Judicial requalification of absolute to relative nullity and violation of adversarial principles in technical achievement certificate disputes

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2019 la data de 20.05.2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând constatarea nulităţii absolute a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice nr. 4/24.04.2001, nr. 6/05.07.2001, nr. 7/05.07.2001, nr. 14/18.08.2001, nr. 2/01.08.2003, nr. 3/01.08.2003, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 294 şi următoarele C. proc. civ., art. 72 din Legea nr. 64/1991.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 584/14.11.2019, Tribunalul Neamţ a respins ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E..

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 388/21.09.2020, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare către Tribunalul Neamţ – secţia I civilă şi de contencios administrativ.

I.4. Hotărârea pronunţată în rejudecare

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 14.12.2020, sub nr. x/2019*.

La termenul de judecată din data de 03.02.2021, reclamanta a depus o precizare a acţiunii, prin care a arătat că în cauză, faţă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ. şi faţă de art. 6 din noul C. civ., sunt aplicabile normele de drept material prevăzute de C. civ. de la 1865, având în vedere că certificatele de atestare a realizărilor tehnice, în privinţa cărora se invocă nulitatea absolută, au fost emise în anii 2001 şi 2003.

Prin sentinţa civilă nr. 152/03.03.2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C A. S.A, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E..

I.5. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 680 din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 152/03.03.2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ – secţia I civilă şi de contencios administrativ în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C., D. şi E..

I. 6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri şi a încheierii din 15 octombrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării încheierii, deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cererea de recurs au fost dezvoltate pe larg şi argumentate următoarele critici, expuse sub aspectele or esenţiale:

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a ignorat obligativitatea dezlegărilor date de instanţa de trimitere, în sensul că instanţa de apel reţine în mod eronat că "[a] îmbrăţişa punctul de vedere al apelantei conform cu care, în al doilea ciclu procesual, instanţa era în măsură să procedeze la recalificarea cauzei nu poate fi primit.", deoarece calificarea temeiului acţiunii în rejudecarea fondului a fost dispusă prin decizia civilă nr. 388/2020/21.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în primul ciclu procesual; prin decizia de trimitere, instanţa de apel a stabilit o obligaţie în sarcina primei instanţe ca, prealabil analizei fondului, a se stabili care este sancţiunea aplicabilă în cauză: nulitatea absolută sau cea relativă.

În rejudecare, prima instanţă, prin sentinţa nr. 152/2021/03.03.2021, a apreciat că obiectul acţiunii este nulitate relativă. Cu toate acestea, instanţa nu a recalificat temeiul (din nulitate absolută în relativă), subsecvent discutării în contradictoriu a acestei chestiuni, procedând apoi la judecata cauzei, în continuare, în baza acestuia, ci a respins demersul (pe motiv că ar fi fost invocat un temei eronat).

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a ignorat că în cauză nu este incident art. 22 alin. (5) C. proc. civ., în această privinţă decizia fiind nemotivată.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la obligaţiile care îi revin judecătorului în virtutea rolului activ şi a omis sa observe că în cauză nu sunt incidente limitările impuse de art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, prin măsurile luate, instanţa de apel a încălcat art. 13 şi art. 14 alin. (4) şi (6) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În cadrul unor critici întemeiate pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut şi încălcarea de către instanţa de apel a art. 968, art. 966, art. 5 C. civ., art. 67 din Legea nr. 64/1991, precum şi nemotivarea deciziei sub aceste aspecte.

7. Apărările formulate în cauză

Intimaţi-pârâţi B., C., D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Împrejurările relevante pentru soluţionarea căii de atac de faţă sunt următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o la data de 20.05.2019, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice nr. 4, 6, 7 şi 14 din 2001 şi respectiv nr. 2 şi 3 din 2003, emise de reclamantă în beneficiul pârâţilor.

În susţinerea cererii s-au invocat ca temeiuri de drept prevederile art. 72 din Legea nr. 64/1991 şi art. 294 C. proc. civ.

Nici prin întâmpinarea formulată şi nici cu ocazia dezbaterilor în faţa primei instanţe nu s-a pus în discuţie natura nulităţii ce poate opera cu privire la certificatele atacate; soluţionând cauza, Tribunalul Neamţ a respins acţiunea reclamantei, cu argumentul principal că actele atacate erau emise de însăşi reclamanta, care nu se poate prevala de propria turpitudine pentru a lipsi de efecte certificatele de atestare a realizărilor tehnice.

