Decizia nr. 1979/2022 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă la 10 martie 2004, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, anularea dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 emise în favoarea petentei A., în baza Legii nr. 10/2001, dispoziţie prin care s-au restituit în natură, în proprietatea acesteia, apartamentul nr. x şi ap. 8 din corpul A al imobilului situat în Bucureşti, str. x, format în totalitatea sa din construcţie de tip A (S+P+3E) şi teren în suprafaţă de 538,00 mp din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că dispoziţia a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale şi a solicitat, în temeiul art. 9 din H.G. nr. 950/2001, modificată prin H.G. nr. 1255/2003, precum şi a prevederilor pct. 20.6 din H.G. nr. 498/2003, constatarea nulităţii acesteia.

A susţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923, numiţii A. şi A. au cumpărat de la B. lotul nr. x, în suprafaţă de 923,35 mp, reprezentând teren liber, fără construcţii, situat în Bucureşti, Parcul Bonaparte – Şos. x.

Potrivit cărţii funciare nr. x, a afirmat că autorul A. deţinea în str. x un corp de casă format din subsol, pivniţă, etaj 1 şi mansardă. Ulterior, în baza actului de partaj voluntar din 6 august 1947, moştenitorii defunctul A., anume A., soţie supravieţuitoare, A., fiică şi A., fiu, au partajat, printre alte bunuri din masa succesorală, şi imobilul situat în str. x, A. rezervându-şi asupra imobilului dreptul de uzufruct, iar fiul acesteia A. preluând nuda proprietate. A arătat că, în actul de partaj nu s-a menţionat din ce era compus imobilul la data partajării.

Reclamantul a afirmat că, anterior încheierii actului de partaj, succesorilor li s-a eliberat autorizaţia de construire nr. x/1946, pentru refacerea clădirii degradate în totalitate de bombardamente, astfel: peste subsolul existent să se refacă parterul şi etajele 1 şi 2, urmând a se executa un etaj nou. În această autorizaţie s-a menţionat clar că imobilul era sinistrat şi că necesita reparaţii radicale. De asemenea, în tabloul anexă la autorizaţie s-a arătat că din construcţia existentă pe teren s-a păstrat doar subsolul, iar suprafeţele reale de construcţie proiectate a fi ridicate, erau parterul, etajul 1 şi 2 şi etajul 3, acesta din urmă fiind o construcţie nouă, împreună cu un garaj. Astfel, la data solicitării autorizaţiei, funcţional mai era doar subsolul, restul imobilului fiind sinistrat în totalitate.

Faţă de finalitatea acestei autorizaţii de construire, reclamantul a arătat că proprietarii imobilului au recurs, la 10 martie 1947, la încheierea unei convenţii, prin care constructorii C. şi D. se obligau să repare şi să transforme subsolul imobilului deteriorat în urma bombardamentului, urmând ca după terminarea efectivă a lucrărilor, deţinătorii imobilului să devină proprietari exclusivi asupra subsolului, parterului şi garajelor, iar constructorii proprietari asupra apartamentelor ce le vor construi deasupra parterului, precum şi a două garaje construite în curtea imobilului.

Prin decizia nr. 2399/14.06.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, în dosarul nr. x/2001 s-a constatat că A. nu a probat în niciun mod faptul că imobilul sinistrat a fost reconstruit de autorii săi şi că această convenţie şi-a produs efectele. Mai mult, nici în dosarul care a stat la baza emiterii dispoziţiei nu s-a făcut dovada că imobilul care a fost deteriorat în urma bombardamentului a fost reconstruit, precum s-a prevăzut în autorizaţia de construire nr. x/1946.

Reclamantul a arătat că nelegalitatea dispoziţiei este susţinută şi de actele existente în dosarul de fond al imobilului aflat la Administraţia Fondului Imobiliar, transmis Prefecturii Municipiului Bucureşti în urma solicitării, prin adresa nr. x/10.02.2004 care a fost înregistrată la instituţia reclamantă sub nr. x/11.02.2004. Astfel, potrivit fisei nr. 2481/5.09.1965 privind reevaluarea clădirilor de locuit şi a construcţiilor gospodăreşti aflate în administrarea sfaturilor populare, anul construirii corpului A a fost 1950, când a fost ridicat un imobil de locuit tip bloc cu subsol, parter şi trei etaje.

A menţionat reclamantul că, în acelaşi dosar, există o menţiune a unui reprezentant al secţiei construcţiei din cadrul C. civ. al E., care a primit, la 2 martie 1949, un rând de planuri ale imobilului din strada x nr. 13, fapt ce conduce la concluzia că, încă din anul 1949, Gospodăria de partid a început lucrările de reconstruire a imobilului A apreciat că această stare de fapt este susţinută şi de probele administrate în faţa instanţei de judecată, care a reţinut, în motivarea soluţiei de respingere a acţiunii numitei A., prin decizia civilă nr. 183/A/5.04.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, că martorii chemaţi în acest proces au declarat sub jurământ, că, în perioada 1949-1951, lucrările ce s-au efectuat la acest imobil au fost făcute de militari. Cum aceştia nu puteau lucra pentru persoane particulare, acest aspect a întărit convingerea instanţei că imobilul a fost reconstruit de stat şi nu de autorii beneficiarei dispoziţiei criticate.

Faţă de raportul de expertiză întocmit în cauza care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, finalizat irevocabil prin decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, instanţa de fond a arătat că cele concluzionate de expert constituie încă o probă elocventă în întărirea convingerii sale că imobilul a fost reconstruit din temelii de către stat, deoarece modificările care au avut loc sunt total diferite de cele stabilite prin autorizaţia şi planurile din 1947, precum şi faptul că la reconstruirea imobilului au fost avute în vedere alte planuri întocmite ulterior convenţiei din 1947 de către F..

Din adresele eliberate de A.F.I. şi de S.C Herăstrău Nord S.A., nr. x/04.09.2002 şi nr. y/18.08.1992 a rezultat că, în baza Decretului-lege nr. 92/1950, poziţia 4067, a fost naţionalizat de la autoarea A. un singur apartament din imobilul situat în str. x, fără a se cunoaşte numărul acestuia, deoarece în acest act normativ nu au fost specificate numerele apartamentelor preluate de la foştii proprietari, ci doar numărul de apartamente care au făcut obiectul naţionalizării.

Contrar celor susţinute în adresa arătată mai sus, A.F.I. a revenit, prin adresa nr. x/09.09.2003 şi a arătat că imobilul în cauză a figurat ca fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 4067 şi a Deciziei SPR nr. 503/03.05.1955 emisă în baza HCM 452/26.03.1955, iar nu un singur apartament, potrivit decretului. Acest aspect demonstrează că această instituţie a creat o situaţie confuză asupra modului de preluare la stat a imobilului. Deşi G. a susţinut că nu cunoştea dacă imobilul a fost reconstruit sau nu de către stat, datele fiind preluate din fondul de arhivă al S.C. Herăstrău Nord S.A., în adresa nr. x/17.02.1999, eliberată de aceasta din urmă s-a precizat că imobilul format din corp A şi B a fost construit în anul 1950.

Faţă de aceste contradicţii expuse ale adreselor eliberate de G. şi S.C. Herăstrău Nord S.A., dar şi în raport de celelalte date prezentate în cuprinsul acţiunii, reclamantul a considerat că dispoziţia nr. x/08.10.2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti a fost emisă cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât beneficiara dispoziţiei nu a probat că imobilul a fost reconstruit de către autorii săi şi că acesta a fost preluat de stat în forma reconstruită, ceea ce duce la concluzia că prin actul criticat a fost restituit un imobil care nu putea face obiectul acestei legi.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 9 din H.G. nr. 950/2001, modificată şi completată prin H.G. nr. 1255/2003, prevederile pct. 20.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003, precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

La 14 aprilie 2004, pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul a invocat excepţia tardivităţii formulării procedurii prealabile şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Bucureşti.

2. Cererile de intervenţie

2.1 La 19.04.2004, petenta A. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în litigiu, solicitând respingerea cererii formulate de Prefectul Municipiului Bucureşti şi menţinerea deciziei nr. 1603/2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.

În motivare a arătat că imobilul din str. x 13 a aparţinut familiei Iunian. Intervenienta A., ca succesoare, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii acestui imobil, fiindu-i restituit circa 10% din imobil (o garsonieră şi un apartament de 2 camere), respectiv ce a rămas după vânzarea frauduloasă a 90% din imobil către chiriaşi (8 apartamente în majoritate de 4 camere a câte 150 mp).

