Lost-use damages for continuous illegal occupation: prescriptive period for successive debts under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 01 noiembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată Centrul Militar Judeţean Bacău, reprezentat prin Ministerul Apărării Naţionale, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata echivalentului lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 3.200 mp teren şi pentru suprafaţa de 865 mp construcţii, respectiv pentru ocuparea abuzivă în perioada 01.01.2011 - 01-10-2013 a imobilului proprietatea reclamantei situată în Bacău, judeţul Bacău, în cuantum de 53.484 euro pentru anul 2011, 50.916 euro pentru anul 2012 şi 38.628 euro pentru anul 2013 (perioada 01.01.2013 - 0110.2013), respectiv în cuantum total de 143.028 euro.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 555, art. 1349, art. 1357, art. 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1) - (3) şi art. 1386 alin. (1) C. civ., coroborate cu prevederile H.G. nr. 1886/2006 şi ale Legii nr. 351/2001, precum şi pe dispoziţiile art. 430-431 C. proc. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bacău

Prin sentinţa nr. 585 din 15 iunie 2018, Tribunalul Bacău, secţia 1 civilă a admis excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3460/5.04.2012, a deciziei civile nr. 92/8.04.2013 şi a deciziei civile nr. 1771/10.12.2013 pronunţate în dosarul nr. x/2010; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Centrului Militar Judeţean Bacău; a admis excepţia prescripţiei extinctive şi, în consecinţă, a respins acţiunea privind pe reclamanta A., prin procurator B. şi pe pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău, prin Ministerul Apărării Naţionale, şi chematul în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială -Judeţul Bacău, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău, având ca obiect obligarea pârâtului Centrul Militar Judeţean Bacău reprezentat de Ministerul Apărării Naţionale la plata către reclamanta A. a despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în municipiul Bacău, judeţul Bacău, constând în construcţie (865 mp) şi în terenul aferent acesteia în suprafaţă de 3.200 mp, pentru perioada 01.01.2011-01.10.2013, ca fiind prescris dreptul material la acţiune; a respins, ca devenită fără interes, cererea de chemare în garanţie a Judeţului Bacău, prin Consiliul Judeţean Bacău, formulată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale; a obligat reclamanta să plătească pârâtului Ministerul Apărării Naţionale suma de 1.870 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul expertului C..

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 230 din 04 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul civil formulat de apelanta-reclamantă A., prin procurator B. împotriva sentinţei civile nr. 585/15.06.2018, pronunţate de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x/2014; a anulat în parte sentinţa civilă nr. 585/15.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive; a respins excepţia prescripţiei; a admis acţiunea în parte; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 595.665 RON lipsă de folosinţă pentru perioada 01.01.2011-30.09.2013; a admis cererea de chemare în garanţie; a obligat chematul în garanţie să asigure pârâtului fondurile necesare plăţii sumei susmenţionate; a menţinut dispoziţiile referitoare la soluţionarea excepţiei puterii de lucru judecat şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Centrului Militar Judeţean Bacău; a admis, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată; a obligat pârâta şi chematul în garanţie să plătească reclamantei suma de 14.039 RON cheltuieli de judecată.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 127 din 28 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. (în prezent, decedată) şi continuată de moştenitorul D., de pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău, prin Ministerul Apărării Naţionale, şi de chemata în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Bacău, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău, împotriva deciziei nr. 230 din 4 martie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

II. Al doilea ciclu procesual

II.1. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia civilă nr. 375 din 28 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelant-reclamant D., în calitate de moştenitor al defunctei A., împotriva încheierii din 11.05.2018, ca nefondat; a admis apelul promovat de apelant-reclamant D., în calitate de moştenitor al defunctei A., împotriva sentinţei civile nr. 585/15.08.2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul-pârât Centrul Militar Judeţean Bacău, prin Ministerul Apărării Naţionale, şi intimata-chemată în garanţie U.A.T. - Judeţul Bacău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău; a anulat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 28.02.2011-01.10.2013, ca nefondată; a extins efectele apelului şi asupra soluţiei referitoare la cererea de chemare în garanţie; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate ce nu sunt contrare prezentei decizii; a reţinut cauza spre judecată şi a acordat termen la data de 09.07.2021, complet Al, ora 9:00, pentru când s-au citat părţile, pentru a se pune în discuţie probatoriul.

Prin decizia nr. 589 din 06 octombrie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul D. în calitate de moştenitor al defunctei A., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău - prin Ministerul Apărării Naţionale şi pârâtul-chemat în garanţie U.A.T. - Judeţul Bacău - prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău; a obligat pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău prin Ministerul Apărării Naţionale să achite reclamantului suma de 148.504,96 euro (echivalentul în RON la data plăţii) cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru imobilul teren şi construcţii din Bacău, str. x pentru perioada 28.02.2011 - 01.10.2013; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârât în contradictoriu cu UAT - Judeţul Bacău; a obligat chematul în garanţie să asigure pârâtului fondurile necesare pentru plata despăgubirilor în cuantum de 148.504,96 euro (echivalentul în RON la data plăţii); a obligat pârâtul şi chematul în garanţie să achite reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu avocat; a obligat reclamantul să achite pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 5.680,82 RON din care 4.880,82 RON taxă judiciară de timbru din recurs şi 800 RON, parte din onorariul de expert; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurenţa sumei de 2.000 RON; a obligat reclamantul să achite pârâtului cheltuieli de judecată de 3.680,82 RON.

III. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 375 din 28 mai 2021 şi a deciziei nr. 589 din 06 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău).

Împotriva deciziei nr. 589 din 06 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul D., în calitate de moştenitor al defunctei A., şi chemata în garanţie U.A.T. -Judeţul Bacău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău.

III.1. Motivele de recurs formulate de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău)

Recursul declarat de pârâtului Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău) a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei civile nr. 375 din 28 mai 2021 a Curţii de Apel Bacău, rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii apelului promovat de către apelantul D., în calitate de moştenitor al defunctei A., ca nefondat, şi menţinerii în tot a sentinţei apelate, inclusiv în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru întreaga perioadă, 28.02.2011 - 01.10.2013.

Totodată, a solicitat casarea, în parte, a deciziei civile nr. 589 din 06 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bacău, rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantul D., în calitate de moştenitor al defunctei A., ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

Cu privire la decizia civilă nr. 375 din 28 mai 2021 a Curţii de Apel Bacău a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 28.02.2011 - 01.10.2013, respingând-o ca nefondată, menţinându-şi opinia exprimată prin decizia nr. 230 din 04 martie 2019, pronunţată în această cauză, dar casată de instanţa de recurs, în sensul că deşi pretinsa acţiune ilicită este unică, aceasta ar produce prejudicii succesive, iar în încercarea de a justifica existenţa unor momente diferite de timp de la care curge prescripţia, a pus, fără temei legal, semnul egalităţii între caracterul cert al prejudiciului şi caracterul viitor al acestuia. Or, faţă de dispoziţiile art. 1385 alin. (2) C. civ., existenţa unei perioade de ocupare a imobilului nu duce la concluzia că prejudiciul este incert.

A arătat că în cazul faptelor ilicite, nu pot exista momente succesive de la care curge prescripţia, aşa cum a susţinut instanţa de apel, ci numai ipotezele expres prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, dată care, în cazul de faţă, este 17.05.2010.