Prima instanţă de apel a anulat această sentinţă şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, cu argumentul că principiul reţinut de tribunal, "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nu este aplicabil în materia nulităţii absolute, pentru că în această ipoteză prevalează interesul general a cărui protecţie se urmăreşte prin aplicarea sancţiunii nulităţii.

S-a reţinut, în acelaşi context, că tribunalul era ţinut a analiza cu prioritate natura nulităţii invocate de reclamantă, urmând ca ulterior să hotărască în consecinţă şi că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., deoarece omisiunile imputate primei instanţe echivalau cu necercetarea fondului.

La a doua judecată în faţa tribunalului, reclamanta a depus înaintea primului termen de judecată acordat pentru rejudecare o cerere intitulată "precizare/modificare a acţiunii introductive", prin care a arătat că cererea sa este supusă din perspectiva dreptului substanţial normelor vechiul C. civ., faţă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 şi că solicită să se constate că la emiterea certificatelor a căror nulitate se invocă au fost nesocotite dispoziţiile C. civ. 1864, şi anume art. 968 (pentru cauza ilicită), art. 966 (pentru că le lipseşte obiectul), art. 5 (pentru că fraudează legea) şi ale art. 67 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Pârâţii au invocat cu privire la această cerere încălcarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ., susţinând depunerea sa cu depăşirea termenului imperativ reglementat de norma evocată.

Soluţionând excepţia tardivităţii, invocată de pârâţi, Tribunalul Neamţ a consemnat, în şedinţa publică din 03.03.2021, că precizările formulate de reclamantă au constituit exclusiv o completare a acţiunii sub aspectul temeiurilor de drept care susţin solicitarea iniţial formulată, astfel încât nu este vorba despre o precizare limitată în timp sub aspect procedural de art. 204 C. proc. civ.

În aceeaşi şedinţă, tribunalul a întrebat reclamanta (singura prezentă la dezbateri, prin apărător) dacă apreciază că se impune administrarea de probe în vederea stabilirii cu prioritate a naturii juridice a nulităţii, în consecinţa dezlegărilor cuprinse în decizia instanţei de apel, iar reclamanta a arătat că determinarea naturii juridice a nulităţii este o chestiune ce presupune interpretarea legii şi nu necesită administrarea de probe.

În consecinţă, prima instanţă a cerut reclamantei, în conformitate cu art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să precizeze dacă cererea de constatare a nulităţii absolute a certificatelor este una fermă, care exclude restabilirea de către instanţa de apel a calificării cererii, răspunsul reclamantei, prin avocat, fiind în sensul că, în opinia sa, obiectul cererii este nulitatea absolută a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice, susţinut ca atare.

Tribunalul a constatat încheiată cercetarea procesului şi a acordat cuvântul asupra stabilirii regimului sancţiunii juridice aplicabile în speţă, aspect cu privire la care reprezentantul reclamantei a pus concluzii orale.

Prin sentinţa pronunţată ca urmare a acestor dezbateri, Tribunalul Neamţ a respins ca nefondată acţiunea reclamantei; în argumentare, tribunalul a observat mai întâi că acţiunea este supusă, sub aspectul dreptului substanţial, C. civ. 1864, în vigoare la data emiterii certificatelor, şi a calificat nulitatea ce poate fi invocată cu privire la actele atacate ca fiind una relativă, ce decurge din absenţa unei menţiuni exprese în textul ce reglementează realizările tehnice, coroborat cu împrejurarea că "din textul de lege se desprinde ideea că recunoaşterea unei soluţii tehnice ca având caracterul unei realizări tehnice ţine de aprecierea unităţii în cadrul căreia este propusă acea soluţie, lăsată la evaluarea sa dacă este nouă la nivelul său şi dacă îi este utilă".

Concluzia a fost, deci, că "Norma de la art. 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, în forma în vigoare la data eliberării certificatelor contestate, este menită a proteja interesele private ale unei unităţi de producţie şi ale autorilor unei realizări tehnice."

Cu privire la cauzele de nulitate absolută din dreptul comun invocate prin precizările depuse la dosar – lipsa cauzei şi respectiv lipsa obiectului şi fraudarea legii, sancţionate de art. 968, art. 966 şi art. 5 C. civ. 1864 – prima instanţă a considerat că acestea nu sunt incidente în cauză, înlăturându-le de la aplicare.