Intervenienta a susţinut că cererea prefectului nu este adresată unei instanţe de contencios administrativ, astfel cum prevede imperativ art. 135 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, şi a solicitat declinarea competentei către instanţa de contencios administrativ.

Pe fond, a arătat că motivele invocate, nu numai că nu au temei în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci sunt împotriva dispoziţiilor acestei legi speciale şi a unor principii de drept comun, urmând ca, după admiterea în principiu a cererii, să invoce excepţiile de ordine publică ce se impun.

2.2 La 21.04.2004, H., I., J. şi Elena, K., L., M. şi Elena, N. şi Mariana, O. şi Ecaterina, P. şi Q. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti, solicitând admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea dispoziţiei nr. 1603/8.10.2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea numitei A., apartamentul nr. x, etajul 1 şi apartamentul nr. x, etajul 3 din corpul A al imobilului din Bucureşti, str. x, format în totalitatea sa din construcţiile de tip A (S+P+3E) şi în corp tip B (P+1E) şi terenul în suprafaţa de 538.00 mp., din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei.

În motivarea cererii, intervenienţii au învederat că sunt proprietarii (ap. 1 parter, corp A; ap. 2 parter, corp A; ap. 3, corp A; ap. 4, corp A; ap. 5, corp A; ap. 7, corp A; et. 4, corp A; ap. 1, corp B) şi, respectiv, chiriaşii (ap. 6, corp A; ap. 8, corp A; ap. 2, corp B) din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1 (compus din două corpuri de clădire A şi B şi teren aferent) în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 şi a contractelor de închiriere încheiate cu P.M.B - D.G.A.F.I.

În ceea ce priveşte dispoziţia atacată, au arătat că aceasta a fost dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001, întrucât, deşi s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. x din corpul A de clădire, în realitate, în corpul A, apartamentul nr. x este situat la parter, fiind deţinut de I. în baza contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost niciodată desfiinţat.

Au susţinut că dispoziţia a fost dată cu încălcarea drepturilor lor, aducând atingere folosinţei normale a imobilului, şi cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a situaţiei juridice reale a imobilului, precizând că în luna mai 1944, imobilul (compus din subsol, parter şi mansardă), proprietatea lui A., a fost bombardat şi ars, fiind degradat în totalitate.

Au arătat că imobilul a fost reconstruit de stat (cu ajutorul armatei), iar nu de pretinşii constructori, situaţie ce s-a reţinut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Intervenienţii au menţionat că, prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 6047, s-a naţionalizat un singur apartament în Bucureşti, pe numele R. (probabil autoarea lui A.), pentru că imobilul era distrus. Prin toate hotărârile pronunţate instanţele au reţinut ca reclamanta A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x.

Au afirmat, de asemenea, că apartamentele din acest imobil au fost revendicate şi de alte persoane (S. şi D.), care au susţinut că sunt moştenitorii pretinşilor constructori ai imobilului, existând mai multe hotărâri definitive şi revocabile prin care s-au respins acţiunile lor, instanţele reţinând că aceştia nu sunt proprietarii imobilului şi că singura persoană care prezintă un titlu valabil este statul.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 49 şi următ. C. proc. civ. şi pe cele ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi.

Prin încheierea din 08.02.2006, instanţa, din oficiu, a sesizat Curtea de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal cu excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 498/2003 respectiv a prevederilor pct. 20.6 în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a suspendat judecata până la soluţionarea excepţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 2991/15.11.2006, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 20.6 din H.G. nr. 498/2005, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 3750/04.10.2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins recursul, ca nefondat.

Dosarul a fost trimis spre continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, dar a fost înregistrat pe rolul secţiei a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 11.12.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă sub nr. x/2009, la 27.11.2009.

Prin încheierea din 06.01.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi-a verificat competenţa şi a stabilit că este necompetent din punct de vedere funcţional să soluţioneze cauza, astfel că a restituit dosarul la secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, pentru continuarea judecăţii.

Prin decizia nr. 415/R/09.03.2010, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului. A admis cererea de recurs formulată de recurenta A. împotriva încheierii din 06.01.2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii Prefectul Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, N., T. şi Q.. A modificat încheierea menţionată. A respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă sub nr. x/2009, la 24.03.2010.

Prin încheierea din 02.02.2011, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual pasiv făcută de reclamant, în sensul că A. are calitate de pârâtă, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de A., pentru motivele consemnate în încheiere.

Pe parcursul soluţionării cauzei a decedat intervenientul L., fiind citat moştenitorul acestuia, U..

La 22.09.2010, I., J. şi V., W. şi X., M. şi Y., O., Z. şi P. au reiterat, în faţa Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti, solicitând admiterea cererii de chemare în judecată formulată de Prefectul Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti şi anularea dispoziţiei nr. 1603/8.10.2003 emise de acesta, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea numitei A. apartamentul nr. x, etajul 1 şi apartamentul nr. x, etajul 3 din corpul A al imobilului şi terenul în suprafaţa de 538.00 mp., din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei.

Prin încheierea din 02.02.2011 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie, calificată de instanţă ca având caracter accesoriu, reţinându-se că intervenienţii nu justifică un interes personal.

2.3 Intervenienta Q. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că apartamentul nr. x, situat în corpul B al imobilului din Bucureşti, str. x, nu face obiectul dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei menţionate pentru frauda la lege.

În motivare, a arătat că locuieşte neîntrerupt în apartamentul nr. x situat în corpul B al imobilului din Municipiul Bucureşti, str. x, sect. 1 din anul 1980 şi că, deşi din cuprinsul dispoziţiei şi al procesului-verbal de predare-primire nu rezultă că acest apartament a fost restituit în natură intervenientei A., aceasta a notificat-o, prin intermediul BEJ AA., în vederea încheierii unui contract de închiriere în temeiul O.U.G. nr. 40/1999. A precizat că A. nu a formulat contestaţie împotriva deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Urmare demersurilor efectuate la G., i s-a comunicat că apartamentul pe care îl ocupă nu face obiectul restituirii în natură către intervenienta A., încheindu-i-se contract de închiriere, care este valabil şi în prezent.

În această situaţie, a considerat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii de intervenţie în interes propriu, interesul său fiind juridic, legitim, născut şi actual.

În subsidiar, a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, ca fiind emisă cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative cuprinse în Legea 10/2001 şi în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G nr. 498/2003).

A menţionat că, prin emiterea dispoziţiei contestate, s-au încălcat drepturile, deoarece s-a dispus restituirea în natură a imobilului în care locuieşte, în favoarea unei persoane care nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a acestuia.

Intervenienta a arătat că a avut şi are raporturi locative cu Primăria Municipiului Bucureşti, care ar putea fi conservate prin admiterea cererii de intervenţie, putându-şi exercita dreptul de cumpărare al apartamentului dacă s-ar stabili că acesta nu poate fi restituit intervenientei A..

În măsura în care s-ar statua că proprietatea imobilului în discuţie aparţine statului, atunci acesta poate dispune de bun prin cedarea dreptului de folosinţă către intervenientă sau prin înstrăinarea sa.

Intervenienta a arătat că, la data naţionalizării, imobilul se afla în stare de ruină, aceasta fiind explicaţia faptului că, la poziţia nr. 4067 din anexa Decretului 92/1950, exista menţiunea conform căreia familiei Iunian i-a fost naţionalizat un singur apartament, probabil la subsolul imobilului.

În drept, a fost invocat dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 pct. 2, art. 10 alin. (4), din Legea nr. 10/2001; art. 1 alin. (3) lit. c) pct. iii, art. 10.7 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001; art. 948 - 968 C. civ. art. 49 - art. 54 C. proc. civ.

2.4 Intervenienţii N. şi T. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, pentru fraudă la lege.

În motivare, au arătat că locuiesc neîntrerupt în apartamentul 8, situat în Bucureşti, str. x, din anul 1987.

Prin admiterea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, părţile ar fi repuse în situaţia anterioară, imobilul revenind în proprietatea statului, astfel încât intervenienţii ar continua să locuiască în imobil, în baza unui contract de închiriere sau prin cumpărarea imobilului care a fost construit din fondurile statului.

Au arătat că, prin dispoziţia contestată, li s-au încălcat drepturile, deoarece s-a dispus restituirea în natură a apartamentului în care locuiesc în favoarea unei persoane care nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, încălcându-se dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a acestui act normativ.

Au afirmat că dispoziţia atacată este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 pct. 2, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (3) C. proc. civ., art. 10.7 din Normele Metodologice de aplicare a legii (H.G. nr. 498/2003).