De altfel, instanţa de apel nu precizează concret care sunt aceste momente succesive de la care ar curge prescripţia, astfel că verificarea împlinirii termenului de prescripţie nu este posibilă.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat nu numai dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, cât şi pe cele ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care a reţinut existenţa unei acţiuni unice ale cărei efecte se prelungesc în timp, deşi trebuia să constate că operează un termen unic de prescripţie de 3 ani, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 127/28.01.2021, şi să stabilească termenul de la care curge prescripţia, nu să încerce să demonstreze existenţa unor prejudicii succesive, supuse unor prescripţii distincte, contrar celor statuate de instanţa de recurs.

Aşa cum în mod corect a reţinut Tribunalul Bacău în considerentele sentinţei civile nr. 585/15.06.2018, reclamanta s-a prevalat în susţinerea pretenţiilor formulate nu de principiile răspunderii contractuale, ci de cele ale răspunderii civile delictuale, situaţia în care sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi nu cele ale art. 12 din acelaşi act normativ.

În speţă, dreptul la acţiune al reclamantei vizând repararea pagubei pricinuite prin pretinsa faptă ilicită a pârâtului Centrul Militar Judeţean Bacău, este supus unei termen unic de prescripţie de 3 ani, termen care începe să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Cu privire la data de la care a început să curgă acest termen, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reclamanta a cunoscut persoana care răspunde de producerea pagubei încă din momentul la care i-a fost comunicată dispoziţia nr. x/17.05.2007, emisă de preşedintele Consiliului Judeţean Bacău. La aceeaşi dată, reclamanta a luat la cunoştinţă de faptul că avea obligaţia de a menţine afectaţiunea imobilului pentru un termen de 3 ani şi faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, iar de la data expirării acestui termen, 17.05.2010, reclamanta avea posibilitatea de a solicita obligarea persoanei pretins vinovate de producerea prejudiciului, la repararea acestuia, astfel că termenul de 3 ani era împlinit la data introducerii acţiunii, 28.02.2014.

Cu privire la decizia civilă nr. 589 din 06 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bacău a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sensul în care aspectele ce ţin de răspunderea civilă au fost stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 3460/5.04.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010 de Judecătoria Bacău, menţinută de Tribunalul Bacău prin decizia civila nr. 92/08.04.2013 şi de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 1771/09.12.2013, fără a observa însă că prin respectivele hotărâri au fost analizate elementele răspunderii civile delictuale numai pentru perioada 01.06.2010 - 31.12.2010, pentru care s-au solicitat despăgubiri în acel dosar.

Pentru perioada pentru care se solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în prezenta cauză, instanţa de apel trebuia să analizeze, în mod distinct, dacă elementele răspunderii civile delictuale sunt întrunite în ceea ce priveşte Centrul Militar Judeţean Bacău.

Or, în opinia recurentului-pârât, vinovăţia aparţinând în totalitate Consiliului Judeţean Bacău, în condiţiile în care a emis dispoziţia nr. x/17.05.2007, fără a pune la dispoziţie, până la data de 01.10.2013, un spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea activităţii Centrul Militar Judeţean Bacău, deşi avea această obligaţie legală, potrivit art. 35 din Legea nr. 45/1994 şi art. 77 din Legea nr. 446/2006, şi nu a demarat lucrările de reabilitare şi amenajare a imobilul în care a funcţionat fosta Policlinică Militară Bacău, transmisă în administrarea Consiliului Judeţean Bacău, prin H.G. nr. 975/2009, cu destinaţia de sediu al Centrului Militar Judeţean Bacău, decât la data de 03.10.2012, aşa cum atestă ordinul de începere a lucrărilor nr. 12664/02.10.2012.

A precizat că la stabilirea sumei acordate pentru lipsa de folosinţă, instanţa de apel a înlăturat în mod nejustificat criticile formulate de recurent, atât prin întâmpinarea depusă, cât şi prin concluziile scrise, cu privire la raportul de expertiză refăcut, conform obiecţiunilor admise de instanţa de judecată, întocmit de expertul C., deşi trebuia să aibă în vedere numai suma calculată de expert, conform Anexei nr. 2 la raport, cu privire la clădiri rezidenţiale şi anexe gospodăreşti fără a lua în calcul în mod separat lipsa de folosinţă a terenului (Anexa nr. 1) şi numai pentru perioada pentru care nu a fost admisă prescripţia.

Dacă instanţa ar fi considerat că trebuie acordate despăgubiri în mod separat şi pentru lipsa de folosinţă a terenului, trebuia să ia în considerare numai suprafaţa de 2.335 mp. rezultată după scăderea din suprafaţa de 3.200 mp a suprafeţei construite de 865 mp.

De asemenea, a arătat că din suprafaţa de 2.335 mp, reclamanta a vândut, anterior datei de la care se solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, o cotă parte din parcela de 216 mp, cu nr. cadastral x, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 637 C. civ., nu poate beneficia de despăgubiri decât proporţional cu cota deţinută, fapt reţinut corect de instanţa de apel.

Cu privire la raportul de expertiză refăcut întocmit de expertul C., a învederat instanţei de apel că expertul a răspuns doar parţial obiectivelor stabilite de către prima instanţă, obiecţiunilor formulate de M.Ap. N. şi admise de către instanţă prin încheierea din 05 iulie 2017, expertul calculând valoarea lipsei de folosinţă a terenului separat de valoarea de folosinţă a construcţiilor, pentru ca apoi să le cumuleze, deşi imobilul în discuţie este un tot unitar, iar reclamanta nu poate beneficia de o sumă mai mare decât prejudiciul efectiv.

A precizat că la calculul sumei stabilite pentru lipsa de folosinţă, instanţa de apel nu a diminuat suprafaţa terenului de 3.200 mp cu suprafaţa ocupată de construcţii de 865 mp, după cum a reţinut Curtea de Apel Bacău în decizia nr. 230/04.03.2019, iar luarea în calcul a lipsei de folosinţă şi pentru terenul de sub clădiri este eronată, având în vedere că, în mod evident, acest teren nu poate fi folosit atât timp cât pe el sunt edificate construcţii, modul de calcul menţionat nefiind criticat de reclamantă prin recursul formulat împotriva acestei decizii.

A arătat că sumele reţinute de instanţa de apel ca echivalent al lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 2.984 mp teren, cât şi pentru suprafaţa clădirilor rezidenţiale de 310 mp este mai mare decât cea reieşită din calcule.

A susţinut că suma stabilită de instanţa de apel a fi achitată de către reclamant pârâtului cu titlu de cheltuieli de judecată nu este corect calculată, întrucât cuprinde numai onorariul de expert achitat de Ministerul Apărării Naţionale în sumă de 800 RON, nu şi diferenţa de onorariu în cuantum de 1.070 RON achitată de aceeaşi instituţie, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul instanţei de fond.

