Application of 1989-era extinctive prescription to civil claims arising from crimes against humanity despite criminal imprescriptibility

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – secţia I civilă, sub nr. x/2020 la data de 30.12.2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor tatălui reclamantei şi obligaţia de întreţinere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit rănirea).

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1129/PI din 10 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepţia nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 219 din 27 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1129/PI din 10.06.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul A. la data de 13 decembrie 2021.

5. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea căii de atac, a arătat că instanţa de apel a analizat raportul dintre dispoziţiile legii vechi şi ale celei noi, susţinând greşit că ar fi invocat în mod nejudicios dispoziţiile legale privind prescripţia, din perspectivă temporală, dar şi faptul că premisa de la care s-a plecat cu analiza cauzei ar fi una greşită.

În opinia recurentului, curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, nefiind vorba despre o aplicare greşită a dispoziţiilor legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

A mai menţionat că în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, recurentul a arătat că a indicat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.

A subliniat că abia o dată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că în speţă, coordonarea acţiunii a fost făcută de preşedintele B..

Recurentul a mai opinat că împrejurarea că în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai susţinut şi faptul că în condiţiile în care a arătat că termenul de prescripţie a început să curgă o dată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să pornească inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui act normativ.

Recurentul-reclamant a arătat şi că inclusiv instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul a susţinut că întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că soluţia instanţei de apel este corectă şi legală.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 5 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 9, astfel cum rezultă din fişa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a adus critici cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a constatării de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a rănirii sale prin împuşcare în timpul Revoluţiei Române din 1989.

Astfel, recurentul-reclamant a considerat că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

A mai arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1394 C. civ., iar solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiunii contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), termenul de prescripţie începând să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a iniţiat prezentul demers judiciar la data de 30 decembrie 2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv prin rănirea sa, prin împuşcare, în Revoluţia din 1989.

Contrar argumentelor recurentului şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 30 decembrie 2020, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză. Nu pot fi validate susţinerile recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuţi abia la momentul întocmirii dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014). Aceasta raportat la notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, la faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 C. civ.) şi nu în ultimul rând la faptul că B. a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989, tocmai pentru faptele expuse de către recurent.

Aceste elemente se opun şi contrazic susţinerile recurentului cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurent, respectiv anul 2014 când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat pentru faptele care au justificat şi prezentul demers judiciar, fiind deci, anterior soluţiei de clasare dispuse în dosarul penal menţionat la care recurenta se raportează permanent în apărările sale.

Totodată, se reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă.

Recurentul susţine că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, recurenta făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.

Obiectul cauzei îl constituie acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea sa în timpul Revoluţiei din decembrie 1989.

Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanţă a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanităţii, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanităţii poate avea consecinţe numai sub aspectul prescripţiei răspunderii penale, nu şi a celei civile.

Aceasta întrucât sub imperiul reglementării incidente prezentei cauze, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii.

Astfel, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripţie este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.

De altfel, extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanităţii şi la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, ar însemna crearea, de către instanţă, a unei norme de drept, cu depăşirea funcţiei jurisdicţionale care presupune exclusiv aplicarea legii.

Distinct de toate aceste argumente ilustrate, instanţa de recurs constată că oricum în cauză nu este aplicabil art. 1394 C. civ., întrucât astfel cum s-a enunţat anterior, la momentul săvârşirii faptelor prejudiciabile, era în vigoare Decretul nr. 167/1958, incident ca urmare a art. 6 alin. (4) din noul C. civ. care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 219 din 27 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 219 din 27 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara — secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.