Având în vedere că statul a preluat imobilul în stare de ruină, ca urmare a bombardamentelor din anul 1944 şi l-a construit din fonduri proprii, acesta nu putea face obiectul unei restituiri în natură în baza Legii nr. 10/2001.

Au menţionat că, între ei şi numita A. a existat, încă din anul 1998, un litigiu ce a avut ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti str. x. Cererea promovată de aceasta a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 753/30.06.2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civila, pronunţată în dosarul nr. x/1998, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 pct. 2 şi art. 10 alin. (4), din Legea nr. 10/2001, ale art. 1 alin. (3) lit. c) pct. III, ale art. 10.7 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ale art. 948 - 968 C. civ. şi ale art. 49 - 54 C. proc. civ.

3. Hotărârile Tribunalului Bucureşti

3.1 Prin încheierea din 09.03.2011, tribunalul a respins, ca inadmisibile, cererea de intervenţie în interes propriu şi cererile de intervenţie accesorii formulate de Q., N. şi T..

3.2 Prin sentinţa nr. 667 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei de interes legitim în formularea acţiunii şi inadmisibilităţii. A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei A. de amendare a reclamantului. A admis acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiul Bucureşti şi A. şi a anulat dispoziţia nr. x/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. x/08.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a restituit în natură pârâtei A. "apartamentul nr. x, etajul 1 şi apartamentul nr. x, ambele fiind situate în corpul "A" al imobilului din Bucureşti, strada x, nr. 13, format în totalitatea sa din construcţiile de tip "A" (S+P+3E) şi un corp de tip "B" (P+1E) şi terenul în suprafaţa de 538,00 mp., din totalul de 925,00 mp., aferent construcţiei ce se restituie şi liber curte". În temeiul acestei dispoziţii a fost emis procesul-verbal de predare-primire nr. x

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923 soţii A. şi A. au cumpărat de la B. lotul nr. x, în suprafaţă de 923,35 mp, reprezentând teren liber, fără construcţii, situat în Bucureşti, Parcul Bonaparte – Şos. x.

Din procesul-verbal din 20.05.1940 al cărţii funciare nr. x/1940, a rezultat că A. deţinea în str. x un corp de casă format din subsol, pivniţă, etaj şi mansardă.

În baza actului de partaj voluntar din 6 august 1947, moştenitorii defunctului A. - A., soţie supravieţuitoare, A. - fiică şi A. – fiu – şi-au partajat, printre alte bunuri din masa succesorală, şi imobilul situat în str. x, în sensul că A. şi-a rezervat dreptul de uzufruct, iar fiul acesteia, A., a preluat nuda proprietate. În acest act nu s-a menţionat din ce era compus imobilul la data partajării.

Anterior acestui act de partaj, succesorilor mai sus arătaţi li s-a eliberat autorizaţia de construire nr. x/1946, de refacere a clădirii degradate în totalitate de bombardamente, în sensul refacerii peste subsolul existent a parterului şi a etajelor 1 şi 2 şi executării unui etaj nou.

A reţinut tribunalul că în această autorizaţie s-a menţionat că imobilul era sinistrat şi că necesita reparaţii precum beton, zidărie, tâmplărie, instalaţii sanitare, electrice, din tabloul anexă la autorizaţie reieşind că, din construcţia existentă pe teren se păstra numai subsolul, urmând a fi refăcute parterul, etajul 1 şi 2, fiind construcţie nouă împreună cu un garaj.

La 10 martie 1947, succesorii defunctului A. au semnat cu constructorii C. şi D. un contract de antrepriză, intitulat "convenţiune", prin care aceştia din urmă se obligau să repare şi să transforme subsolul imobilului, urmând ca, după terminarea efectivă a lucrărilor, deţinătorii imobilului să devină proprietari exclusivi asupra subsolului, parterului şi garajelor, iar constructorii proprietari asupra apartamentelor ce le vor construi deasupra parterului, precum şi a două garaje edificate în curtea imobilului şi a cotei de teren aferent.

Tribunalul a constatat că, în adresele eliberate de Administraţia Fondului Imobiliar (A.F.I.), s-au menţionat trei apartamente cu trei locaţii diferite, iar din adresele emise de S.C. Herăstrău Nord S.A., nr. x/1997 şi nr. y/18.08.1992 a rezultat că, în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, poziţia 4067, a fost naţionalizat de la autoarea A. un singur apartament din imobilul situat în str. x, iar prin adresa nr. x a acestei din urmă instituţii s-a făcut vorbire despre un singur apartament preluat de la A.. Prin adresa nr. x/09.09.2003 eliberată de G., s-a arătat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 4067 şi a Deciziei SPR nr. 503/03.05.1955 emisă în baza HCM nr. 452/26.03.1955.

Faptul că în anexă s-a consemnat că s-a preluat un singur apartament a fost apreciat de tribunal că nu reprezintă o eroare şi nici o menţiune făcută în mod intenţionat greşit, deoarece, din probele administrate în cauză a rezultat că preluarea imobilului în fapt a fost anterioară datei de intrare în vigoare a Decretului nr. 92/1950, respectiv 20.04.1950, iar refacerea imobilului s-a făcut de către stat.

Instanţa de fond a reţinut că, la 02.03.1949, Gospodăria de Partid a preluat de la Direcţia de Cadastru a Primăriei Bucureşti 3 planuri ale imobilului din str. x, pentru efectuarea lucrărilor de construire, fapt ce a putut denota că, încă din anul 1949, Gospodăria de Partid a început lucrările de reconstruire a imobilului, astfel explicându-se motivul pentru care, în evidenţele menţionate mai sus, imobilul apare ca fiind construit în 1950.

Tribunalul a considerat că mai important este ordinul de execuţie din 16.11.1949 emis de CCPMR cu privire la efectuarea branşamentului de gaz şi procesul-verbal din 9.02.1950, astfel încât, dacă preluarea în fapt nu se făcuse anterior Decretului nr. 92/1950 nu se puteau explica lucrările efectuate.

Instanţa a constatat că, în fişa nr. x/5.09.1965 privind reevaluarea clădirilor de locuit şi a construcţiilor gospodăreşti aflate în administrarea sfaturilor populare, s-a menţionat că anul construirii corpului A este 1950, an în care a fost ridicat un imobil de locuit tip bloc cu subsol, parter şi trei etaje.

Conform adresei nr. x/2002 emise de Regia Generală de Apă Bucureşti în anul 1950 la imobil s-au efectuat lucrări de branşament la instalaţia de apă, titularul acestuia, cât şi a autorizaţiei emise în acest sens fiind CCPMR.

În ceea ce priveşte anvergura lucrărilor de refacere tribunalul a reţinut că, potrivit adresei nr. x octombrie 1947, emisă de Uzinele Comunale Bucureşti – Serviciul Taxări, s-a dispus anularea impunerii la taxă pe metrii pătraţi, ca urmare a distrugerii imobilului în bombardament, acesta însemnând că, la nivelul anului 1947, nu începuseră lucrările de refacere a imobilului.

A apreciat că, şi în cererea de eliberare a autorizaţiei, A., A. şi A. au arătat că imobilul este sinistrat şi că necesită reparaţii radicale, iar în cererea din 7.06.1947, A. a cerut scutirea de la plata taxelor întrucât imobilul fusese bombardat şi nu era locuit, aspect ce relevă gravitatea distrugerilor suferite.

Prin decizia nr. 183/A/5.04.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a reţinut că martorii chemaţi în acest proces au declarat, sub jurământ, că în perioada 1949-1951, lucrările efectuate la imobil au fost făcute de militari, or aceştia nu puteau lucra decât pentru stat, iar nu pentru persoane particulare.

Referitor la construcţia din str. x, tribunalul a constatat că nu există deviz final de construire privind imobilul pentru perioada în care pârâta A. pretinde că s-ar fi efectuat lucrările şi, deşi în convenţia încheiată se prevedea încheierea unui proces-verbal de recepţie, la dosar nu a fost depus un astfel de document. În adresa nr. x/21.11.1994 a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului s-a menţionat că, " ...În perioada 10.03.1947 - 31.12.1950 nu figurează niciun alt act de vânzare - cumpărare, contract de construcţie, contract de recepţie, etc." Aceleaşi concluzii se desprind şi din răspunsul Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Generale.

A considerat tribunalul că apărările pârâtei s-au bazat, în principal, pe prezumţii decurgând din calitatea de proprietar al terenului şi al construcţiei vechi, din autorizaţia de construire şi din convenţia încheiate şi celelalte înscrisuri invocate, prezumţii care au fost răsturnate de celelalte probe administrate în cauză, din care a rezultat că preluarea în fapt avusese loc chiar din 1949, dacă nu mai devreme, că lucrările de refacere au fost efectuate de stat şi că, prin importanţa acestor lucrări şi prin faptul că nu s-au respectat în totalitate planurile iniţiale ale construcţiei bombardate, a fost edificată o nouă construcţie.

