State vicarious liability for former head of state's acts: absence of subordination in totalitarian regime bars principal-agent delictual liability

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 25 martie 2021, reclamanta A., în calitate de soţie a lui B., luptător rănit în timpul Revoluţiei Române din 1989, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999 şi art. 1000 C. civ. de la 1864.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1351 din 12 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă excepţia netimbrării cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 261 din 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 12.07.2021, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 31 ianuarie 2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 9.

5. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, făcând referire la dispoziţiile art. 1000 C. civ. de la 1864, a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

În opinia recurentei-reclamante, raportul a fost tocmai invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, în condiţiile în care Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, care, prin dispoziţiile sale, îl angrena în raporturile cu terţii, interne şi internaţionale, unde acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

Ca atare, a considerat că nu se poate pune problema, cum greşit a interpretat instanţa de apel, a existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte, un stat, ca subiect de drept, neputând face acest lucru.

Prin analogie cu o societate (comercială), a susţinut că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucţiuni de la această societate.

Reiterând susţinerea potrivit căreia, în cauză, raportul a fost invers, a subliniat că statul este răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcţionat într-un anume fel de către primul.

Apreciază că, dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte asemănătoare celei a primei instanţe, ar însemna să fie acceptată existenţa unui "for superior", deasupra preşedintelui, care să-i atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini etc., însă acest lucru nu este posibil din partea statului.

Mai susţine şi că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, dată de instanţa de apel, este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă, şi nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989.

Raportându-se la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., a arătat că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în sensul în care a apreciat că este corectă soluţia dată de prima instanţă cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că în speţă, nu se verifică raportul de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care acesta era reprezentantul statului, iar, într-un regim de tip dictatorial, ca acela supus analizei, nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă.

A susţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte, cât timp nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni acestuia.

În cauză, nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 mai 2022, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 25 octombrie 2022, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin criticile formulate prin cererea de recurs, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor de drept substanţial în materie de răspundere civilă delictuală, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului – art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Printr-un atare demers judiciar îndreptat împotriva Statului Român, recurenta-reclamantă a solicitat ca acesta să fie obligat la repararea prejudiciului, constând în daune morale, cauzat prin rănirea soţului său, urmare a evenimentelor ce au avut loc în perioada 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, demers determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.

Sub aspectul legitimării procesuale pasive a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, fostul preşedinte C., validând raţionamentul primei instanţe, curtea de apel a reţinut în mod corect inexistenţa unui raport de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, iar acesta din urmă, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem.

Or, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiilor legale enunţate este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite, pe de o parte, condiţiile răspunderii pentru faptă proprie prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ., iar, pe de altă parte, condiţiile speciale privind existenţa raportului de prepuşenie şi cea a săvârşirii faptei "în funcţiile încredinţate".

În reglementarea C. civ., raportul de prepuşenie presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia, însă fostul preşedinte, ca reprezentat al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a declanşa mecanismul răspunderii comitentului.

Aceeaşi caracteristică a regimului dictatorial exclude existenţa faptelor reclamate a fi săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

De asemenea, susţinerea recurentei-reclamante în sensul activării raportului de prepuşenie în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu se circumscrie tezei reglementate de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive, prin care în mod neechivoc recurenta-reclamantă a arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii intimatului-pârât în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ. şi nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când este acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie, iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul.

Pe de altă parte, afirmaţia instanţei de apel în sensul că intimatul-pârât este cel ce prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia şi urmaşii celor decedaţi, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului Român.

Nici analogia pe care o face recurenta-reclamantă cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia nu poate fi reţinută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât, şi în această ipoteză, ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Totodată, se are în vedere o invocare pur formală a dispoziţiilor art. 221 şi 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, atât timp cât recurenta-reclamantă s-a rezumat la o redare a textelor de lege ce nu îşi găsesc justificare în cadrul unor argumente relative la nelegalitatea deciziei recurate, iar incidenţa acestora în cauză nu poate fi reţinută, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în sensul în care în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 261 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara — secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 261 din 10 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara — secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.