Faţă de calificarea ca nulitate relativă a sancţiunii ce intervine pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 64/1991, concluzia instanţei de fond a fost că, de vreme ce reclamanta "a fost fermă în opţiunea sa de a solicita instanţei constatarea nulităţii absolute, instanţa nu poate face aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.. (…) Aspectele deduse judecăţii de către reclamantă s-ar fi putut circumscrie (în situaţia în care ar fi fost dovedite) unor cauze de nulitate relativă a respectivelor certificate de atestare a realizărilor tehnice, însă reclamanta le-a dat denumirea de solicitare de constatare a nulităţii lor absolute. Al. 5 al aceluiaşi articol interzice judecătorului a schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care partea – cum este cazul în speţa de faţă – insistă în soluţionarea cererii sale pe temeiul juridic şi în cadrul juridic configurat prin acţiunea introductivă.

Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, pentru a nu încălca dreptul de dispoziţie al reclamantei reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Cum în cauză reclamanta a invocat motive de nulitate relativă a celor 6 certificate de atestare a realizărilor tehnice, dar a solicitat ferm instanţei a constata nulitatea lor absolută, singura soluţie posibilă este cea a respingerii acţiunii formulate de reclamanta S.C A. S.A în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., ca nefondată."

Instanţa de apel – a cărei hotărâre este recurată în cauză – a respins solicitarea apelantei privind administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate şi totodată şi a respins şi apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Cu privire la criticile de nelegalitate dezvoltate în apelul reclamantei – relevante pentru dezlegarea prezentului recurs – Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că Tribunalul a pus în dezbatere probele a căror administrare se cere, după cum a pus în dezbatere şi fondul cauzei.

Totodată, a reţinut că nesocotirea cerinţelor pentru emiterea certificatelor de atestare a realizărilor tehnice cuprinse în art. 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie este sancţionată cu nulitatea relativă şi că instanţa nu putea califica acţiunea în acest sens împotriva voinţei reclamantei, care era asistată de avocat; se consemnează, totodată, în decizie că, oricum, o recalificare a acţiunii nu mai era posibilă în rejudecarea cauzei.

Cu privire la motivele de nulitate absolută invocate de reclamantă, Curtea de apel a considerat că ele nu sunt aplicabile: în privinţa nulităţii pentru cauză ilicită şi a fraudei la lege a arătat că reclamanta nu a concretizat în argumentarea sa absenţa cauzei şi normele legale ce ar fi fost fraudate, iar în privinţa susţinerii privind lipsa obiectului actelor atacate, a reţinut că acestea au un obiect.

Faţă de toate aceste împrejurări, Înalta Curte reţine caracterul fondat al unora dintre criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, după cum urmează:

Prima chestiune reţinută este cea legată de pretinsa încălcare a principiului contradictorialităţii de către instanţa de fond şi, corelativ, greşita soluţionare a motivului de apel ce a valorificat această încălcare.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prima instanţă nu a acordat cuvântul părţii prezente cu privire la probele necesar a fi administrate pentru judecata pe fond a cauzei, ci, aşa cum rezultă cu claritate din menţiunile încheierii de dezbateri (reproduse în expunerea ce precedă), a pus în dezbatere exclusiv împrejurarea necesităţii administrării de probe în vederea determinării cu prioritate a regimului juridic al nulităţii, aşa cum se dispusese a se proceda de către prima instanţă de apel.

Că aşa stau lucrurile rezultă din chiar răspunsul reclamantei, care a arătat că determinarea naturii nulităţii presupune numai interpretarea unor norme de drept şi nu necesită administrarea de probe.

Prin urmare, soluţionând pe fond acţiunea în absenţa dezbaterii probatoriilor cerute de părţi în vedere dovedirii, respectiv a combaterii temeiniciei acţiunii, prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C. proc. civ. – şi corelativul său, principiul dreptului la apărare, în ipoteza la care se referă art. 13 alin. (3) teza a doua C. proc. civ.