Faptul că s-ar fi păstrat amprenta la sol sau că în imobil ar fi fost înfiinţată o asociaţie de locatari a fost apreciat ca nefiind un argument relevant în ceea ce priveşte stabilirea constructorului şi a amplitudinii lucrărilor de refacere.

De asemenea, faptul că imobilul a fost trecut în lista imobilelor existente şi nu a celor avariate a fost considerat ca explicând că, în realitate, de la autorul pârâtei a fost preluat un apartament (subsolul), care nu fusese avariat şi nu a făcut obiectul lucrărilor de refacere.

Tribunalul a concluzionat că preluarea în fapt a imobilului bombardat avusese loc anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost preluat în stare de distrugere care nu permitea locuirea, că refacerea acestuia s-a făcut de stat şi nu de autorul pârâtei şi că, în urma refacerii, a rezultat un imobil nou în ceea ce priveşte parterul şi etajele superioare.

Or, potrivit art. 1.3 lit. c) pct. III din H.G. nr. 498/2003, nu constituie preluare abuzivă şi nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 distrugerile de construcţii în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau altele asemenea.

În acest context, instanţa a analizat doar dacă apartamentele în discuţie făceau obiectul Legii nr. 10/2001 şi dacă dispoziţia a fost emisă cu respectarea acestei legi şi a normelor de aplicare, iar nu şi incidenţa accesiunii şi dacă avarierea unui imobil stinge sau nu dreptul de proprietate.

Din moment ce art. 9 din Legea 10/2001 vorbeşte de imobile preluate în mod abuziv, iar preluarea unor imobile avariate în timp de război nu a fost considerată de legiuitor ca fiind abuzivă, s-a apreciat că emiterea dispoziţiei s-a făcut cu încălcarea acestui act normativ.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 a rezultat că imobilele-construcţii definitive edificate de stat după data preluării nu fac obiectul prezentei legii.

Având în vedere că preluarea imobilului s-a făcut în stare de distrugere în timp de război, tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte parterul şi etajele superioare, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, astfel că dispoziţiile acestei legi nu pot constitui temei al emiterii dispoziţiei contestate, cu atât mai mult cu cât constructorul imobilului a fost statul, iar imobilul rezultat în urma lucrărilor de refacere era nou.

Constatarea temeiniciei acţiunii formulate, cât şi a normelor încălcate a fost apreciată că atrage în mod direct respingerea excepţiilor lipsei de interes legitim în formularea acţiunii şi inadmisibilităţii, precum şi a cererii de amendare, întrucât reclamanta nu a dovedit doar un interes legitim, ci şi că acţiunea formulată a fost întemeiată în fapt, cât şi în drept. Astfel, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei de interes legitim în formularea acţiunii şi a inadmisibilităţii, cât şi cererea pârâtei A. de amendare a reclamantului.

Totodată, a admis acţiunea formulată şi a anulat dispoziţia nr. x/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.

4. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti

4.1 Prin decizia nr. 1809A din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de pârâta BB. împotriva sentinţei nr. 667 din 13 aprilie 2011 şi a încheierilor premergătoare, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, de intervenienta Q., împotriva încheierii de şedinţă din 9 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, de intervenienţii I., J., V., W., X., M., Y., O. - decedat, Z. – moştenitoarea lui O., P. şi H. împotriva încheierii de şedinţă din 19 mai 2004, pronunţată în dosarul nr. x/2004 de Tribunalul Bucureşti – secţia VIII-a civilă – conflicte şi litigii de muncă şi a încheierii de şedinţă din 2 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, de intervenienţii N. şi T. împotriva încheierii de şedinţă din 9 martie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009 şi de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 667 din 13 aprilie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti.

A anulat în parte încheierile din 19 mai 2004, 2 martie 2011 şi 9 martie 2011, exclusiv în privinţa soluţiilor de respingere în principiu a cererilor de intervenţie accesorie şi a cererii de intervenţie principală a intervenientei Q., aceasta din urmă numai în ceea ce priveşte solicitarea de constatare a împrejurării că apartamentul nr. x, situat în corpul B al imobilului din Bucureşti, str. x, sector 1 nu face obiectul dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003.

A anulat sentinţa nr. 667 din 13 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi, în rejudecare a admis în principiu cererile de intervenţie accesorie în interesul reclamantului formulate de intervenienţii Q., N., T., I., J., V., W., X., M., Y., Z. (având şi calitatea de succesoare a intervenientului O.), P. şi H., precum şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta Q., având ca obiect constatarea împrejurării că apartamentul nr. x, situat în corpul B al imobilului din Bucureşti, str. x, sector 1 nu face obiectul dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003.

A respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei interesului reclamantului, inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti.

A respins cererea de chemare în judecată, cererile de intervenţie accesorie şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta Q., având ca obiect constatarea împrejurării că apartamentul nr. x situat, în corpul B al imobilului din Bucureşti, str. x, sector 1 nu face obiectul dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003, ca neîntemeiate. A respins, ca neîntemeiată, cererea de amendare a reclamantului.

Pentru a dispune astfel, curtea a apreciat ca fiind greşite soluţiile de respingere în principiu a cererilor de intervenţie.

În ceea ce îi priveşte pe intervenienţii I., J., V., W., X., M., Y., O. şi P., instanţa de apel a reţinut că, pentru dreptul de proprietate asupra apartamentelor şi suprafeţelor de teren pe care aceştia le-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, s-a purtat cu A. litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/1998, finalizat irevocabil prin decizia nr. 2399/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, a considerat că aceşti intervenienţi pot opune autoritatea de lucru judecat a soluţiei de respingere a cererii de revendicare, în eventualitatea unui litigiu care ar întruni tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) prevăzută de art. 1201 din C. civ. de la 1864. În aceste limite, s-a apreciat că intervenienţii nu au un interes în a infirma, în prezentul proces, dreptul de proprietate al autorilor pârâtei A. asupra imobilului din Bucureşti, str. x.

Curtea a subliniat că, prin dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003 s-a restituit în natură şi terenul în suprafaţă de 538,00 mp, din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei şi curţii din str. x. Din această perspectivă, în calitate de proprietari ai unor apartamente şi ai unor suprafeţe de teren aflate la aceeaşi adresă, intervenienţii justifică un interes personal în lămurirea situaţiei juridice a restului suprafeţei de teren.

În plus, interesul particular al intervenientei I. decurge şi din existenţa unor similitudini între elementele de identificare ale apartamentului aflat proprietatea sa şi ale primului apartament la care se referă dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003 (apartamentul nr. x, corp A), fiind personal, legitim şi actual scopul urmărit de aceasta, de a susţine cererea reclamantului de constatare a nelegalităţii dispoziţiei.

Totodată, s-a reţinut că intervenienta Q. se află într-o situaţie comparabilă. Cu excepţia indicativului corpului de clădire (B în loc de A), apartamentul în care locuieşte are aceleaşi elemente de identificare cu unul dintre apartamentele restituite prin dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003 şi se afla, la data emiterii dispoziţiei, în patrimoniul Municipiului Bucureşti, aceste circumstanţe configurând interesul său personal, legitim şi actual în a susţine, pe calea intervenţiei principale, că apartamentul nu formează obiectul dispoziţiei a cărei valabilitate este dezbătută în prezentul litigiu.

Contrar opiniei tribunalului, Curtea a apreciat că existenţa interesului intervenientei Q. în formularea cererii de intervenţie principale nu este infirmată de opoziţia existentă între obiectul acesteia şi al celei de intervenţie accesorie. Astfel, în ipoteza în care instanţa ar respinge cererea de constatare a împrejurării că apartamentul în care locuieşte nu formează obiectul dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003, intervenienta a înţeles să susţină cererea în constatarea nulităţii dispoziţiei formulată de reclamant.

În ceea ce priveşte cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Q. şi Apostol, calitatea acestora de chiriaşi ai apartamentelor ce formează obiectul dispoziţiei de restituire în natură, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu Municipiul Bucureşti, a fost apreciată că prefigurează interesul lor personal, legitim şi actual de a susţine o acţiune ce ar putea avea ca efect conservarea calităţii locatorului de proprietar al acestor apartamente.