III.2. Motivele de recurs formulate de chemata în garanţie U.A.T. - Judeţul Bacău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău

Recursul declarat de chemata în garanţie U.A.T. - Judeţul Bacău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) Cod procedură civilă, fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-chemată în garanţie a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 589 din 06 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bacău, rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

Hotărârea atacată este netemeinică prin raportare la dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 45/1997 şi a celor ale art. 77 din Legea nr. 446/2006, invocate ca temei legal al obligării chematului în garanţie la asigurarea către pârât a sumei de 148.504,96 euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 28.02.2011-01.10.2013, reţinându-se şi întrunirea condiţiilor răspunderii delictuale, aspecte ce au fost stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 3460/05.04.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Bacău şi prin decizia civilă nr. 92/08.04.2013, respectiv prin decizia civilă nr. 1771/09.12.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bacău.

Raportându-se la situaţia de fapt şi la prevederile art. 72 C. proc. civ., având în vedere şi clasificarea doctrinară a garanţiilor, în legale şi convenţionale, soluţia instanţei de apel privind admiterea cererii de chemare în garanţie este nelegală.

Sub acest aspect, a susţinut că prevederile legale reţinute de instanţa de apel nu stabilesc obligaţia consiliilor judeţene de a plăti pentru lipsa de folosinţă a imobilului, această obligaţie fiind în sarcina locatarului, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Mai mult decât atât, Consiliul Judeţean Bacău nu poate fi obligat la plata lipsei de folosinţă, atât timp cât a efectuat toate demersurile pentru a asigura o altă locaţie temporară Centrului Militar Judeţean, iar acesta a refuzat nejustificat mutarea în noul spaţiu.

În consecinţă, în sarcina Consiliului Judeţean Bacău nu poate fi reţinută nicio culpă cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 76 din Legea nr. 446/2006, actualizată, referitoare la asigurarea spaţiului pentru desfăşurarea activităţii Centrului Militar Judeţean, fapt pentru care autoritatea publică locală nu poate fi ţinută la îndeplinirea obligaţiei de a asigura pârâtului fondurile necesare plăţii sumei de 148.504,96 euro, obligaţie ce incumbă exclusiv acestuia.

De asemenea, nu se poate reţine nici existenţa vreunei garanţii convenţionale între Consiliul Judeţean Bacău şi Centrul Militar Judeţean, în baza căreia să fie obligată cu privire la plata unor cheltuieli datorate de aceştia cu titlu de lipsă de folosinţă.

III.3. Motivele de recurs formulate de reclamantul D., în calitate de moştenitor al defunctei A.

Recursul declarat de reclamantul D., în calitate de moştenitor al defunctei A. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate cu privire la modul de calcul al contravalorii lipsei de folosinţă, rejudecarea cauzei, cu consecinţa obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 3.200 mp teren şi pentru suprafaţa de 865 mp construcţii, ca urmare a ocupării abuzive a imobilului proprietatea autoarei sale A., situat în Bacău, judeţul Bacău, în perioada 01.03.2011-01.10.2013, pe care a apreciat-o a fi în cuantum de 177.576 euro.

Totodată, a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate cu privire la modalitatea de compensare a cheltuielilor de judecată şi, în rejudecare, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 273,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, la care urmează să se adauge, dacă va fi cazul, cheltuielile de judecată efectuate în recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru lipsa de folosinţă, respectiv modul de calcul al contravalorii lipsei de folosinţă, instanţa de apel a avut în vedere că prin apelul promovat reclamantul nu a mai făcut vorbire de aplicarea corecţiilor, ci a solicitat doar acordarea despăgubirilor, conform rapoartelor de expertiză, şi abia prin notele scrise în apel s-a raportat la despăgubiri având în vedere obiecţiunile sale privind corecţiile.

În realitate, după cum a arătat şi prin concluziile scrise la care făcut trimitere instanţa de apel, aceasta era ţinută în rejudecarea cauzei de considerentele deciziei civile nr. 127/28.01.2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că,,(...) obiecţiunile formulate de reclamantă, la raportul de expertiză refăcut, nu au fost analizate de instanţa de fond, neregularitate pe care recurenta nu a avut posibilitatea de a o invoca prin motivele de apel, în raport de soluţia pronunţată de prima instanţă, şi, întrucât, instanţa de apel a reţinut eronat că obiecţiunile reclamantei au fost avute în vedere la raportul de expertiză refăcut, deşi la întocmirea acestuia din urmă au fost avute în vedere doar obiecţiunile intimatului-pârât, care au stat la baza refacerii raportului iniţial de expertiză, rezultând că soluţia criticată în recurs a avut drept consecinţă o limitare nejustificată a dreptului reclamantei de a supune analizei instanţei de apel, în stabilirea valorii despăgubirilor aceste mijloace de apărare ce sunt hotărâtoare pentru soluţionarea cererii care face obiectul demersului său judiciar.'"

În aceste condiţii, probele au fost pentru prima dată evaluate şi analizate cu ocazia rejudecării cauzei după admiterea apelului, astfel că a putut formula efectiv apărări prin raportare la obiecţiunile privind corecţiile aplicate de către expert abia cu ocazia dezbaterilor orale de la momentul rejudecării cauzei în apel, respectiv abia prin notele scrise formulate cu această ocazie.

Din această perspectivă, considerentele instanţei de apel în sensul că sunt neîntemeiate obiecţiunile autoarei recurentului-reclamant, întrucât nu au fost invocate prin motivele de apel, sunt vădit netemeinice şi nelegale, pe de o parte, întrucât obiecţiunile nu puteau fi în mod obiectiv reluate prin motivele de apel, iar pe de altă parte, întrucât încalcă dezlegările date chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

Prin obiecţiunile formulate pentru termenul din 16 februarie 2018, a arătat faptul că expertul a aplicat la evaluarea lipsei de folosinţă pentru teren 3 corecţii negative nejustificate, pentru marja de negociere estimată, localizare şi condiţii de piaţă, iar la evaluarea lipsei de folosinţă pentru construcţii, expertul a aplicat în mod nejustificat coeficienţi negativi pentru ecartul între ofertă şi tranzacţie (10%), pentru gradul de neocupare (10%) şi pentru condiţii de piaţă.

Prin raportare la conţinutul obiecţiunilor, cât şi prin raportare la faptul că instanţa de apel nu face nici o referire la criticile efective aduse de autoarea recurentului-reclamant raportului de expertiză refăcut, se poate concluziona că şi în rejudecare instanţa de apel a omis să aibă în vedere obiecţiunile la raportul de expertiză tehnică judiciară refăcut de expertul C..

Eliminând corecţiile aplicate în mod nejustificat de către expert rezultă o valoare a lipsei de folosinţă de 3,5 euro/mp/lună pentru clădirile cu destinaţie rezidenţială, similar cu cel stabilit şi prin raportul de expertiză E., respectiv o valoare a lipsei de folosinţă de 2,6 euro/mp/lună pentru anexe, valori pe care le apreciază a fi juste şi echitabile, precum şi o valoarea pentru lipsa de folosinţă aferentă terenului de 1 euro/mp/lună.

Având în vedere că prin decizia civilă nr. 375/28.05.2021 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.01.2011 - 28.02.2011, apreciază valoare totală a lipsei de folosinţă la suma totală de 177.576 euro (din calculul iniţial realizat pentru 33 de luni s-au scăzut 2 luni, astfel că actualmente calculul s-a realizat pentru 31 de luni).