Fireşte că, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului – şi văzând şi solicitarea reclamantei din cererea de apel de a se proceda la anularea sentinţei şi la reţinerea cauzei pentru rejudecare, vătămările suferite de reclamantă ca urmare a absenţei unei dezbateri şi a unei pronunţări cu privire la probele necesare soluţionării cauzei puteau fi remediate pe calea apelului, însă solicitarea de probaţiune a reclamantei formulată în etapa apelului a fost respinsă (cum se va arăta, în mod neargumentat), astfel încât devin incidente, în recurs, dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

La concluzia nelegalităţii deciziei din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. concură şi cel de-al doilea aspect ce circumstanţiază, în argumentarea reclamantei, încălcarea principiului contradictorialităţii, şi anume că prima instanţă a soluţionat cauza pe fond fără a acorda cuvântul pentru dezbateri asupra fondului.

Se poate astfel observa, din aceeaşi încheiere de dezbateri ale cărei dispoziţii relevante sunt expuse mai sus, că Tribunalul a acordat cuvântul pentru dezbateri exclusiv asupra chestiunii naturii juridice a nulităţii invocate cu privire la certificatele de atestare, apărătorul reclamantei susţinând oral exclusiv această chestiune, iar sentinţa pronunţată cuprinde în dispozitiv măsura respingerii acţiunii ca nefondate.

Or, rezultă din nou, cu claritate, că soluţionând cauza pe fond fără a pune în discuţie nici probele cerute de părţi şi nici fondul cauzei, reclamantei i-a fost încălcat dreptul la apărare, dar şi dreptul la dezbaterea în condiţii de contradictorialitate a tuturor chestiunilor ce urmează a fi dezlegate, şi din această perspectivă argumentarea instanţei de apel fiind în vădită contradicţie cu împrejurările ce rezultă din lucrările dosarului.

Mai mult, observând că recursul critică şi măsura de respingere prin încheierea din 15.10.2021 a probei cu expertiză de specialitate de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că măsura respingerii probei nu este argumentată de instanţa de apel şi că, din această perspectivă, omisiunea instanţei de fond de a dezbate probele necesare soluţionării cauzei nu a fost acoperită printr-o eventuală judecată corespunzătoare la instanţa de apel.

Astfel, se observă absenţa unui motiv concret pentru care proba cu expertiză nu era utilă cauzei, cât timp în argumentarea sa (expusă şi în nota de probe depusă la dosarul de apel) reclamanta a susţinut că expertiza era necesară pentru a demonstra faptele susţinute: că pretinsele realizări tehnice nu existau în realitate, contribuţia pârâţilor fiind rezumată la replicarea unui proiect existent.

Or, aceste fapte stăteau la baza susţinerilor reclamantei cu privire la toate motivele de nulitate invocate, respectiv atât nesocotirea art. 67 din Legea nr. 64/1991, cât şi a lipsei cauzei, obiectului şi respectiv a fraudării legii la emiterea certificatelor.

Cât timp niciunul dintre aceste vicii ale sentinţei primei instanţe (respectiv neacordarea cuvântului pentru dezbateri asupra probelor şi respectiv asupra fondului, urmată de respingerea ca nefondată a acţiunii), greşit înlăturate de instanţa de apel, nu a fost îndreptat cu ocazia judecăţii în etapa apelului, iar proba cu expertiză cerută a fost respinsă neargumentat, se reţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel pentru motivul de casare mai sus evocat şi necesitatea admiterii recursului, deoarece nulitatea rezultată din încălcarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii, ce are caracter virtual, urmează regimul art. 175 alin. (1) C. proc. civ. şi vătămarea suferită de reclamantă nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Al doilea aspect ce se impune a fi analizat – şi care este strâns legat de cel deja analizat – este legalitatea dezlegărilor instanţelor de fond în privinţa chestiunii naturii nulităţii şi a aplicării corespunzătoare a art. 22 C. proc. civ.

Astfel, prima decizie din apel a reţinut că este necesar ca prima instanţă să procedeze cu prioritate la determinarea naturii nulităţii ce intervine pentru încălcarea normelor ce reglementează emiterea certificatelor de atestare a realizărilor tehnice, în funcţie de această calificare urmând a aprecia asupra aplicării principiului "nemo auditur (…)".

Prin urmare, după dezbaterea cu privire la natura nulităţii, instanţa de fond era chemată a proceda la calificarea (sau, după caz, la recalificarea) acţiunii ca fiind una în nulitate absolută sau nulitate relativă şi numai în funcţie de această calificare, adusă la cunoştinţa părţilor, se putea proceda mai departe la instrumentarea cauzei sub aspectul probatoriului şi al analizării susţinerilor reciproce ale părţilor.