Contrar aprecierii tribunalului, Curtea a considerat că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 517/2004 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 320/2005 a Curţii de Apel Bucureşti. Sub condiţia dovedirii interesului, lipsa legitimării unei persoane de a promova o pretenţie pe calea unei cereri de chemare în judecată nu o împiedică să sprijine, pe calea intervenţiei accesorii, cererea cu obiect similar formulată de reclamantul care îşi justifică legitimarea procesuală activă. În plus, judecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 320/2005 a fost suspendată irevocabil până la soluţionarea prezentei cauze, măsură ce conduce la concluzia că soluţia din acest litigiu este determinantă pentru modul cum va fi rezolvat celălalt proces, ci nu invers.

Cum situaţia evocată, a nelegalei respingeri în principiu a cererilor de intervenţie, a condus la soluţionarea de către tribunal a litigiului fără a intra în cercetarea fondului unora dintre cererile cu care a fost învestit, curtea a arătat că, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., o asemenea ipoteză atrage incidenţa nulităţii sentinţei, instanţa de apel evocând fondul întregii cauze.

A reţinut curtea că pârâta A. a invocat excepţiile peremptorii privind lipsa interesului reclamantului, inadmisibilitatea acţiunii, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a criticat în calea de atac respingerea acestor excepţii de către prima instanţă.

Curtea a considerat că sunt dispoziţii legale relevante în soluţionarea excepţiilor, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (10.03.2004), art. 27 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 9 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 950/2001, art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 şi art. 20.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care recunosc, în mod expres, atât admisibilitatea acţiunii, cât şi calitatea procesuală activă a prefectului de a solicita instanţei de judecată constatarea nulităţii dispoziţiei emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, în cazul în care consideră nelegală această dispoziţie.

Astfel, curtea a apreciat că interesul reclamantului în acest caz nu este ilicit, întrucât urmăreşte asigurarea legalităţii dispoziţiei primarului, afirmarea nelegalităţii actului fiind suficientă pentru verificarea întrunirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii, în timp ce examinarea conformităţii actului cu prevederile legale în baza cărora a fost emis reprezintă un aspect al fondului.

Fiind solicitată anularea unui act emis de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a reţinut că acesta are calitatea de parte în raportul juridic litigios şi, implicit, calitate procesuală pasivă.

Prealabil analizei fondului cererii de chemare în judecată şi al cererilor de intervenţie accesorie, Curtea a examinat cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta Q., întrucât presupunea lămurirea obiectului dispoziţiei a cărei anulare a fost solicitată.

A reţinut că, prin dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-au restituit în natură, în proprietatea notificatoarei A., apartamentul nr. x şi apartamentul nr. x din corpul A al imobilului situat în str. x, format în totalitatea sa din construcţiile de tip A (S+P+3E) şi un corp de tip B (P+1E) şi terenul în suprafaţă de 538,00 mp din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei ce se restituie şi liber curte. În cuprinsul dispoziţiei, confirmat de probatoriul administrat în cauză, s-a menţionat că, la adresa din Bucureşti, str. x, se găsesc două corpuri de construcţii: A şi B.

Apartamentul nr. x din corpul A se află la parter, şi nu la etajul 1, şi a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului Bucureşti şi intervenienta I..

Apartamentul nr. x din corpul B se află la etajul 1, iar la data emiterii dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 forma obiectul contractului de închiriere nr. x/1999, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi Q. pe termen de 5 ani, între 18.04.1999 şi 18.04.2004.

În cuprinsul referatului N/7637, de analiză a notificării nr. x/2000 formulate de A. pentru imobilul din str. x, Bucureşti, a fost prezentată atât situaţia apartamentelor vândute, între care apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, cât şi a celor închiriate, între care apartamentul nr. x etaj 1, obiect al contractului de închiriere nr. x/1999. Prin acelaşi referat s-a propus restituirea în natură a apartamentelor închiriate şi a suprafeţei de teren libere, precum şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995.

În raport de aceste împrejurări de fapt şi de prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003), care interziceau restituirea în natură a imobilelor înstrăinate foştilor chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, curtea a constatat că, în cuprinsul dispoziţiei s-a strecurat o eroare materială, menţionându-se greşit că apartamentul nr. x de la etajul 1 se află în corpul A, deşi acesta este situat în corpul B, fiind închiriat intervenientei Q..

A considerat că această concluzie atrage netemeinicia cererii de intervenţie principale formulate de intervenienta Q., prin care a solicitat să se constate că apartamentul nr. x situat la etajul 1 al corpului B nu formează obiectul dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a Primarului Municipiului Bucureşti.

Procedând la analiza fondului cererilor de chemare în judecată şi de intervenţie accesorie, Curtea a reţinut că soluţionarea unei notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 implică verificarea îndeplinirii următoarelor condiţii: existenţa notificării formulate cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, apartenenţa bunului imobil solicitat la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, calitatea entităţii notificate de unitate deţinătoare a bunului imobil, calitatea notificatorului de proprietar sau de succesor în drepturi al persoanei care a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării acestuia de către stat.

A constatat că, prin cererea de chemare în judecată şi cererile de intervenţie accesorie, s-a contestat întrunirea a două dintre cele patru cerinţe enumerate anterior, pretinzându-se că autorii notificatoarei nu au fost proprietarii construcţiilor din str. x, întrucât acestea au fost demolate în urma bombardamentelor din 1944 şi reconstruite de Gospodăria de Partid, ceea ce exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.

Curtea a reţinut următoarele elementele ale situaţiei de fapt rezultate din probatoriul administrat în cauză: adresa nr. x/2002 a Primăriei Municipiului Bucureşti – Serviciul Evidenţa Proprietăţii, potrivit căreia artera de circulaţie str. x a purtat următoarele denumiri: str. B parc Bonaparte până în anul 1926; str. x între 1926 şi 1933; str. x între 1933 şi 1949, str. x între 1949 şi 1965; str. x între 1965 şi 1990; str. x din 1990; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923, prin care soţii Gabriela şi A. au cumpărat lotul nr. x teren liber din Bucureşti, Parcul Bonaparte, şoseaua x, în suprafaţă de 923,35 mp; autorizaţiunea nr. 287/24.07.1923 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, lui A., prin care i s-a îngăduit să construiască la parcela nr. 163 din Parcul Bonaparte un corp subsol, etaj şi mansardă din zid acoperit cu metal, conform planurilor aprobate întocmite de arh. CC.; certificatul nr. x/04.10.1940 emis de Circ. I Constatare, prin care s-a precizat că imobilul din str. x, proprietatea A. şi A., a devenit locuibil la data de 01.10.1924, dată la care a început perioada de scutire de impozite; autorizaţiunea nr. 110V/18.08.1932 emisă de Primăria Sectorului 1 Galben, conform căreia A. a fost abilitat ca, peste garajul parter din fundul curţii să suprapună etaj de zid, conform planurilor realizate de arh. CC. (planurile, vizate de Primăria Sectorului 1 Galben, constituie anexe ale autorizaţiei).

Instanţa de apel a constatat că, în cuprinsul unui formular intitulat "controlul construcţiilor", purtând antetul Primăriei Sectorului 1 Galben şi făcând referire la autorizaţia nr. x/17.08.1932, s-a consemnat că, la data de 11 octombrie, au fost executate în str. x două garaje la parter şi la etaj două camere, cu scara de piatră pe afară.

Potrivit procesului-verbal nr. x/20.05.1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din subsol, etaj mansardă şi pod, precum şi curte, a fost înscris în cartea funciară, ca fiind proprietatea în indiviziune şi în părţi egale a d-nei A. şi a d-lui A., fiind dobândit cu titlu de cumpărare conform actului autentificat sub nr. x/05.05.1923, transcris sub nr. x/1923.

Conform extrasului din registrul de decese eliberat de Primăria Sectorului 1 sub nr. x/11.07.2003, A. a decedat la 19.12.1940

În cuprinsul adresei nr. x/23.04.2002 a Direcţiei impozite şi taxe locale Sector 1, s-a menţionat că, în perioada 1945-1950, în evidenţele fiscale întocmite pentru imobilul din str. x au figurat ca titulari "succs. A.", fiind menţionată naţionalizarea la 20.04.1950. Potrivit matricolei privind impozitul pe clădiri întocmită pentru perioada 1942-1947, venitul aferent acestui imobil a fost estimat iniţial la 300.000 RON, fiind diminuat în anul 1945 la 250.000 RON, cu justificarea "bombardat", şi a revenit în anii 1946-1947 la suma de 300.000 RON. În contextul inflaţiei din anii 1947-1948, venitul imobilului a fost estimat la 15.000.000 RON, iar în urma stabilizării monetare a fost fixat la 200.000 RON, valoare menţinută în anii 1948-1949 şi 1950.