Cu referire la motivul de casare prevăzut de ari. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanţa de apel a procedat la compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de către pârât în recurs (taxa judiciară de timbru) şi în apelul, în primul ciclu procesual (onorariu expertiză parţial), cu cele efectuate de către recurentul-reclamant în rejudecare, în condiţiile în care s-ar fi impus cu prioritate compensarea cheltuielilor pârâtului din recurs cu cheltuielile efectuate de către reclamanta iniţială şi, ulterior, de reclamant în recurs, iar apoi, dacă mai era cazul, cu cheltuielile efectuate de către reclamant în rejudecare.

În condiţiile în care reclamanta iniţială, A., a achitat prin virament bancar suma de 1.954 RON cu titlul de taxă judiciară de timbru, respectiv suma de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că şi recursul formulat de către autoarea recurentului a fost admis în totalitate, s-a fi impus cu prioritate compensarea taxei de timbru achitate de către recurentul-pârât în recurs, de 4.880,82 RON, cu cheltuielile efectuate de către recurentul-reclamant în recurs, în cuantum de 3.954 RON, rezultând o diferenţă de 926,82 RON, de achitat către recurentul - pârât.

Dacă se ia în calcul onorariul parţial pentru expertiză de 800 RON şi diferenţa de 926,82 RON cheltuieli de judecată din recurs, rezultă că ar mai fi de compensat cheltuieli de judecată efectuate de către pârât în cuantum total de 1.726,82 RON cu cheltuieli de judecată efectuate de către recurent în rejudecarea apelului în cuantum de 2.000 RON, respectiv că pârâtul ar trebui să mai achite o diferenţă de 273,18 RON drept cheltuieli de judecată şi nu recurentul să îi achite acestuia cheltuieli de judecată în cuantum de 3.680,82 RON.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

III.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău), în termenul legal, la recursurile declarate de recurentul-reclamant D. şi recurenta-chemată în garanţie U.A.T. - Judeţul Bacău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate; recurenţii din urmă nu au depus răspuns la întâmpinare.

III.5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 mai 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul D. şi de chemata în garanţie U.A.T. – Judeţul Bacău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău, împotriva deciziei nr. 589 din data de 6 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, precum şi de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău) împotriva deciziilor nr. 375 din data de 28 mai 2021 şi nr. 589 din data de 6 octombrie 2021 ale Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 1 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III.6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău) a formulat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 375 din 28 mai 2021 a Curţii de Apel Bacău, cât şi împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel în evocarea fondului, decizia nr. 589 din 6 octombrie 2021.

Cu referire la decizia civilă nr. 375 din 28 mai 2021, recurentul-pârât se prevalează pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, însă, Înalta Curte constată că acesta dezvoltă şi critici prin care susţine nesocotirea, în rejudecare, a dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ. (dezlegările date de instanţa de casare), astfel că, acestea din urmă, vor fi analizate pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit circumstanţelor de fapt reţinute de instanţele de fond, prin cererea de chemare în judecată, fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, reclamanta a solicitat despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ocuparea abuzivă de către pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău, reprezentat de Ministerul Apărării Naţionale, în perioada 01.01.2011-01.10.2013, a imobilului proprietatea sa, compus din suprafaţa de 3.200 mp teren şi 865 mp construcţii, situat în municipiul Bacău, judeţul Bacău.

Pentru dezlegarea chestiunilor deduse judecăţii în cauza de faţă, curtea de apel a pornit de la cele statuate în litigiul anterior, în care reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a aceluiaşi pârât, pentru ocuparea abuzivă a imobilului proprietatea sa, în intervalul 1.06.2010-31.12.2010.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3460/5.04.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Judecătoria Bacău a respins ca nefondate exceptiile lipsei calitatii procesuale active a pârâtului-reclamant recoventional Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judetean Bacău, a tardivitatii cererii reconventionale şi a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive, invocate de Judeţul Bacău prin Consiliul Judeţean Bacău; a admis acţiunea pricipală formulată, modificată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Centrul Militar Judetean Bacău, Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judetean Bacău şi chematul în garanţie - Judeţul Bacău prin Consiliul Judeţean Bacău; în consecintă, a dispus evacuarea pârâtului Centrul Militar Judeţean Bacău din imobilul proprietaea reclamantei, situat în Bacău, str. x, jud. Bacău şi a obligat pe pârâţii Centrul Militar Judeţean Bacău şi Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judeţean Bacău la plata către reclamanta a sumei de 21.000 euro, echivalent RON la data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă imobil (construcţie 865 mp şi teren aferent 3.477 mp), pentru perioada 01.06.2010-31.12.2010.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judeţean Bacău privind nulitatea absolută a dispozitiei nr. 138/17.05.2007 emisă de Consiliul Judeţean Bacău şi procesului-verbal de predare–primire nr. x/26.05.2010 şi, admiţând cererea de chemare în garanţie a Judeţului Bacău prin Consiliul Judeţean Bacău, a obligat chematul în garantie să asigure pârâtului Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judeţean Bacău fondurile necesare achitarii despăgubirilor civile către reclamantă în suma de 21.000 euro/echivalent RON, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat pe pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău, prin Ministerul Apărării Naţionale, şi chematul în garanţie - Judeţul Bacău, prin Consiliul Judeţean Bacău la plata către reclamantă a sumei de 2.488 RON, reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocat.

Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Bacău prin decizia civilă nr. 92/8.04.2013 şi de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 1771/0.12.2013

Astfel, prin hotărârea menţionată s-a reţinut că reclamanta este proprietară asupra imobilului situat în Bacău, str. x, jud. Bacau, compus din suprafată de 3.478 mp teren şi 865 mp constructii, potrivit Dispozitiei nr. 138/17.05.2007 emise de către Consiliul Judetean Bacău, fiind pusă în posesia acestuia, prin procesul-verbal de predare-primire nr. x/26.05.2010, după expirarea termenului legal de 3 ani prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Acest termen de 3 ani, în care imobilul a avut aceeaşi afectaţiune, a curs de la data emiterii dispoziţiei de restituire, conform cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, menţionat ca atare în art. 2 din dispoziţie, termen ce a fost respectat de către reclamantă.

Începând din 17.05.2010, imobilul a fost înregistrat în evidenţele fiscale ale Municipiului Bacău, însă acesta a fost ocupat în continuare de către pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău, fără niciun titlu legal.

În cauza de faţă, instanţa de apel a constatat că această hotărâre (pronunţată sub imperiul C. proc. civ. din 1865) a intrat sub autoritate de lucru judecat, astfel încât, chestiunile litigioase deja tranşate prin hotărârea judecătorească irevocabilă din dosarul anterior, se impun în prezentul litigiu cu efectului lucrului judecat, astfel încât, acestea nu vor putea fi contrazise în această nouă judecată.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut că, începând cu data de 17.05.2010 imobilul a fost ocupat de pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău fără un titlu legal, până la data eliberării sale de către pârât, respectiv 01.10.2013.

În litigiul de faţă, înregistrat pe rolul primei instanţe la data de 28.02.2014, reclamanta a solicitat despăgubiri, cu acelaşi titlu, pentru intervalul 01.01.2011-01.10.2013.

Pentru perioada 1.01.2011-28.02.2011, recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale (pentru Centru Militar Judeţean Bacău) a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin decizia de casare, s-a reţinut că aceasta nu a fost analizată distinct de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată din oficiu de prima instanţă pentru întregul interval al cauzei, excepţie care nu a fost analizată în coordonate legale, astfel încât, în rejudecare, aceasta trebuia reevaluată, în raport cu cele dezlegate de instanţa de casare prin decizia civilă nr. 127 din 28 ianuarie 2021.