Este adevărat că s-a consemnat, în finalul considerentelor primei decizii din apel, că instanţa "va fi în continuare ţinută de cauza juridică a cererii, respectiv aceea de constatare a nulităţii absolute", dar cauza juridică a acţiunii reclamantei nu se confundă cu chestiunea naturii juridice a nulităţii.

În realitate, cauza juridică a cererii reclamantei o constituie pretinsa încălcare a prevederilor art. 67 din Legea nr. 64/1991, iar calificarea naturii juridice a nulităţii este o operaţiune care, în caz de dispută, este dată în sarcina instanţei.

În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa era chemată a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat altă denumire; prin urmare, chiar dacă reclamanta a susţinut că actele atacate sunt lovite de nulitate absolută, instanţa era îndreptăţită a proceda la recalificarea acestor susţineri, pentru ipoteza în care aprecia că sancţiunea ce intervine pentru încălcările invocate era nulitatea relativă.

Pe de-o parte, se constată, în acord cu recurenta reclamantă, că nu erau aplicabile dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., ce interzic schimbarea denumirii sau a temeiului juridic, deoarece aceste prevederi presupun acordul expres al părţilor – or la dezbateri a fost prezentă numai reclamanta şi, cum s-a arătat, pârâţii nu au ridicat nicio apărare legată de chestiunea calificării nulităţii invocate, formulând doar argumente legate de temeinicia acţiunii şi apoi susţineri referitoare la tardivitatea depunerii precizărilor în al doilea ciclu procesual.

Prin urmare, nu era incidentă ipoteza premisă a textului – acordul părţilor; mai mult, chestiunea calificării nulităţii ca fiind absolută sau relativă nu este una cu privire la care părţile pot dispune, în absenţa calificării exprese prin lege aceasta fiind o chestiune care presupunea determinarea de către instanţă a interesului ocrotit prin norma pretins încălcată.

Pe de altă parte, greşit a apreciat instanţa de apel că la rejudecare o recalificare a acţiunii – din nulitate absolută în nulitate relativă – nu mai era permisă, cu cele două argumente: asistarea calificată a reclamantei şi prezenţa cauzei în al doilea ciclu procesual.

Primo, existenţa unei apărări calificate prin avocat nu înlătură obligaţiile judecătorului cuprinse în art. 22 C. proc. civ., cum greşit a susţinut Curtea de apel, deoarece textul nu distinge între părţile reprezentate sau asistate de avocaţi sau consilieri juridici şi cele nereprezentate sau neasistate, iar raportul dintre avocat şi parte şi eventuala răspundere a avocatului pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale cu competenţă profesională sunt chestiuni străine acestei analize.

Secundo, pricina se afla în al doilea ciclu procesual, la rejudecare, tocmai pentru determinarea corectă a regimului juridic al nulităţii ce intervine pentru încălcarea normelor indicate în acţiunea prin care se cere desfiinţarea actelor.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă din nou că particularităţile principiului rolului activ, astfel cum sunt ele dezvoltate de art. 22 C. proc. civ., impun judecătorului calificarea corectă a faptelor deduse judecăţii, chiar împotriva unei denumiri greşite utilizate de reclamant, după o dezbatere corespunzătoare.

De aceea, chiar în prezenţa persistenţei reclamantei în a susţine nulitatea absolută, concluzia instanţei de fond în sensul nulităţii relative atrăgea după sine o recalificare a acţiunii şi o judecată corespunzătoare acestei calificări.

Apare ca fiind contrară scopului reglementării cuprinse în art. 22 C. proc. civ. măsura respingerii acţiunii ca nefondate pentru ipoteza în care instanţa ajunge la concluzia că nulitatea care poate opera are o altă natură decât cea invocată de partea care a învestit instanţa; în realitate, respingerea exclusiv pe baza acestui argument (instanţa consideră că acţiunea este una în nulitate relativă şi pentru că reclamantul invocă exclusiv nulitatea absolută, cererea sa va fi respinsă) apare ca fiind un fine de neprimire, un motiv de inadmisibilitate a acţiunii – care însă nu a fost invocat ca atare şi pus în discuţia părţilor.