La 14.08.1946, Primăria Municipiului Bucureşti a înregistrat cererea prin care A., A. şi A. au solicitat eliberarea autorizaţiei pentru realizarea următoarelor lucrări de construcţie: "imobil pt. locuinţe sinistrat compus din subsol, parter şi 2 (două) etaje + etajul 3 suprapus (constr. nouă) + garaj". Prin aceeaşi cerere au solicitat autorizarea reparaţiilor la parter şi 2 etaje ce constau din reparaţii radicale: beton, zidărie, tencuieli, tâmplărie, instalaţii sanitare, electrice, etc. În cuprinsul cererii, arhitectul menţionează că se păstrează subsolul în suprafaţă de 200 mp şi se proiectează parter, etaje I şi II, fiecare în suprafaţă de 250 mp, etaj III în suprafaţă de 240 mp şi garaj în suprafaţă de 48 mp. În anexa acestei cereri, arhitectul DD. determină valoarea lucrărilor, însumând valoarea garajului şi a etajului III (200.400.000 RON) cu valoarea reparaţiilor (6.000.000 RON).

Planurile întocmite de arhitectul DD. în susţinerea cererii de autorizare evidenţiază existenţa garajelor de care urma să fie alipite garajele noi. În privinţa corpului principal, planurile au menţionat că subsolul este intact, parterul şi etajele 1 şi 2 sunt dărâmate şi se vor reface, iar etajul 3 reprezintă construcţie nouă. Aceste planuri au fost aprobate de Primăria Sectorului 1 Galben pentru autorizaţia nr. x. De asemenea, în planul de situaţie scara 1/250, aprobat de Primăria Sectorului 1 Galben pentru autorizaţiunea nr. 22/1946, vizat de şeful Serviciului Cadastru la 16.08.1946, s-au consemnat parterul şi etajele 1 şi 2 ca existente în corpul principal, în timp ce etajul 3 este nou; în corpul secundar s-a menţionat existenţa unui garaj şi proiectarea unuia nou, în suprafaţă de 48 mp.

Urmare acestei cereri, Serviciul Cadastrului din cadrul sectorului 1 Galben a întocmit, la data de 14.08.1946, un referat în care s-a consemnat că imobilul din str. x, compus din subsol, etaj şi mansardă, a fost bombardat (incendiat), fiind arse complet acoperişul, plafoanele de lemn, tâmplăria, tencuielile exterioare şi interioare, instalaţiile. S-a mai menţionat că se cere refacerea lui şi suprapunerea de etaje noi, conform planurilor anexate, iar în curte se fac noi garaje. În partea introductivă a referatului s-a precizat că acesta se completează pe baza cercetării la faţa locului. În planurile anexate acestui referat s-a înscris menţiunea "nou" numai asupra garajelor ce se dorea a fi construite, în timp ce corpul principal şi garajele existente nu poartă o asemenea menţiune.

Prin autorizaţia de construcţie nr. x/07.11.1946, s-a încuviinţat cererea formulată de A., A. şi A. pentru executarea la imobilul din str. x a următoarelor lucrări: "Peste imobilul existent, compus din subsol, parter şi două etaje, va suprapune etajul trei (...) din zid, acoperit cu material neincendiabil şi cu obligaţia de a construi planşee din beton armat (...) se va executa în fundul curţii un garaj (...). Se vor face reparaţii la 12 camere ce au fost incendiate (...)". S-a mai menţionat în cuprinsul autorizaţiei de construcţie scutirea de taxă pentru reparaţii radicale, în baza fişei de sinistrat.

La 10.03.1947, a fost autentificată de Tribunalul Ilfov – secţia notariat, convenţia încheiată de A., A. şi A., în calitate de proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, str. x, şi constructorii ing. D. şi ing. C..

Prin convenţie, constructorii s-au obligat ca, până la 15.06.1947, să transforme şi să repare parterul şi partea de subsol însemnată în planul anexat contractului, cu respectarea autorizaţiei Primăriei Municipiului Bucureşti şi a reglementărilor legale, să repare radical uşile garajelor existente, să pună în stare de funcţionare instalaţiile existente de încălzire centrală, apă şi electricitate, atât la garaje, cât şi la locuinţa de deasupra garajelor, în care să instaleze un duş, să predea proprietarilor parterul, partea de subsol, garajele ce li se cuvin şi părţile de uz comun ale imobilului în stare de completă terminare, cu instalaţiile comune în stare de completă funcţionare. Constructorii s-au mai obligat la executarea finisajelor şi a instalaţiilor pentru părţile de construcţii arătate anterior.

Proprietarii s-au obligat să permită cocontractanţilor să construiască cel puţin trei etaje deasupra parterului şi două garaje în curte şi le-au recunoscut dreptul de proprietate asupra respectivelor etaje şi garaje şi a cotei de teren aferente, sub condiţia predării, în termenul şi condiţiile convenţiei, a parterului, părţii din subsol şi garajelor atribuite proprietarilor.

S-a mai prevăzut în convenţie că predarea va fi constatată printr-un proces-verbal, iar neîndeplinirea oricărei obligaţii asumate de constructori atrage rezilierea de plin drept a convenţiei, fără nicio formalitate, cu pierderea de către constructori a oricăror drepturi pentru lucrările efectuate.

La 17.06.1947, a fost înregistrată de către Uzinele Comunale Bucureşti cererea formulată de A., în calitate de proprietar al imobilului din Bucureşti, str. x, de scutire de plata taxei lunare pe metri pătraţi de construcţie, a taxei lunare pe metri liniari de faţadă şi a taxei variabile pentru apa consumată, menţionând că imobilul nu este locuit, fiind sinistrat din aprilie 1944, în urma bombardamentelor aeriene.

Prin adresa nr. x/1947, Uzinele Comunale Bucureşti au comunicat că, pentru imobilul din Piaţa Washington nr. 13, proprietatea lui A., a fost anulată, începând cu 01.05.1944, impunerea pe metri pătraţi de construcţie, măsură provocată de distrugerea imobilului în urma bombardamentului din 07.05.1944

Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947, A., A. şi A. au împărţit averea rămasă de la defunctul lor soţ şi tată, astfel: A. a dobândit în deplină proprietate imobilul din Târgu Jiu, Bd. x nr. 1 şi uzufructul imobilelor din Bucureşti, str. x şi Sinaia, Cumpătul, str. x şi uzufructul întregii averi mobile rămase în succesiune; A. a dobândit nuda proprietate a imobilului din Sinaia, Cumpătul, str. x şi a averii mobile aflate în acest imobil; A. a dobândit nuda proprietate a imobilului din Bucureşti, str. x şi a averii mobile aflate în imobilul din Târgu Jiu bd. x. S-a mai prevăzut în cuprinsul actului că A. şi A. recunosc A. proprietatea asupra apartamentelor din Bucureşti, str. x, ca fiind scutită de raportare la masa succesorală.

La 28.05.1948 a fost înregistrată de Uzinele Comunale Bucureşti cererea formulată de EE., care menţiona că în curtea în care locuieşte sunt două corpuri de case, "un blok construcţie la care lucrările au fost întrerupte încă din toamnă, iar în al doilea corp de case stă cu familia" şi că "ambele locuinţe sunt proprietatea doamnei A. şi a domnilor D. şi C., îndeplinind aici în timpul liber funcţia de contra locuinţă".

La 02.03.1949, inginerul FF. din cadrul secţiei Construcţii a C. civ. pen..M.R. a confirmat că a primit trei planuri ale imobilului din str. x.

La 16.11.1949, Gaz Metan Întreprindere de Stat a emis ordinul de execuţie a branşamentului pentru imobilul din str. x, menţionând ca beneficiar C. civ. pen..M.R. În cuprinsul ordinului a fost întocmit şi devizul lucrării, fiind enumerate şi evaluate materialele necesare, manopera aferentă întregii lucrări, inclusiv pentru refacerea pavajului, taxele şi impozitele.

La 08.02.1950 şi 09.02.1950 au fost întocmite procese-verbale de verificare sub presiune a instalaţiei de gaz, respectiv a branşamentului realizat la imobilul din str. x, constatându-se că acestea sunt conforme cu planurile, descrierea tehnică, regulamentele şi rezistă în bune condiţiuni. De asemenea, au fost descrise lucrările de sudură executate la realizarea branşamentului. S-a autorizat punerea în funcţiune a instalaţiei interne "numai pentru instalaţia de calorifer".

