejurarea că instanţa de recurs nu ar fi analizat (cercetat) în mod expres, făcând o referire directă la acestea, şi argumentele (pe care înşişi contestatorii le denumesc astfel în cuprinsul contestaţiei în anulare, a se vedea f.9 pct. 15 din contestaţie) în cuprinsul cărora se arată că motivul de nulitate privitor la lipsa avizului serviciului juridic nu ar fi fost invocat în condiţii procedurale înaintea instanţei de apel, astfel încât aceasta să fi fost legal învestită cu cercetarea respectivului motiv de nulitate, apare ca lipsită de relevanţă, din întregul corp de argumente afirmat de instanţa de recurs rezultând cu claritate că cercetarea pe fondul său a acestui motiv de nulitate a donaţiei era obligatorie întrucât fusese dispusă în mod neechivoc de către instanţa de recurs în precedentul ciclu procesual.

Rezultă, aşadar, că primul motiv al contestaţiei în anulare este neîntemeiat şi trebuie respins.

b) În legătură cu motivul de contestaţie în anulare potrivit căruia instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs nr. 4.2 şi 4.3 privind nulitatea donaţiei, prin raportare la încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 (lipsa menţiunilor referitoare la numărul şi data procesului-verbal de autentificare a donaţiei şi la biroul care a efectuat autentificarea) şi la încălcarea art. 814 alin. (2) C. civ. 1864.

Cu privire la acest motiv al recursului despre care se afirmă că nu ar fi fost cercetat de către instanţa de recurs, contestatorii menţionează în cuprinsul contestaţiei în anulare că "Prin motivele de recurs nr. 4.2 şi 4.3 au arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 şi art. 814 alin. (2) C. civ., subsumat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentaţia fiind cuprinsă în Secţiunile VI-B şi VI-C din Recurs".

Astfel fiind, observă prezenta instanţă că acest motiv de recurs, subsumat aceluia prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, a fost analizat în cuprinsul deciziei atacate cu prezenta contestaţie în anulare, instanţa de recurs menţionând în termeni clari, la pag. 39 alin. (4) din decizie, următoarele;

II.3. În continuare, examinând criticile recurenţilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel, corect a avut în vedere instanţa de apel, în privinţa cerinţei legale în discuţie, natura juridică şi caracterul de aviz prealabil de a cărui existenţă depindea încheierea valabilă a donaţiei, aşa cum rezultă din interpretarea corelată a prevederilor Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ şi al administraţiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituţiuni de drept public, precum şi instituţiunilor de utilitate publică, ale Legii pentru organizarea corpului de avocaţi publici din 9 noiembrie 1938 şi ale Decretului Marii Adunări Naţionale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcţionării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat, concluzionând mai apoi în sensul că toate aceste dispoziţii legale au fost respectate, întrucât acceptarea donaţiei s-a realizat în urma avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, din data de 28.05.1951, concretizat în viza aplicată pe decizia nr. 882 din 31.05.1951, prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donaţia soţilor Slătineanu şi a stabilit la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie, dând declaraţie de acceptare a donaţiei în condiţiile acestei decizii.

Înalta Curte reţine, în acest sens, că avizul conform, obligatoriu, al Serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei R.P.R., impus de dispoziţiile art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea Corpului de avocaţi publici, este obiectivat, neîndoielnic, în menţiunea "VIZAT – Şeful Oficiului juridic – semnătură olografă ilizibilă – 28-5-951" din cuprinsul ştampilei aplicate în partea din stânga-sus a deciziei nr. 882 din 31.05.1951.

Astfel cum rezultă cu forţa evidenţei din însăşi lecturarea textului, sumar, al acestei menţiuni, avizul emană de la organul impus de lege, are un conţinut inechivoc în privinţa manifestării de voinţă pozitivă din partea emitentului şi, nu în ultimul rând, este prealabil încheierii contractului de donaţie, înţeles ca negotium, câtă vreme datează dinaintea emiterii deciziei nr. 882 din 31.05.1951 de acceptare în principiu a donaţiei şi, a fortiori, dinaintea încheierii contractului de donaţie, în august 1951.