Or, cum s-a arătat, în privinţa regimului juridic al nulităţii, părţile nu au un drept de dispoziţie – raportat exclusiv la perspectiva caracterului absolut sau relativ – şi, prin urmare, nici opţiunea reclamantului nu poate conduce la refuzul de a judeca.

Dimpotrivă, calificarea diferită de cea a reclamantului în ipoteza analizată trebuie să fie realizată de instanţă, adusă la cunoştinţa părţilor, care pot formula apărările sau susţinerile corespunzătoare în funcţie de o atare calificare, iar cursul procesului urmează regulile specifice acelui tip de nulitate.

Legat de acest aspect, se impune a sublinia că acţiunea în constatarea nulităţii absolute, respectiv cea în declararea nulităţii relative nu sunt, per se, instituţii juridice diferite, ceea ce le distinge fiind condiţiile concrete de invocare a nulităţii (calitatea procesuală activă) şi regimul juridic diferit al prescriptibilităţii; faţă de părţi însă, efectele admiterii acţiunii sunt aceleaşi şi distincţia care valorifică teza unui altra petita este artificială şi nejustificată.

De aceea, în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs reţinut, instanţa de recurs observă că în mod nelegal Curtea de apel a lăsat nesancţionată măsura primei instanţe de a respinge acţiunea greşit intitulată de reclamantă; dimpotrivă, instanţa era chemată a restabili calificarea juridică adecvată, după dezbateri contradictorii.

Totodată, o atare recalificare trebuia să fie adusă la cunoştinţa părţilor, pentru ca ambele să poată acţiona în mod corespunzător propriilor interese procesuale, prezenta analiză relevând în egală măsură că operaţiunea calificării acţiunii direct prin hotărârea pronunţată asupra fondului are ca efect lipsirea părţilor de garanţiile procesuale specifice dreptului de acces la instanţă şi le pune pe acestea în situaţia de a fi surprinse de hotărârea pronunţată, care a analizat şi aspecte asupra cărora ele nu au fost înştiinţate şi cu privire la care nu au putut formula apărări şi concluzii adecvate.

Este nefondat motivul de recurs care priveşte greşita aplicare a normelor de drept material (prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) cu referire la problema de drept a naturii nulităţii ce intervine pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 64/1991.

Potrivit art. 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, în forma în vigoare la data emiterii certificatelor contestate: "(1) Drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate. (2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligaţia să ateste calitatea de autor. (3) Încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate."

Odată cu republicarea legii în Monitorul Oficial nr. 752 din 15.10.2002, norma a primit o nouă numerotare, cu acelaşi conţinut, fiind cuprinsă în art. 72, iar după o nouă republicare, în Monitorul Oficial nr. 541 din 08.08.2007, textul a devenit art. 73.

Art. 73 din Legea nr. 94/1991 a fost abrogat prin Legea nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu.

Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, dispoziţiile legale a căror încălcare se susţine nu cuprindeau reglementarea sancţiunii ce intervine în cazul nesocotirii lor, de vreme ce se menţionau că realizarea tehnică este nouă la nivelul unităţii şi este utilă acesteia, acestea fiind condiţiile materiale ale emiterii unui certificat de realizare tehnică.

De aceea, determinarea regimului juridic al nulităţii urmează operaţiunii de stabilire a naturii interesului ocrotit prin norma pretins încălcată, nulitatea absolută operând atunci când acest interes este unul general, iar cea relativă în ipoteza protejării unor interese particulare, individuale.

Deşi recurenta reclamantă susţine prin argumentaţia sa că art. 67 (renumerotat art. 73) din Legea nr. 64/1991 ocrotea un interes general, Înalta Curte constată că această teză nu poate fi primită.

Astfel, privind la sfera de aplicare a textului, se poate observa că el reglementa ipoteza unor procedee care erau noi exclusiv pentru unitatea în discuţie, pentru procesul său tehnologic – spre deosebire de ipoteza brevetului de invenţie, care prezintă noutate faţă de stadiul tehnicii, ce cuprinde totalitatea informaţiilor din domeniul tehnic respectiv – ceea ce sprijină concluzia că efectul realizării tehnice era, primordial, progresul tehnologic al unităţii respective.