Astfel cum rezultă din dosarul întocmit de Întreprinderea Comunală de Distribuţie a Gazelor Bucureşti, lucrarea a fost realizată în baza unor planuri şi a unei descrieri tehnice în care sunt menţionate detalii ale execuţiei (ex.: "în loc de ventil s-a montat buşon"), dar şi împrejurarea că imobilul avea la acel moment subsol, II şi III, iar la etaje existau coloane montate.

Conform autorizaţiei emise de Uzinele Comunale Bucureşti la data de 06.02.1950, a fost abilitată Întreprinderea nr. 19 Instalaţii să execute în interiorul proprietăţii din str. x un branşament pentru apă cu diametrul de 100 mm. În autorizaţie s-au menţionat următoarele: proprietarul imobilului este CCPMR; natura şi numărul obiectelor sanitare din imobil; existenţa racordului la canal.

Au fost întocmite la scara 1:250 şi vizate de Întreprinderea nr. 19 pentru Instalaţii de Apă, Sanitare şi Tehnice planuri ale tuturor nivelelor corpului principal de construcţie: subsol, II, III şi mansardă. De asemenea, pe un plan de situaţie scara 1:250 al imobilului din str. x au fost figurate elementele branşamentului pentru apă şi s-au înscris menţiuni privind poliţa x şi diametrul branşamentului.

În cererea de realizare a branşamentului, formulată de C. civ. E. şi înregistrată sub nr. x, solicitantul nu a invocat un titlu de proprietate asupra imobilului.

În devizul estimativ pentru executarea branşamentului, întocmit la 08.02.1950, s-a specificat că acesta are o lungime de 10 m şi au fost enumerate şi evaluate lucrările şi materialele necesare. La aceeaşi dată, în urma verificării planurilor imobilului, Biroul de verificări a constatat că se pot executa, în conformitate cu Regulamentul U.C.B., un branşament de apă de 100 mm cu lungimea de 10 m şi un apometru de apă de 100 mm, ataşat la cămin. Acelaşi înscris conţine un raport al Biroului de branşamente şi o adresă a Biroului abonamentelor către Biroul casieriei.

La 09.02.1950, Uzinele Comunale Bucureşti au emis foaia de abonament la poliţa nr. x pentru branşamente de apă, în care a preluat suma din devizul întocmit la 08.02.1950 şi a menţionat calitatea C. civ. pen..M.R. de proprietar al imobilului din str. x.

Conform poliţei de abonament nr. x pentru instalaţiile de apă şi canal, furnitura de apă şi serviciul de evacuarea apelor uzate, imobilul din str. x sect. 1 (cu precizarea "azi str. x") era proprietatea C. civ. pen..M.R., iar obiectul poliţei, conform art. 4 şi 5, a constat în executarea branşamentului cu diametrul de 100 mm, montarea apometrului şi verificarea lucrărilor interioare.

Prin raportul de execuţie nr. 3114, nedatat, s-a constatat execuţia branşamentului de 100 mm, cu lungimea de 9,10 m, a apometrului şi a căminului şi s-a evaluat lucrarea la 215.218 RON.

În procesul-verbal nr. x/04.03.1950, încheiat între delegatul Uzinelor Comunale Bucureşti şi P.M.R., considerat proprietarul imobilului din str. x (fost str. x), s)-a constatat că lucrările de realizare a branşamentului, căminului şi de instalare a apometrului corespund regulamentului U.C.B.

La 14.06.1950, a fost întocmit un proces-verbal prin care reprezentantul I.C.A.S. (fostă UCB) a predat şi reprezentantul C. civ. pen..M.R. a primit lucrarea constând în branşamentul de fontă cu diametrul de 100 mm, inclusiv căminul special şi montarea contorului cu diametrul de 100/20 mm. S-a consemnat în procesul-verbal calitatea C. civ. al P.M.R. de proprietar al imobilului, fără a fi invocat un titlu de proprietate.

La 20.12.1950 s-a întocmit formularul pentru verificarea şi stabilirea impunerii la taxele U.C.B., în care s-a consemnat că imobilul din strada x nr. 13 este proprietatea Asociaţiei locatarilor. La rubrica destinată situaţiei proprietăţii s-a menţionat că imobilul are un corp cu trei etaje şi subsol (A3s), în suprafaţă de 274 mp, şi un corp cu un etaj (A1), în suprafaţă de 43 mp. Schiţa a fost însoţită de un plan al imobilului, din care rezultă că 274 mp reprezintă suprafaţa la sol a corpului principal, iar subsolul avea o suprafaţă de 57 mp.

Conform adresei nr. x/12.01.2000 a R.G.A.B., pentru imobilul din Bucureşti, str. x, titularul contractului de furnizare a apei era Asociaţia de locatari – K., iar din poliţa de abonament rezulta că branşamentul la instalaţia de apă rece a fost realizat în anul 1950.

La poziţia 4067 din anexa Decretului nr. 92/1950 a fost înscrisă R., cu 3 apartamente, situate în Bucureşti, str. x 13, Sinaia str. x 6, Tg. Jiu Bul. Republicii 1.

Potrivit delegaţiei nr. 374, reprezentantul Comitetului Provizoriu al Capitalei a preluat, în baza Decretului nr. 92/1950 imobilele situate pe str. x (fostă Washington). În cuprinsul acestui înscris a fost trecută R., fără orice alte menţiuni de identificare şi descriere a imobilului.

În raportul privind datele necesare pentru completarea fişelor de evidenţă a mijloacelor de bază, întocmit de I.L.L. Raionul Stalin, s-a consemnat că imobilul din str. x, imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fostă proprietară R. se compune din 2 corpuri (A - B), corpul A având subsol, etaj II şi mansardă, la subsol aflându-se beciul, la parter apartamentele 1, 2, la etajul 1 apartamentele 3,4, la etajul II apartamentul 5, iar la mansardă 5 apartamente. S-a mai consemnat că imobilul are planşee de beton, este acoperit cu tablă, zidul este din cărămidă, suprafaţa de teren (curte) este de 1097 mp. La rubrica destinată observaţiilor, s-a consemnat "idem corp B".

Conform fişei mijloacelor de bază întocmite de Întreprinderea Locuinţe şi Localuri a Raionului Stalin la data de 05.10.1951, imobilul din str. x provine din naţionalizare, data achiziţiei fiind 20.04.1950 şi data construirii 1950. S-a menţionat că imobilul are un corp A, compus din parter şi 3 etaje, are fundaţie din beton, zidărie din cărămidă, planşee din beton, acoperiş din tablă, instalaţii de apă, canal, electricitate, calorifer, suprafaţa fiind de 1097 mp. În anexa acestei fişe, datate tot la 05.10.1951, a fost menţionat, alături de corpul A, în suprafaţă de 1097 mp, şi corpul B, compus din parter şi etaj, în suprafaţă de 100 mp.

Prin deciziunea nr. 1124/08.10.1953 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Stalin, în baza HCM nr. 776/1950, imobilul din str. x a fost scos din fondul de bază al Întreprinderii de Gospodărie Locativă Raională şi transmis în folosinţa P.M.R. Prin hotărârea nr. 776/07.07.1950 a Consiliului de Miniştri s-a stabilit că imobilele proprietatea Statului, arătate în anexa care face parte integrantă din hotărâre, se trec în folosinţa gratuită a E..

La 28.04.1955, în baza unui proces-verbal, delegatul Sectorului Gospodăriei de Partid al C. civ. al P.M.R. a predat şi delegatul I.G.L.L. a primit imobilul din Bucureşti, str. x, fiind descris imobilul.

Prin deciziunea nr. 503/03.05.1955 emisă de Comitetul executiv al Sfatului popular al raionului Stalin, s-a constituit fond de bază al Întreprinderii Gospodăriei Locuinţe şi Localuri Raionul Stalin imobilul din str. x.

La 13.02.1959 a decedat A., conform extrasului din registrul de decese eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x/07.07.2003.

În aprecierea Curţii au fost relevante prevederile legale ale art. 644, 645, 492, 794, 1199, 1203, C. civ., art. 22 din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003), art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 şi art. 48 din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003).

Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută, Curtea a apreciat că rezultă că Statul Român a preluat în mod abuziv, de la autorul apelantei-pârâte, imobilul din str. x, în starea în care acesta se găsea la data emiterii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 a Primarului Municipiului Bucureşti.

În argumentarea acestei concluzii, Curtea a notat că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 923,35 mp, situat în Bucureşti, Parcul Bonaparte, Şos. x, care a primit ulterior, succesiv, adrese poştale diferite (str. x; str. x; str. x; str. x; str. x) a fost dobândit de autorii apelantei-pârâte, A. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 644 C. civ. – 1864, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923.