Prin decizia civilă nr. 375 din 28 mai 2021, curtea de apel a admis excepţia invocată de pârât (pretenţiile pentru intervalul 1.01.2011-28.02.2011), reţinând că pentru restul perioadei (28.02.2011-01.10.2013) nu poate fi reţinută incidenţa excepţiei dreptului material la acţiune.

Înainte de analizarea criticilor recurentului-pârât referitoare la modalitatea de dezlegare dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că este necesar a se porni de la determinarea legii aplicabile rationae temporis, cel puţin, avându-se în vedere că, în intervalul dedus judecăţii, a intrat în vigoare Legea nr. 287/2020 privind C. civ., anume la 1 octombrie 2011.

Sub acest aspect, se constată că prin decizia recurată, curtea de apel a apreciat că dispoziţiile din C. civ. anterior sunt cele aplicabile speţei, iar, referitor la prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune, regulile instituite prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar nu noul C. civ. (prescripţia dreptului material la acţiune, fiind integrată în dispoziţiile noului cod).

Înalta Curte constată că instanţa de apel a rezolvat în mod corect acest conflict de legi în timp şi a stabilit că pentru rezolvarea raportului juridic litigios, dispoziţiile din reglementările anterioare sunt cele incidente în speţă, pornind de la regulile ce operează în materie în cazul unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

De aici pornind, Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă în mod nefondat încălcarea prevederilor art. 1385 alin. (2) din Legea nr. 287/2010 în ceea ce priveşte caracterul cert al prejudiciului (aspect care, până la adoptarea noilor reglementări, era statuat în acelaşi fel în doctrină şi consolidat printr-o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti).

O altă consecinţă a acestei premise este aceea că regimul de invocare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este cel ataşat reglementărilor anterioare, astfel cum au fost clarificat prin Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent pentru soluţionarea recursului în interesul legii; prin urmare, şi instanţa din oficiu avea posibilitatea de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Potrivit celor reţinute de instanţa de apel, începând din data de 17.05.2010, când a expirat perioada celor 3 ani în care reclamanta era ţinută de obligaţia legală prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de a menţine aceeaşi afectaţiune pentru imobilul ce i-a fost restituit în natură în baza legii speciale de reparaţie, pârâtul a ocupat fără titlu, deci, în mod abuziv, imobilul proprietatea sa, aspect de fapt care corespunde unei fapte juridice ilicite.

Atare calificare a conduitei pârâtului, precum şi celelalte condiţii de antrenare a răspunderii civile delictuale, comune cu cele din cauza pendinte (vinovăţie, legătură de cauzalitate), au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat în litigiul anterior, în care reclamanta a fost despăgubită cu o sumă corespunzătoare contravalorii lipsei de folosinţă pentru intervalul 1.06.2010-31.12.2010, astfel că, în mod corect curtea de apel nu a procedat la o evaluare nemijlocită şi directă a acestora, respectând şi aplicând efectul pozitiv al lucrului anterior judecat.

Ceea ce are o existenţă juridică distinctă şi trebuia dezlegat în mod nemijlocit în cauza de faţă, priveşte întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o reclamanta în acest nou dosar (iniţiat la 28.02.2014), anume pentru intervalul 1.01.2011-1.10.2013 (când imobilul a fost eliberat de pârât).

Aşadar, prin acţiunea de faţă, precum şi prin cea anterioară, reclamanta a urmărit repararea unui prejudiciu produs în aceleaşi circumstanţe de către pârât prin ocuparea abuzivă, fără titlu a imobilului proprietatea sa, un interval de timp neîntrerupt şi, deci, continuu.

Cum solicitarea de a fi despăgubită este generată de săvârşirea unei fapte ilicite, prescripţia dreptului material la acţiune este supusă în primul rând, regulii de la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 care statuează că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Recurentul-pârât contestă dezlegarea dată de curtea de apel, care, deşi a reţinut existenţa unei fapte ilicite unice ale cărei efecte se prelungesc în timp (astfel încât trebuia să constate că operează un termen de prescripţie unic de 3 ani), cu toate acestea, a reţinut că efectele faptei ilicite se prelungesc în timp şi a creat prejudicii succesive.

Or, mai arată recurentul, în cazul faptelor ilicite, nu pot exista momente succesive de la care curge prescripţia, aşa cum a susţinut instanţa de apel.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că sunt necesare câteva clarificări, întrucât deşi legală dezlegarea la care instanţa de apel s-a oprit, există anumite inadvertenţe în structura raţionamentului-logico juridic pentru demonstrarea soluţiei referitoare la calculul termenului, în baza regulilor de drept identificate ca aplicabile.

Astfel, se poate constata că fapta juridică ilicită este reprezentată de ocuparea abuzivă, fără titlu, a imobilului proprietatea reclamantei.

Caracterul abuziv al ocupării este dat de lipsa acordului reclamantei de a ocupa în continuare imobilul (după expirarea perioadei de 3 ani, la data de 17.05.2010, astfel cum s-a arătat).

Pe de altă parte, faptul ocupării unui imobil, cu consecinţa intrinsecă a folosirii lui de către cel care are o atare conduită, nu este o acţiune care se consumă uno ictu, ci este una care, prin natura sa, are caracter continuu şi dăinuie fie până la data la care cel ce ocupă imobilul îl eliberează (astfel cum s-a întâmplat în speţă), moment la care fapta ilicită se epuizează, fie până la momentul la care proprietarul îi acordă celui care îi ocupă imobilul, dreptul de a-l folosi.

În cel din urmă caz, un astfel de acord al proprietarului va genera raporturi contractuale între părţi; astfel, fie proprietarul este de acord să asigure folosinţa gratuită a proprietăţii sale – raporturi specifice unui contract de comodat, fie este de acord să asigure folosinţa imobilului contra unei chirii – ceea ce s-ar circumscrie unor raporturi contractuale de locaţiune.

Întrucât în speţă se verifică exclusiv varianta faptei ilicite (iar nu existenţa unor raporturi contractuale), având loc ocuparea abuzivă a imobilului de către pârât, prin formularea acţiunilor succesive (a celei anterioare şi a celei de faţă), rezultă că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului creat de către pârât prin faptul continuu al ocupării fără drept a imobilului său.

Or, această ocupare a imobilului, pentru reclamantă, înseamnă lipsirea de atributul folosinţei (usus) dintre prerogativele ce intră în conţinutul juridic al dreptului său de proprietate; întrucât solicită repararea prejudiciului astfel creat (neperceperea unei chirii corespunzătoare punerii la dispoziţia unui terţ a folosinţei imobilului), înseamnă că aceasta nu a fost de acord cu asigurarea unei folosinţe gratuite pentru ocupantul imobilului, iar, pe de altă parte, reiese că a înţeles să valorifice criteriul chiriei pe care ar fi putut să o perceapă pentru imobilul proprietatea sa, în temeiul unor raporturi contractuale de locaţiune, stabilite fie cu pârâtul, fie cu un terţ, raporturi contractuale care sunt cu executare succesivă pentru debitor (chiriaş).