Prin urmare, contribuţia autorilor – dacă ea există – are drept consecinţă un beneficiu adus activităţii unităţii în discuţie şi de aceea nici nu se prevedea verificarea existenţei noutăţii în sarcina unei autorităţi (cum este cazul cererilor de brevet, date în sarcina Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci), existenţa avantajelor procurate căzând exclusiv în aprecierea celui care desfăşoară activitatea tehnică respectivă. De altfel, realizarea tehnică nici nu este opozabilă din perspectiva noutăţii altor subiecte de drept decât unitatea unde se pretinde că ea a fost realizat.

Teza conform căreia norma interesează şi interesele salariaţilor – pentru că ei nu ar mai putea obţine atestarea realizării tehnice, odată recunoscută în beneficiul salariaţilor pârâţi – nu schimbă această concluzie, deoarece prin interes particular nu se are în vedere un singur subiect de drept.

Dimpotrivă, în această delimitare se distinge între interesul general al societăţii (cum este cazul brevetelor de invenţie, a căror reglementare are în vedere, cu precădere, progresul societăţii asigurat prin invenţie, inclusiv prin prevederea unei durate limitate în timp de valabilitate a brevetului, pentru o remunerare corespunzătoare a titularului, urmată de intrarea sa în domeniul public) şi interesul unor persoane, una sau mai multe, văzute individual, dar care, chiar dacă formează un grup, sunt persoane determinabile, care nu se confundă cu societatea în ansamblul ei.

De aici rezultă că, şi dacă s-ar considera că regulile edictate pentru valabila recunoaştere a unei realizări tehnice ar interesa un grup mai mare de persoane (ce ar include şi ceilalţi angajaţi ai întreprinderii), o atare împrejurare nu ar conduce la reţinerea existenţei unui interes general ocrotit de norma respectivă.

De asemenea, nu poate fi primită nici teza interesului statului în respectarea textului legal, prin prisma scăderii bazei de calcul a sumelor ce se achită cu titlu de impozit pe profit, deoarece legătura propusă de reclamantă este indirectă şi speculativă.

A îmbrăţişa o atare teorie ar presupune, de exemplu, că şi regulile care privesc încheierea unui contract bilateral de către persoana juridică reclamantă ar fi ocrotite, de plano, de nulitate absolută, pentru că dimensionarea prestaţiei reclamantei ar conduce la modificarea bazei de calcul a impozitului pe profit. Or, o astfel de interpretare nu poate fi primită.

În consecinţa acestor argumente, se reţine că acţiunea de faţă a fost în mod corect calificată ca una ce tinde la declararea nulităţii relative a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice, din această perspectivă criticile recurentei nefiind fondate.

Conex, se impune şi analizarea criticilor (întemeiate tot pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) care privesc celelalte motive de nulitate invocate de reclamantă prin precizarea depusă la a doua judecată în primă instanţă a cauzei şi cu privire la care instanţa a respins excepţia tardivităţii depunerii lor, invocată de pârâţi (soluţie neatacată de aceştia), şi anume nulitatea pentru cauză ilicită, fraudă la lege şi respectiv pentru lipsa obiectului.

Incidental, nefondat se susţine nemotivarea deciziei sub aceste aspecte. Chiar dacă argumentele ar fi succinte şi nu foarte dezvoltate, aceasta nu echivalează cu nemotivarea, dar în cauză nu se identifică această ipoteză, câtă vreme raţionamentul juridic este prezentat clar şi permite efectuarea controlului judiciar.

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, din economia reglementării cauzei actului juridic sub imperiul C. civ. 1864 (aplicabil actelor atacate prin prisma prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.), respectiv art. 966-968, doctrina a reţinut că natura ilicită a cauzei este subsumată unei cauze prohibite de dispoziţii legale imperative sau care contravine bunelor moravuri şi ordinii publice.

În logica argumentativă a reclamantei, dacă la emiterea certificatelor atacate nu s-a urmărit scopul prevăzut de lege – acela de remunerare a autorului realizării ce constituia noutate pentru unitate şi era utilă acesteia – ci altul – spre exemplu, gratificarea angajaţilor – iar normele care reglementau actul respectiv au caracter imperativ, atunci se poate reţine cauza ilicită.

Or, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au examinat, în cadrul acestei operaţiuni, natura normei juridice pretins încălcate, respectiv dacă ea este una imperativă sau are caracter dispozitiv.