Adaugă la lege şi, prin consecinţă, sunt văduvite de suport juridic, criticile reclamanţilor-recurenţi axate pe ideea că avizul trebuie materializat într-un "înscris de sine stătător, datat, numerotat, semnat şi înregistrat în arhiva organului emitent, care cuprinde, în mod obligatoriu, o analiză şi o concluzie cu privire la operaţiunea avizată".

Aceasta întrucât, din chiar teza probatorie propusă de recurenţi pentru înscrisurile noi administrate în recurs, rezultă că aserţiunea acestora nu se fundamentează pe o normă juridică, ci doar pe o "practică administrativă" la nivelul fostului Sfat Popular al Capitalei, contemporană perioadei în care s-a emis avizul litigios.

Distinct, însă, de lipsa temeiului juridic al susţinerii analizate, se cuvine a fi observat aspectul că avizele depuse la dosar, drept elemente de comparaţie, sunt emise fie de Secţiunea Urbanistică, fie de Direcţia de Arhitectură şi Sistematizare din cadrul Sfatului Popular al Capitalei, aşadar în domenii tehnice de specialitate în care complexitatea şi specificitatea procesului de avizare pot fi de natură a recomanda forma documentului separat, în care se materializează operaţiunea de avizare.

Nici diferenţei semantice "aviz" - "vizat" nu-i poate fi atribuită semnificaţia juridică afirmată prin memoriul de recurs, întrucât, pe de o parte, legea nu impune vreo formulare în termeni sacramentali a conţinutului avizului conform, iar, pe de altă parte, modalitatea sumară de redactare a opiniei manifestate de organul emitent nu goleşte de substanţă avizul emis şi, astfel, nu-l lipseşte de valoarea juridică cerută imperativ de lege.

Contrar susţinerilor recurenţilor, plasarea în timp a momentului avizării (28.05.1951), anterior emiterii deciziei nr. 882/31.05.1951, decurge în chip logic şi absolut firesc din derularea procesului de avizare a actului juridic, fiind de subliniat caracterul eminamente "prealabil" al avizului conform.

Concluziv, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., circumscris motivului de nulitate absolută a donaţiei pentru lipsa avizului serviciului juridic.

Restul criticilor expuse la pct. VI lit. B), C) şi D) vizează motive de nulitate rămase greşit nesoluţionate în opinia recurenţilor, iar raţiunile expuse la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. se opun posibilităţii cercetării lor în prezenta cale de atac a recursului".

Cele de mai sus evidenţiază cu claritate că în ce priveşte criticile expuse la pct. VI lit. B), C) şi D) din cererea de recurs (în prezenta contestaţie în anulare interesând cele de la pct. VI lit. B) şi C), neanalizarea pe fondul lor a acestora nu reprezintă o omisiune pe care instanţa de recurs să o fi săvârşit din greşeală, ci o opţiune juridică deliberată, considerându-se că cercetarea acestora pe fondul lor nu mai apare ca necesară prin raportare la celelalte dezlegări făcute, în precedent, prin considerentele deciziei: ".... iar raţiunile expuse la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. se opun posibilităţii cercetării lor în prezenta cale de atac".

Ţinând seama de această statuare a instanţei de recurs şi, totodată, având în vedere cele deja arătate în cuprinsul deciziei de faţă în sensul că motivul de contestaţie în anulare specială întemeiat pe necercetarea unui motiv de recurs nu poate atrage admiterea contestaţiei atunci când necercetarea respectivului motiv constituie o opţiune deliberată a instanţei de recurs, justificată de specificul soluţiei pronunţate cu privire la întregul recurs ori, după caz, cu privire la dezlegarea dată altor motive de recurs, iar nu o simplă omisiune neintenţionată, adică săvârşită din greşeală, rezultă că, în chip evident, şi acest motiv al contestaţiei în anulare este neîntemeiat.

c) În legătură cu motivul de contestaţie în anulare potrivit căruia dezlegarea dată prin hotărârea atacată este rezultatul unei greşeli materiale.