Cum acţiunea în repararea prejudiciului faptei ilicite continue de ocupare este unul care se produce în timp, şi cum termenul de prescripţie este în legătură cu acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, deci, pentru absenţa unor raporturi contractuale de locaţiune care au generat neîncasarea unei chirii corespunzătoare, rezultă că în mod legal instanţa de apel a reţinut că fiecare prestaţie (lunară, astfel cum este regula în materie de plată a chiriei) este supusă unei prescripţii distincte, aşa cum stabileşte art. 12 din Decretul nr. 167/1958 pentru cazul în care debitorul este obligat la prestaţii succesive.

În acest condiţii, cum acţiunea în cauza de faţă a fost pornită la 28.02.2014, rezultă că în mod corect curtea de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar pentru intervalul 1.01.2011-28.02.2011, întrucât, în aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia era împlinită pentru chiria pe care pârâtul ar fi trebuit să o achite pentru folosirea imobilului cu mai mult de 3 ani înainte de introducerea acţiunii, astfel încât cererea nu era prescrisă pentru perioada 28.02.2011-1.10.2013 (data la care pârâtul a părăsit imobilul şi reclamanta a redobândit prerogativa folosinţei acestuia).

În plus, se poate constata că reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea lună de lună când nu a încasat chiria la care ar fi avut dreptul în schimbul acordării folosinţei imobilului, în cazul în care îl închiria pe piaţa liberă, acesta fiind motivul pentru care, neîncadrându-se în termenul de 3 ani pentru contravaloarea lipsei de folosinţă pretinse şi pentru perioada 1-01.2011-28.02.2011, pretenţia sa a fost respinsă ca prescrisă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ. analizate în recursul pârâtului împotriva deciziei intermediare, pronunţate de instanţa de apel.

Referitor la decizia pronunţată de curtea de apel în evocarea fondului, recurentul-pârât, pe temeiul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţine că greşit a reţinut instanţa de apel că în cauză este întrunită condiţia vinovăţiei în antrenarea răspunderii sale civile delictuale.

A mai arătat că, în opinia sa, vinovăţia aparţine în totalitate Consiliului Judeţean Bacău, în condiţiile în care a emis Dispoziţia nr. 138/17.05.2007, fără a-i pune la dispoziţie Centrului Militar Judeţean Bacău, un spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea activităţii, deşi avea această obligaţie legală, potrivit art. 35 din Legea nr. 45/1994 şi art. 77 din Legea nr. 446/2006, dar şi pentru că nu a demarat lucrările de reabilitare şi amenajare a imobilul în care a funcţionat fosta Policlinică Militară Bacău, transmisă în administrarea Consiliului Judeţean Bacău prin H.G. nr. 975/2009, cu destinaţia de sediu al Centrului Militar Judeţean Bacău, decât la data de 03.10.2012, aşa cum atestă ordinul de începere a lucrărilor nr. 12664/02.10.2012.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite, având în vedere (aşa cum deja s-a arătat), că această condiţie a răspunderii civile delictuale a fost reţinută de instanţa de apel în aplicarea celor deja dezlegate în litigiul anterior, în condiţiile în care, circumstanţele factuale au rămas neschimbate sub acest aspect - pârâtul a ocupat în continuare imobilul, fără ca autoritatea publică locală să îi pună la dispoziţie un spaţiu corespunzător, obligaţie îndeplinită abia la 1.10.2013, când a eliberat imobilul.

În plus, se apreciază că această critică este şi lipsită de finalitate, întrucât instanţa de apel, în decizia dată pe fondul raportului litigios, a admis cererea de chemare în garanţie pe care pârâtul a formulat-o împotriva Consiliului Judeţean Bacău, care, în mod culpabil, nu şi-a îndeplinit faţă de pârât obligaţiile legale imperative stabilite prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 45/1994 şi art. 77 din Legea nr. 446/2006.

Ca atare, prin admiterea cererii de chemare în garanţie Consiliul Judeţean Bacău a fost obligat să asigure pârâtului Centrul Militar Judeţean Bacău fondurile necesare pentru plata despăgubirilor în cuantum de 148.504 euro (echivalent în RON la data plăţii) la care pârâtul a fost obligat în favoarea moştenitorului reclamantei iniţiale (decedată în timpul procesului), cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru imobilul din Bacău, judeţul Bacău, compus din teren şi construcţie.

Referitor la chestiunea obiecţiunilor pe care le-a formulat la raportul de expertiză refăcut de expertul C., critici susţinute, de asemenea, prin cererea de recurs de către pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt susceptibile de evaluare pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Critica analizată şi în această etapă procesuală nu va putea fi însă primită, având în vedere, pe de o parte, că prin susţinerea ei se tinde la demonstrarea netemeiniciei decizie recurate, iar, pe de altă parte, că cele invocate de către pârât cu valoarea unor obiecţiuni la raportul de expertiză au fost analizate de expertul C..

Din perspectiva controlului de legalitate ce poate fi exercitat de instanţa de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere, pentru determinarea întinderii prejudiciului încercat de reclamantă, doar perioada pentru care s-a constatat că nu operează prescripţia dreptului material la acţiune (28.02.2011-1.10.2013), fără lua în considerare calculele efectuate de expert pentru întreg intervalul dedus judecăţii (1.01.2011-1.10.2013).

Recurentul susţine că instanţa de apel nu trebuia să acorde lipsa de folosinţă şi pentru teren ori (3.200 mp) dacă se considera şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului este parte componentă a prejudiciului cauzat reclamantei, nu trebuia a se lua în considerare şi amprenta construcţiei (865 mp), astfel încât, aceasta trebuia dedusă din totalul suprafeţei de teren, iar calcului efectuat numai pentru diferenţa de teren (2.335 mp).

O astfel de susţinere contrazice constatările făcute de instanţele de fond cu privire la structura reală a imobilului proprietatea reclamantei, iar, pe de altă parte, aceeaşi structură şi întindere a dreptului de proprietate al reclamantei a fost avută în vedere şi de instanţele anterioare care au acordat despăgubiri reclamantei pentru intervalul 1.06.2010-31.12.2010; or, din acest punct de vedere, în litigiul de faţă nu s-a reţinut o schimbare a situaţiei de fapt, întrucât pârâtul nu a susţinut că a intervenit vreo modificare a suprafeţelor ocupate abuziv, fie în privinţa construcţiei, fie în privinţa terenului.

În acest context, este de precizat că funcţia pozitivă a autorităţii de lucru judecat acoperă nu numai chestiunile de drept dezlegate într-un litigiul soluţionat anterior în mod definitiv (sau, irevocabil, dacă este o cauză soluţionată sub imperiul C. proc. civ. anterior), ci şi chestiunile de fapt reţinute de instanţele învestite cu soluţionarea lui, întrucât soluţionarea unei cauze deduse judecăţii presupune aplicarea regulilor de drept incidente la o situaţie de fapt stabilită de instanţe, pe baza probelor administrate în condiţii de contradictorialitate.

Ca atare, în aplicarea principiului rebus sic stantibus, dacă într-un litigiu subsecvent, derulat între aceleaşi părţi şi cu care cel din urmă prezintă o legătură de materie litigioasă, circumstanţele avute în vedere de instanţe în cauza anterioară au rămas neschimbate, efectul lucrului judecat este pe deplin operant, iar premisa decurgând din hotărârea definitivă pronunţată în cauza precedentă nu mai trebuie demonstrată şi nici nu poate fi contrazisă în dosarul actual, ci constituie o chestiune prejudicială deja demonstrată cu valoarea adevărului judiciar.