Este adevărat că în cele ce preced instanţa de recurs a reţinut că norma ocroteşte un interes particular şi, deci, sancţiunea care intervine pentru nesocotirea sa este nulitatea relativă, dar (contrar susţinerilor recurentei reclamante) interesul ocrotit este o chestiune distinctă de natura imperativă sau dispozitivă a normei.

În acest sens s-a subliniat în doctrină (atât sub imperiul C. civ. 1864, cât şi după adoptarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ.) că nulitatea, indiferent de natura ei, operează exclusiv pentru încălcarea unor norme imperative, nu şi a celor dispozitive.

Astfel, din această perspectivă normele imperative sunt cele care reglementează naşterea valabilă a actului juridic (ad validitatem), în timp ce normele dispozitive sunt indiferente pentru valabilitatea actului.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la cauza de faţă, Înalta Curte observă că art. 67 din Legea nr. 64/1991 cuprinde cerinţele legale pentru valabilitatea realizării tehnice; de aceea, chiar dacă încălcarea sa atrage nulitatea relativă, ea este o normă imperativă.

În concluzie, deşi nu este greşit raţionamentul instanţei de apel, care a subsumat cauza ilicită situaţiei în care ea este prohibită de dispoziţii legale imperative, premisa avută în vedere (implicit) de instanţa de control judiciar este greşită, pentru că art. 67, a cărui încălcare se invocă primordial prin acţiune, este o normă imperativă pentru existenţa valabilă a unei realizări tehnice.

Prin urmare, nulitatea absolută pentru cauză ilicită nu era exclusă de plano, prin definiţie, ci era necesar a fi analizată în substanţa sa, iar silogismul necesar soluţionării acestui motiv de nulitate presupunea a se determina care a fost cauza concretă a emiterii certificatelor atacate şi dacă ea se îndepărta de la scopul legiuitorului astfel cum a fost anterior evocat – remunerarea autorilor realizării pentru beneficiul adus procesului tehnologic de acestea.

Or, determinarea unor astfel de împrejurări presupune cercetarea faptelor deduse judecăţii de reclamantă, inclusiv a împrejurării dacă erau sau nu îndeplinite cerinţele legale pentru existenţa realizărilor tehnice, deoarece neîndeplinirea acestor condiţii (sancţionată cu nulitate relativă) constituie premisa susţinerii celuilalt caz de nulitate, de data aceasta absolută – cauza ilicită.

Asemenea cercetări lipsesc din ambele hotărâri ale instanţelor fondului, care nu au analizat faptele cu ocazia soluţionării cauzei, astfel încât, succesiv constatării greşitei aplicări a normelor de drept substanţial (din perspectiva analizei cauzei ilicite şi a dispoziţiilor art. 968 C. civ. 1864), este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi se impune casarea deciziei recurate.

Considerente similare susţin şi argumentarea motivului de nulitate referitor la fraudarea legii, deoarece şi frauda la lege priveşte tot nesocotirea scopului urmărit de dispoziţii legale imperative, astfel încât concluzia instanţei de recurs este identică.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, nu a fost greşit soluţionată susţinerea sa privind inexistenţa obiectului certificatelor, deoarece acestea au obiect, şi anume realizarea tehnică pe care o recunosc, iar în această ipoteză inexistenţa obiectului nu se confundă cu teza emiterii nevalabile a actului, cum în mod artificial încearcă aceasta să susţină.

Motivele de recurs găsite fondate, mai sus expuse, atrag casarea deciziei recurate, conform art. 497 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei la instanţa de apel spre rejudecare, cu observaţia că apelanta reclamantă a cerut instanţei de apel, în aplicarea art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., anularea sentinţei şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Cu această ocazie, cum s-a arătat, alături de cercetarea procesului succesiv calificării cererii de desfiinţare a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice pentru nerespectarea art. 67 din Legea nr. 64/1991 prin prisma nulităţii relative, instanţa de apel se va preocupa şi de motivele de nulitate absolută greşit analizate – cauza ilicită şi fraudarea legii – cu observaţia că verificarea lor presupune cercetări în fapt nerealizate, ce nu permit controlul judiciar în etapa recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., CUI x, cu sediul ales la F., în Bucureşti, Şos. N. Titulescu, G., Aripa de Vest, nr. 4-8, împotriva încheierii din 15 octombrie 2021 şi a deciziei nr. 680 din 29 octombrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C., D. şi E., toţi cu domiciliul ales la avocat H., în Bucureşti, Bd. x.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.