Inadmissibility of unjust enrichment action due to existence of contractual liability based on formation of agreement

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 15 decembrie 2020 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia I civilă sub nr. de mai sus reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumelor de 110.559 RON şi 27.000 EUR (prin echivalent în RON la cursul B.N.R., din ziua plăţii efective a sumei datorate), reprezentând sume achitate în favoarea pârâtului în considerarea actului de cesiune de creanţă ce urma sa fie încheiat între părţi conform draftului de act autentic propus de notar public C. şi care nu a mai fost perfectat. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. şi pe celelalte dispoziţii legale menţionate în cuprinsul cererii.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 237 din 6.04.2021 a Tribunalului Cluj, secţia I civilă, pronunţată în dosar nr. x/2020, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii formulării unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză, invocată de pârât, şi, în consecinţă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

A fost respinsă cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul A. şi apel incident pârâtul B..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 283/A din 7 octombrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelul declarat de reclamantul A. şi apelul incident formulat de B. împotriva sentinţei civile nr. 237 din 06.04.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2020.

A fost obligat apelantul-reclamant A. să plătească intimatului B. suma de 4.800 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

Decizia din apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la formarea contractului (art. 1182 alin. (1), art. 1185, art. 1197 din C. civ.), cu consecinţa aprecierii greşite a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză ca fiind inadmisibilă.

În acest sens, arată că instanţa de apel a calificat greşit raporturile juridice dintre părţi ca fiind "promisiune de cesiune de creanţă".

Astfel, instanţa de apel a confundat etapa negocierilor precontractuale "libere sau obişnuite" cu pretinse negocieri "organizate contractual/convenţional".

Or, între părţi s-au purtat exclusiv "negocieri libere", în vederea încheierii cesiunii de creanţă, iar nu pentru organizarea încheierii în viitor a acestora.

Nici reclamantul şi nici pârâtul nu au susţinut o asemenea teză, dimpotrivă pârâtul a susţinut că cesiunea de creanţă s-a şi încheiat.

Mai mult, reclamantul, în calitate de cesionar, nici măcar nu avea interesul de a încheia de maniera reţinută de instanţa de apel (promisiune de cesiune de creanţă), de vreme ce aceasta nu îi asigura un titlu apt să fie pus în executare nici împotriva cedentului, nici împotriva debitorului cedat.

În acest context, arată că, pentru reclamant, încheierea în formă autentică a contractului de cesiune era un aspect esenţial, tocmai pentru a avea ulterior posibilitatea, de a opera transcrierea pe numele său a ipotecilor cedate, ceea ce nu putea fi făcut decât în baza unui contract autentic (conform art. 37 alin. (19) din Legea nr. 7/1996), respectiv de a avea un titlu executoriu împotriva debitorului cedat. Faptul că a achitat anticipat suma reprezentând preţul cesiunii nu este de natură să conducă la o calificare diferită a negocierilor libere precontractuale, plata fiind făcută exclusiv din perspectiva încheierii contractului de cesiune în formă autentică, notarul urmând să cuprindă în menţiunile contractului efectuarea plăţii.

Dincolo de confuzia făcuta de instanţa de apel, nici măcar nu erau întrunite condiţiile obligatorii prevăzute de art. 1182 alin. (2) din C. civ. pentru a se putea aprecia ca între părţi s-a încheiat o "promisiune de cesiune de creanţă", anume condiţia existentei unui consens asupra preţului.

Din poziţiile procesuale ale pârâtului (întâmpinări, concluzii scrise atât în primă instanţă, cât şi în apel) rezultă că acesta a înţeles că preţul era de 27.000 euro, iar reclamantul a achitat cât a considerat acesta că este preţul cesiunii ce urma să fie perfectată, anume 27.000 euro plus 110.559 RON.

Nici teza pârâtului - încheierea direct a unui contract de cesiune de creanţă, solo consensu - nu este cea corectă.

În primul rând, pentru că nu a existat un consens asupra preţului, iar în al doilea rând, pentru că deşi cesiunea de creanţă este un contract consensual, pentru reclamant era esenţială încheierea contractului în forma autentică.

Câtă vreme această formă nu s-a concretizat, în mod evident, nu avea cum să poată fi considerată încheiată cesiunea de creanţă, câtă vreme cesiunea de creanţă are ca efect ieşirea creanţei din patrimoniul debitorului cedat şi intrarea ei în patrimoniul cesionarului, nicidecum stingerea ei (mai precis a obligaţiei corelative).

Aşadar, dacă în speţă s-ar fi încheiat cesiunea de creanţă solo consensu, cum greşit susţine pârâtul, acesta nu ar mai fi avut îndreptăţirea/justificarea să considere "stinsă" creanţa faţă de debitorul cedat şi de a proceda cu acest temei la radierea ipotecilor.

Operaţiunea corectă, cu referire la ipoteci, ce urma să fie făcută, tocmai în baza contractului autentic de cesiune de creanţă ce trebuia să se încheie, era transcrierea lor pe numele reclamantului cesionar, iar nu radierea pentru motivul stingerii creanţei.