În sfârşit, se constată că recurentul-pârât susţine şi critici prin care invocă aspecte privitoare la modalitatea de soluţionare de instanţa de apel a cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, pretinzând că acestea au fost greşit calculate, prin omisiunea unor cheltuieli pe care le-a făcut în mod efectiv în cauză.

Aceste susţineri nu pot fi calificate însă ca fiind critici de nelegalitate, astfel încât nu pot fi evaluate de această instanţa de recurs; în acest sens, s-a statuat şi prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale (pentru Centrul Militar Judeţean Bacău – UM nr. 02420 Bacău) împotriva deciziilor pronunţate de curtea de apel.

Având în vedere că prin rezoluţia de primire a dosarului s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judeţean Bacău - U.M. 02420 Bacău obligaţia de plată a unei taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.477,32 RON, obligaţie pe care acesta a achitat-o potrivit dovezii de la dosar (Ordinul de plată nr. x/14.01.2022), Înalta Curte, în baza art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, va dispune restituirea acesteia către recurent, întrucât prin încheierea din 23 februarie 2023, s-a admis cererea de reexaminare pe care acesta a formulat-o împotriva modalităţii de stabilire a taxei judiciare de timbru, reţinându-se de instanţa de reexaminare, că operează scutirea recurentului de la plata a taxei judiciare de timbru, în temeiul dispoziţiilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recursul declarat de UAT Judeţul Bacău, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind declarat numai împotriva deciziei nr. 589 din 06 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bacău, pronunţată în evocarea fondului.

Înalta Cure constată că recurentul, pe lângă critici încadrabile în motivul de casare evocat, susţine şi greşita aplicare a prevederilor art. 72 din C. proc. civ., critică susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Recurentul chemat în garanţie susţine că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 45/1997 şi a celor de la art. 77 din Legea nr. 446/2006.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel nu a dezvoltat un raţionament consistent pentru a dispune admiterea cererii de chemare în garanţie şi, consecutiv, pentru a obliga chematul în garanţie să asigure fondurile necesare pârâtului pentru plata despăgubirilor la care a fost obligat către reclamantă.

Cu toate acestea, dată fiind enunţarea de către instanţa de apel a premisei de analiză a cererilor soluţionate prin decizia pronunţată în evocarea fondului, premisă constând în efectul lucrului judecat ataşat hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior ce a vizat perioada 1.06.2011-31.12.2011, se apreciază că nu era necesară şi, de altfel, nici posibilă, evaluarea distinctă, nemijlocită şi autonomă a cererii de chemare în garanţie, întemeiate pe aceleaşi circumstanţe de fapt şi de drept ca cea formulată de aceeaşi parte în primul litigiu, finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 3460/5.04.2012 a Judecătoriei, menţinută de Tribunalul Bacău prin decizia civilă nr. 92/8.04.2013 şi de Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 1771/0.12.2013.

Or, în dosarul anterior, instanţele învestite cu soluţionarea litigiului au dispus admiterea cererii de chemare în garanţie a UAT Judeţul Bacău, formulate de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judeţean Bacău, şi s-a dispus "obligarea chematului în garanţie să asigure pârâtului Ministerul Apărării Naţionale pentru Centrul Militar Judeţean Bacău fondurile necesare achitării despăgubirilor civile către reclamantă în sumă de 21.000 euro sau echivalent RON."

Aşa fiind, cum pretenţiile formulate în pricina de faţă vizează o perioadă ulterioară celei analizate în primul dosar şi cum cadrul legal nu s-a schimbat, întrucât şi pe parcursul perioadei de referinţă în cauza de faţă (28.02.2011-1.10.2013) subzistau obligaţiile legale imperative stabilite în sarcina recurentului chemat în garanţie instituite prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 45/1997 şi art. 77 din Legea nr. 446/2006, rezultă că instanţa de apel era ţinută de efectele lucrului judecat, anume să pronunţe o soluţie în acelaşi sens pe fondul raportului juridic obligaţional dedus judecăţii prin intermediul formei de procedură a chemării în garanţie.

Normele evocate din aceste legi speciale nu dau expresie unei garanţii legale al cărei debitor să fie unitatea administrativ-teritorială, ci au constituit fundamentul demonstrării unui lanţ cauzal care a condus la continuarea ocupării abuzive de către pârât a imobilului proprietatea reclamantei şi în intervalul de timp relevant pentru această cauză; în aceste condiţii, contribuţia chematului în garanţie la rezultatul păgubitor pentru reclamantă a constat în neîndeplinirea la timp şi în mod corespunzător a obligaţiilor instituite prin normele speciale evocate de a asigura pârâtului un sediu adecvat, astfel că, acesta a fost plasat în situaţia de a continua să ocupe fără titlu imobilul proprietatea reclamantei.

Nici criticile referitoare la pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor procedurale de la art. 72 din C. proc. civ. nu sunt fondate, pentru acelaşi motiv prioritar privind efectele lucrului judecat.

În plus, se poate constata că forma de procedură reglementată de acest text permite admiterea unei cereri de chemare în garanţie împotriva celui pe care partea a chemat-o în garanţie, în cazul în care acesta s-ar putea îndrepta împotriva terţului atras în proces pe calea acestei intervenţii forţate cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

Or, într-o derulare firească a raporturilor juridice dintre părţi, în sensul respectării drepturilor şi obligaţiilor de către fiecare dintre ele, pârâtul Centrul Militar Judeţean Bacău – UM nr. 02420 Bacău ar fi trebuit să elibereze imobilul proprietatea reclamantei cel mai târziu la data la care a expirat termenul legal de 3 ani stabilit prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001 în sarcina proprietarului imobilului restituit în natură, de a respecta afectaţiunea anterioară a imobilului, iar, mai departe, la data la care pârâtul preda reclamantei posesia imobilului, chemata în garanţie - unitatea administrativ teritorială - fiind ţinută de a pune la dispoziţia pârâtului un sediu corespunzător, astfel cum o obligau dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 45/1997 şi art. 77 din Legea nr. 446/2006.

În caz contrar, astfel cum s-a întâmplat în speţă, pârâtul a continuat să ocupe imobilul afectând dreptul de proprietate al reclamantei sub aspectul prerogativei folosinţei (usus), astfel încât, aceasta avea îndreptăţirea să pretindă contravaloarea lipsei de folosinţă de la ocupantul proprietăţii sale.

Este util a se preciza că exista alternativa eliberării imobilului de către pârât şi predării posesiei către proprietarul de drept al acestuia, astfel încât, acesta, în absenţa unui spaţiu corespunzător pus la dispoziţie de către unitatea administrativ-teritorială, ar fi trebuit să apeleze la încheierea unui contract de închiriere pe piaţa liberă pentru a-şi asigura un sediu social indispensabil pentru desfăşurarea activităţii sale; ca atare, şi în acest caz, este de remarcat că la baza eventualei încheieri a unui contract de închiriere şi a consecinţei antrenate de perfectarea acestuia (plata unei chirii), stătea tot omisiunea unităţii administrativ-teritoriale de a-şi îndeplini la timp şi în mod corespunzător obligaţia legală prevăzută de normele din legile speciale la care s-a făcut referire.

