State liability for head of state's acts: rejection of principal-agent liability for acts exceeding official duties

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

După deliberare , asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 14 ianuarie 2021, reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti au solicitat instanţei:

a. în ceea ce o priveşte pe A., în calitate de fiică al Eroului martir C., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; la plata de daune materiale (al căror cuantum îl vor indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor tatălui reclamantei şi obligaţia de întreţinere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit decesul).

b. în ceea ce o priveşte pe B., în calitate de soţie supravieţuitoare a Eroului martir C., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999 şi art. 1.000 din C. civ. de la 1864.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1225/18.06.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosar nr. x/2021 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor A. şi B..

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 253 din 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara — secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 1225/18.06.2021, pronunţate de Tribunalul Timiş – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamantele A. şi B., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

5. Motivele de recurs

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii situaţiei de fapt a cauzei, recurentele au susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1000 din C. civ. de la 1864, respectiv a interpretării eronate a normelor legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Recurentele au afirmat că raportul a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, în care acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

Au arătat că nu se punea problema, cum greşit a interpretat instanţa de apel, a existenţei unui raport de subordonare, în baza căruia statul să ordone unui preşedinte.

Făcând analogie cu o societate (comercială), recurentele au afirmat că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi fost săvârşită, fără a fi reţinută culpa organelor sale de conducere, în virtutea instrucţiunilor primite de la societate. Au susţinut, de asemenea, că raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere.

Dacă s-ar admite teza instanţei de apel, care a interpretat greşit raportul existent între stat şi preşedinte, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior care să atribuie acestuia din urmă instrucţiuni, sarcini, etc.

Recurentele au susţinut că modalitatea de interpretare a instanţei de apel a raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român este greşită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că nu au nicio relevanţă şi nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate în perioada 1945-1989.

Au invocat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, acesta fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte care au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor implicate în desfăşurarea evenimentelor din timpul Revoluţiei Române de la 1989.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentele nu au depus răspuns la întâmpinare.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 31 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 9.

Prin rezoluţia din 23 mai 2022, s-a fixat termen de judecată la 25 octombrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantele au promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit prin împuşcarea defunctului C., în urma evenimentelor care au avut loc în perioada 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989 la Timişoara, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Verificând îndeplinirea calităţii de comitent a Statului Român în raport de fostul preşedinte, respectiv raportul de prepuşenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. de la 1864, astfel cum reclamantele au înţeles în mod explicit să îşi construiască demersul judiciar, instanţa de apel a păstrat soluţia instanţei de fond cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care acesta era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurate după 1989 şi fostul preşedinte, în condiţiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de actualul regim politic, prin reprezentanţii săi aleşi, regim care a procedat la emiterea unor legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei de la 1989, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la înlăturarea regimului comunist, iar nu ca o consecinţă a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În egală măsură, a constatat că faptele ilicite care fac obiectul cauzei nu au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurentele au criticat prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept substanţial referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, susţinând că raportul de subordonare invocat prin acţiune a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, unde acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Reclamantele s-au îndreptat împotriva Statului Român cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a prepusului său, D., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timişoara din 16 decembrie 1989, soldată cu decesul eroului martir C..

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situaţia în care între cei doi există un raport de subordonare, în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitent.

În speţă, în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, întrucât nu există un raport de subordonare ierarhică, asimilabil raportului de prepuşenie din dreptul privat, iar faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Raportul de prepuşenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui ce îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul preşedinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

O dovadă în acest sens stau şi dispoziţiile art. 71 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că "Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător faţă de Marea Adunare Naţională pentru întreaga sa activitate".

De asemenea, susţinerea recurentelor, în sensul că raportul de prepuşenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu poate fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive, prin care, în mod neechivoc, reclamanţii au arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Pe de altă parte, aspectul reţinut de instanţa de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei de la 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia şi urmaşii celor decedaţi, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia lor la înlăturarea regimului comunist este corectă, sens în care nici sub acest aspect acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Nici analogia pe care au făcut-o recurentele cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia nu poate fi reţinută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, astfel încât, şi în această ipoteză, ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum s-a pretins prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurentele au invocat dispoziţiile art. 221 şi art. 224 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără a indica argumente care să justifice incidenţa lor şi fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză, întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 253 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 253 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara — secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.