În realitate, pârâtul nu a făcut decât să-şi exercite prerogativele de creditor în raport cu respectivele înscrieri.

Argumentele de mai sus sunt suficiente concluziei că între părţi nu s-au concretizat raporturi juridice contractuale, care sa justifice o altă cale procesuală decât acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul-pârât B. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Corelativ şi complementar, art. 488 alin. (1) C. proc. civ. indică, expres şi limitativ, motivele în raport de care o hotărâre ar putea fi atacată cu recurs, examinarea acestora trimiţând, cu evidenţă, la concluzia că doar anumite chestiuni de (ne)legalitate pot fi deduse examinării de către instanţa de recurs.

Rezultă, totodată, că aspectele privitoare la starea de fapt, deci inclusiv aspectele care ţin de felul, întinderea şi conţinutul concret al raporturilor juridice dintre părţi, nu pot fi examinate, în această componentă factuală a lor, de către instanţa de recurs, ele excedând limitelor de control instituite prin evocatele prevederi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel fiind, are în vedere Înalta Curte, în ce priveşte prezentul proces, că cererea de recurs cuprinde, între altele, critici îndreptate în contra unor elemente factuale reţinute de instanţa apel în urma aprecierii probelor administrate, recurentul tinzând la a convinge instanţa de recurs că între părţi s-au purtat exclusiv negocieri libere, în vederea încheierii cesiunii de creanţă în formă autentică, instanţa de apel confundând, în aprecierea reclamantului, etapa negocierilor precontractuale libere sau obişnuite cu pretinse negocieri organizate contractual (convenţional).

Or, toate aceste aspecte privitoare la particularităţile şi conţinutul concret al discuţiilor şi negocierilor purtate între părţi în legătură cu intervenirea cesiunii de creanţă nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ele privind, în realitate, corecta stabilire, în plan factual, a relaţiilor dintre părţi.

A considera altfel înseamnă a-i pretinde instanţei de recurs, în mod nelegal, să cerceteze ea însăşi faptele relevante ale cauzei, raportându-se la probele existente pentru a trage concluzia că, în realitate, acestea au avut un alt conţinut decât cel stabilit în primă instanţă sau în apel.

În ce priveşte însă aspectele de nelegalitate pe care recursul le supune analizei prezentei instanţe, deci care, în considerarea acestui caracter al lor, pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), cu privire la acestea Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat.

Este de avut în vedere, sub acest aspect, că atâta vreme cât instanţa de apel, ca instanţă a fondului (adică o instanţă înzestrată de lege cu prorogativa cercetării şi stabilirii faptelor relevante în cadrul procesului) a concluzionat că între pârâţi au avut loc discuţii, negocieri şi, foarte important, o înţelegere cu privire la elementele contractului (fie şi numai cu privire la cele esenţiale), era pe deplin legal să aprecieze că, într-o asemenea situaţie, a luat deja naştere o convenţie care lega părţile cu puterea recunoscută de lege oricărui contract valabil încheiat. Este util a observa, sub acest aspect, că potrivit prevederilor art. 1182 alin. (1) şi (2) C. civ., "(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. (2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane".

În aceste circumstanţe, nu s-ar putea considera că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, căci reţinându-se existenţa unei convenţii, orice pretenţii ale unuia dintre contractanţi împotriva celuilalt nu puteau fi întemeiate decât pe regulile specifice răspunderii civile contractuale, fiind exclusă fondarea acestora pe instituţia îmbogăţii fără justă cauză.

În armonie cu cele statuate, la nivel teoretic şi general, şi de instanţele fondului, aminteşte Înalta Curte că una dintre condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză este aceea ca însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere legal, la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva îmbogăţitului.

Această obligatorie exigenţă trebuie înţeleasă în sensul că atunci când, în scopul realizării creanţei sale, legea îi pune la dispoziţie celui care se pretinde însărăcit o altă acţiune în justiţie prin intermediul căreia şi-ar putea realiza creanţa (sub condiţia, desigur, de a fi îndeplinite cerinţele legale în raport de care o asemenea acţiune, deşi admisibilă, poate fi considerată întemeiată), această acţiune trebuie exercitată nu doar prioritar, ci şi exclusiv. Într-o asemenea situaţie, acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză devine inadmisibilă, caracteristica ei esenţială şi definitorie fiind aceea a subsidiarităţii, ceea ce înseamnă că această acţiune cu statut special poată fi primită doar atunci când, din punct de vedere legal, creditorul este lipsit de orice al mijloc procesual prin intermediul căruia să obţină recunoaşterea şi realizarea creanţei sale.

Faţă de toate cele de mai sus, recursul apare ca nefondat şi, din aceste raţiuni, se impune a fi respins în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În baza prevederilor art. 451 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea reprezentantului, ca parte căzută în pretenţii, să îi plătească intimatului suma de 5.630,56 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial şi cost al transportului la sediul instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 283/A din 7 octombrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 5.630,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.