Aşa fiind, şi în primul caz şi în cel subsecvent, cauza unor astfel de plăţi pe care Centrul Militar Judeţean Bacău era nevoit să le facă era conduita culpabilă (fie şi sub forma omisiunii sau doar a întârzierii în îndeplinirea obligaţiilor legale), de către unitatea administrativ-teritorială, circumstanţe suficiente pentru demonstrarea condiţiei presupuse de art. 72 din C. proc. civ., anume ca partea care recurge la formularea cererii de chemare în garanţie să aibă la îndemână o cerere în despăgubiri împotriva celui chemat în garanţie.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat de unitatea administrativ-teritorială chemată în garanţie.

Recurentul-reclamant (moştenitor al reclamantei iniţiale) s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Pe temeiul primului motiv de recurs, reclamantul a formulat susţineri referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a dezlegat, în rejudecare, chestiunea obiecţiunilor la raportul de expertiză refăcut pe care le-a formulat în apel, în primul ciclu procesual, în raport cu cele statuate prin decizia de casare referitoare la acest aspect.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că prin obiecţiunile formulate de autoarea recurentului-reclamant, pentru termenul din 16 februarie 2018, aceasta a arătat faptul că expertul a aplicat la evaluarea lipsei de folosinţă pentru teren 3 corecţii negative nejustificate (pentru marja de negociere estimată, localizare şi condiţii de piaţă), iar la evaluarea lipsei de folosinţă pentru construcţii, expertul a aplicat în mod nejustificat coeficienţi negativi pentru ecartul între ofertă şi tranzacţie (10%), pentru gradul de neocupare (10%) şi pentru condiţii de piaţă.

Prin raportare la conţinutul obiecţiunilor, cât şi la faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a făcut nicio referire la criticile efective aduse de autoarea sa raportului de expertiză refăcut, acesta susţine prin motivele recursului de faţă, că şi în rejudecare instanţa de apel a omis să aibă în vedere obiecţiunile la raportul de expertiză tehnică judiciară refăcut de expertul C..

Sub acest aspect, este de precizat că instanţa de casare, prin decizia nr. 127/28.01.2021, a reţinut că,,(...) obiecţiunile formulate de reclamantă, la raportul de expertiză refăcut, nu au fost analizate de instanţa de fond, neregularitate pe care recurenta nu a avut posibilitatea de a o invoca prin motivele de apel, în raport de soluţia pronunţată de prima instanţă, şi, întrucât, instanţa de apel a reţinut eronat că obiecţiunile reclamantei au fost avute în vedere la raportul de expertiză refăcut, deşi la întocmirea acestuia din urmă au fost avute în vedere doar obiecţiunile intimatului-pârât, care au stat la baza refacerii raportului iniţial de expertiză, rezultând că soluţia criticată în recurs a avut drept consecinţă o limitare nejustificată a dreptului reclamantei de a supune analizei instanţei de apel, în stabilirea valorii despăgubirilor aceste mijloace de apărare ce sunt hotărâtoare pentru soluţionarea cererii care face obiectul demersului său judiciar.'"

Fără a se putea considera că în această etapă procesuală se evaluează obiecţiunile însele formulate de reclamanta iniţială, coroborând constatările anterior evidenţiate (neanalizarea în apel, în ciclul procesual anterior, a obiecţiunilor reclamantei la raportul de expertiză refăcut), rezultă că, în rejudecare, instanţa de apel era ţinută să se pronunţe asupra acestora.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că în considerentele deciziei recurate instanţa de apel a apreciat că sunt neîntemeiate obiecţiunile autoarei recurentului-reclamant, întrucât nu au fost invocate prin motivele de apel.

Aşa fiind, recurentul contestă această dezlegare a curţii de apel, deoarece, în opinia sa, pe de o parte, obiecţiunile, în mod obiectiv nu puteau fi reluate prin motivele de apel, iar, pe de altă parte, pentru că se încalcă dezlegările date chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

Verificând respectarea dispoziţiilor procedurale şi, în special, cele statuate prin decizia de casare referitoare la neluarea în dezbatere a obiecţiunilor formulate de autoarea reclamantului ceea ce a atras limitarea dreptului la apărare al acesteia, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine întrunirea cerinţelor cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, deşi prin decizia de casare Înalta Curte a stabilit cele deja arătate în privinţa obiecţiunilor reclamantei la raportul de expertiză refăcut, cu toate acestea, se constată că la termenul de dezbatere a cauzei pe fond la termenul din 10 septembrie 2021, apelantul-reclamant, prin apărător, a precizat explicit că nu mai are alte probe de solicitat instanţei de apel, în rejudecare, astfel cum reiese din menţiunile din practicaua încheierii de amânare a pronunţării; în continuare, acelaşi apărător al apelantului a punctat că înţelege să se folosească de probele deja administrate în etapa procesuală anterioară.

În consecinţă, deşi asupra acestor obiecţiuni instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a pronunţat în mod explicit, această omisiune a curţii de apel a fost generată de conduita procesuală a apelantului-reclamant însuşi care, la termenul de dezbatere a cererii (etapa evocării fondului în apel) nu a reiterat obiecţiunile la raportul de expertiză, deşi date fiind cele stabilite în decizia de casare, dar şi observând prevederile art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., avea posibilitatea solicitării completării probelor administrate la prima instanţă.

În aceste condiţii, pretinsa omisiune a instanţei de apel de a analiza obiecţiunile la raportul de expertiză refăcut, a fost cauzată de conduita părţii sau, altfel spus, prin propriul fapt al apelantului - de a nu mai reitera obiecţiunile de care s-a prevalat autoarea sa la termenul din 16 februarie 2018, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 178 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte ultima critică formulată de reclamant, se reţine că deşi se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine critici privind modalitatea de soluţionare a cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată de instanţa de apel şi pretinsa greşită compensare a acestora.

Înalta Curte apreciază că aceste susţineri sunt susceptibile de evaluare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind vorba despre aplicarea prevederilor art. 453 şi urm din C. proc. civ., întrucât norma de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă are ca premisă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar nu de drept procesual.

Cum, în concret, recurentul susţine critici prin care tinde a demonstra fie netemeinicia soluţionării acestei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, fie posibile erori de calcul, Înalta Curte apreciază că acestea nu reprezintă chestiuni care să pună în discuţie aspecte de legalitate a deciziei recurate, astfel că nu pot fi evaluate pe fondul lor.

Totodată, este de precizat că, în privinţa eventualelor erori de calcul cu privire la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, recurentul-reclamant are posibilitatea de a formula o cerere de îndreptare a erorilor materiale pe care să o adreseze instanţei de apel, în procedura reglementată de art. 442 din C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge şi recursul reclamantului ca nefondat, în cauză, nefiind întrunite premisele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău) împotriva deciziei nr. 375 din 28 mai 2021 şi a deciziei nr. 589 din 06 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D. şi de chemata în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Bacău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Bacău, împotriva deciziei nr. 589 din 06 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Dispune restituirea către recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale pentru U.M. 02420 Bacău (Centrul Militar Judeţean Bacău) a taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.477,32 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 noiembrie 2022.