Cu privire la acest motiv al contestaţiei în anulare, contestatorii au arătat următoarele:

"În concret, instanţa de recurs nu a dat efect recunoaşterilor MNAR în sensul că la dosarul cauzei nu se află avizul acceptării donaţiei de către serviciul juridic al donatarului, impus de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944 şi că niciunul dintre pârâţi nu a făcut dovada existenţei sale.

Instanţa de recurs, dintr-o eroare materială, nu a observat recunoaşterea MNAR în sensul că, la dosarul cauzei nu se regăseşte avizul serviciului juridic - condiţie de valabilitate a Donaţiei cu privire la care reclamanţii au arătat că nu este îndeplinită, ci a reţinut în mod contrar că avizul ar fi fost reprezentat de o ştampilă;

Această greşeală materială, constând în omisiunea unor date importante care se regăseau la dosarul cauzei, a condus la greşita dezlegare a Motivelor de recurs nr. 3.2. şi 4.1. prin care reclamanţii au arătat că Donaţia nu a fost avizată de serviciul juridic.

Prin motivele de recurs, reclamanţii au arătat că "viza" aplicată pe Decizia nr. 882/31.05.1951 nu poate fi calificată drept avizul serviciului juridic al donatorului (impus prin art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944), astfel că acceptarea Donaţiei nu a fost avizată, Donaţia fiind nulă absolut ca urmare a nerespectării condiţiei instituite de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944.

Prin concluziile scrise depuse de MNAR, MNAR a recunoscut că la dosarul cauzei nu există avizul serviciului juridic, impus de art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1944 şi art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea corpului de avocaţi publici - pag. 7 şi 8 din Concluziile scrise depuse de MNAR.

Instanţa de recurs, dintr-o eroare materială, nu a observat recunoaşterea MNAR în sensul că, la dosarul cauzei nu se regăseşte avizul serviciului juridic, ci a reţinut în mod contrar că avizul ar fi fost reprezentat de o ştampilă".

Faţă de aceste particularităţi ale erorii cu privire la care contestatorii susţin că ar fi fost săvârşită de către instanţa de recurs, prezenta instanţă înţelege a arăta că afirmata eroare la care contestatorii se raportează nu corespunde, prin niciunul dintre elementele ei caracteristice, exigenţelor pe care art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 le impune.

Astfel cum s-a menţionat deja în partea de început a considerentelor de faţă, au vocaţia de a conduce la admiterea unei contestaţii în anulare speciale numai acele erori care privesc aspecte de natură formală ale judecăţii, iar nu şi eventualele erori care, neavând acest caracter, tind să pună în discuţie modalitatea în care pricina a fost judecată pe fondul ei, prin raportare la modul de interpretare şi aplicare a legii de către instanţă ori sub aspectul stării de fapt stabilite în urma aprecierii probelor administrate sau al felului şi măsurii în care ar fi fost valorificate în proces anumite susţineri sau chiar recunoaşteri ale părţilor, relevante sub aspectul soluţionării pe fond a cauzei.

Or, prin prezenta contestaţie în anulare tocmai către această din urmă situaţie se tinde, în condiţiile în care contestatorii nu invocă existenţa unei erori materiale care să vizeze aspecte de natură formală, procedurală, ale cauzei, ci chestiuni care ţin de fondul judecăţii.

Cele de mai sus trimit, aşadar, la concluzia că nici acest motiv al contestaţiei în anulare nu poate atrage admiterea căii de atac declarate împotriva deciziei pronunţate în recurs.

Faţă de toate cele ce precedă, se va respinge, prin raportare la prevederile art. 318 C. proc. civ. 1865, prezenta contestaţie în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva deciziei nr. 317 din 9 februarie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.