În calitate de proprietari ai terenului, cei doi soţi au devenit, în temeiul dispoziţiilor art. 492 C. civ. – 1864, proprietarii construcţiilor edificate asupra acestuia în anii 1923-1924, respectiv 1932, constând într-un corp principal cu subsol, etaj şi mansardă şi un corp secundar în spatele curţii, compus din parter şi etaj.

Curtea a reţinut că, certificatul fiscal nr. 5291/04.10.1940 emis de Circ. I Constatare, procesul-verbal nr. x/20.05.1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare şi toate înscrisurile şi planurile întocmite în vederea reparării imobilului, după bombardamentele produse în anul 1944, atestă împrejurarea că principalul corp al construcţiei din str. x a fost grav avariat în urma bombardamentelor din anul 1944, dar nu s-a prăbuşit; că au fost distruse, prin incendiere, elementele de lemn (acoperiş, plafoanele dintre etaje, tâmplăria), tencuielile şi instalaţiile, în timp ce zidurile au rezistat, iar corpul secundar de construcţie a supravieţuit bombardamentelor.

A constatat că existenţa construcţiei compuse din subsol, parter şi două etaje (sau etaj şi mansardă) a fost menţionată în cererea din 14.08.1946, de eliberare a autorizaţiei de construire, în referatul întocmit la aceeaşi dată de Serviciul Cadastrului din cadrul sectorului 1 Galben, după cercetarea la faţa locului, în planul de situaţie scara 1/250, aprobat de Primăria Sectorului 1 Galben pentru autorizaţiunea nr. 22/1946, vizat de şeful Serviciului Cadastru la 16.08.1946, în autorizaţia de construcţie nr. x/07.11.1946.

De asemenea, a apreciat că existenţa corpului secundar de construcţie rezultă din planurile întocmite de arhitectul DD. în susţinerea cererii de autorizare şi din planul de situaţie scara 1/250, aprobat de Primăria Sectorului 1 Galben pentru autorizaţiunea nr. 22/1946, toate aceste planuri evidenţiind existenţa garajelor de care urma să fie alipite garaje noi, dar, în mod indirect, şi din referatul Serviciului Cadastrului, care nu consemnează că acest corp ar fi fost afectat de bombardament sau incendiu.

Deşi în planurile întocmite de arhitectul DD. s-a menţionat că parterul şi etajele 1 şi 2 erau dărâmate şi se vor reface, din analiza coroborată a înscrisurilor rezultă că noţiunea de "dărâmare" a fost utilizată în raport de dispariţia, în urma incendierii, a plafoanelor de lemn care delimitau etajele, nu şi a zidurilor clădirii. Această concluzie a rezultat din aceleaşi planuri, în care s-a menţionat că etajele 1 şi 2 se vor reface, în opoziţie cu etajul 3 care reprezenta o construcţie nouă, fiind estimată şi valoarea lucrărilor ce se solicitau a fi autorizate.

Noţiunea de "proiectare", utilizată de arhitect în cuprinsul notei înscrise pe cererea de eliberare a autorizaţiei de construire, a fost apreciată că nu contrazice concluziile expuse. Pe de o parte, proiectul de arhitectură trebuia să aibă un caracter complet şi unitar, astfel că nu putea să privească exclusiv etajul nou nici chiar în ipoteza în care restul construcţiei nu ar fi suferit vreo avarie. Acest aspect a fost demonstrat de împrejurarea că arhitectul întocmea şi un plan al subsolului, deşi a menţionat că acesta se păstrează, dar şi de documentaţia aferentă autorizaţiei nr. x/18.08.1932, care, deşi se referă la suprapunerea unui etaj peste garajul existent, cuprinde deopotrivă planuri ale parterului şi ale etajului. Dispariţia plafoanelor de lemn şi intenţia de înlocuire a acestora cu plafoane din beton impunea proiectarea întregii construcţii, chiar dacă subsolul, parterul şi cele două etaje existente s-au păstrat.

Cererea adresată de A. la 17.06.1947 Uzinelor Comunale Bucureşti, de scutire de la plata unor taxe, a fost considerată că nu poate constitui o dovadă a prăbuşirii construcţiei în urma bombardamentelor, acest aspect reieşind din conţinutul său intrinsec, în baza interpretării gramaticale şi din analiza acestei probe prin coroborare cu alte înscrisuri.

Pe de o parte, titulara cererii o motivează arătând că imobilul nu este locuit, fiind sinistrat din aprilie 1944, în urma bombardamentelor aeriene, iar această argumentaţie se referă la pagubele însemnate suferite de imobil, care îl făceau nelocuibil, ci nu la dărâmarea construcţiei.

Curtea a reţinut că aceste concluzii sunt sprijinite şi de conţinutul matricolei fiscale a imobilului, din care rezultă că în anul 1945 a fost redusă cu 16,66% valoarea în raport de care se calcula impozitul pentru imobilul din str. x. Or, un astfel de procent nu poate justifica în niciun mod concluzia dărâmării construcţiei.

Intenţia fermă a proprietarilor imobilului din str. x (la acel moment A. şi fiii săi, toţi comoştenitori ai defunctului A.) de a repara şi extinde construcţiile existente rezultă nu numai din autorizaţia de construcţie nr. x/07.11.1946, eliberată la cererea acestora, dar şi din convenţia autentificată de Tribunalul Ilfov – secţia notariat, sub nr. x/10.03.1947, al cărei conţinut a fost descris în precedent.

Deşi prin convenţie proprietarii s-au obligat să permită cocontractanţilor să "construiască" cel puţin trei etaje deasupra parterului, termenul scurt stabilit pentru executarea obligaţiilor asumate de constructori (15.06.1947), precum şi referirile la autorizaţia de construcţie din 1946 dovedesc că părţile convenţiei nu au stabilit demolarea şi reconstruirea etajelor. Dimpotrivă, noţiunea de "construire" utilizată presupunea păstrarea zidurilor rămase în urma incendiului şi realizarea restului elementelor de construcţie (plafoanele din beton, elementele de susţinere a acestora, supraetajare, acoperiş, tencuieli, restul finisajelor, instalaţii).

Curtea a apreciat că nu s-a dovedit că ar fi fost întocmit vreun înscris prin care să se constate realizarea lucrărilor autorizate la data de 07.11.1946 şi asumate de constructori la data de 10.03.1947, însă finalizarea acestor lucrări rezultă din cererea chiriaşului EE. către Uzinele Comunale Bucureşti şi din documentele întocmite de diverse entităţi ale statului comunist.

Pe de o parte, cererea formulată de EE. la data de 28.05.1948 a confirmat existenţa în curtea imobilului din str. x a celor două corpuri de construcţii, între care un "blok", noţiune ce are semnificaţia de construcţie cu mai multe etaje. Chiriaşul arată că la "blok" lucrările au fost "întrerupte" în toamnă, însă restul precizărilor făcute în cerere conduc la concluzia că întreruperea lucrărilor s-a datorat finalizării acestora, nu mult după termenul convenit prin convenţia autentificată de Tribunalul Ilfov – secţia notariat, sub nr. x/10.03.1947. Astfel, chiriaşul i-a considerat pe constructori proprietari, alături de A., iar potrivit convenţiei, dobândirea drepturilor constructorilor asupra imobilului era condiţionată de finalizarea lucrărilor. De asemenea, în cerere s-a menţionat că ambele corpuri de construcţii erau locuite: în corpul secundar locuia chiriaşul cu familia sa, iar corpul principal ("blok") îndeplinea funcţia de locuinţă secundară pentru cei pe care îi considera proprietari.

Împrejurarea că, la 02.03.1949, inginerul FF. din cadrul secţiei Construcţii a C. civ. pen..M.R. a primit trei planuri ale imobilului din str. x, nu a fost considerată o dovadă a faptului că E. ar fi edificat construcţiile din str. x.

Pornind de la dispoziţiile art. 1199 şi art. 1203 C. civ. – 1864, Curtea a stabilit că cerinţele normalor indicate nu sunt întrunite în ipoteza în discuţie, în care preluarea planurilor construcţiei de către reprezentantul C. civ. al P.M.R. nu dovedeşte decât interesul Partidului pentru această construcţie, şi nu edificarea ei de către Partid. În plus, împrejurarea că au fost preluate doar trei din numeroasele planuri (plan de situaţie, planuri pentru subsol, faţade, secţiuni) ce au făcut parte din documentaţia tehnică în baza căreia proprietarii au obţinut autorizaţia de construire din 1946 dovedeşte că acest interes era limitat.

Interesul C. civ. al P.M.R. s-a concretizat câteva luni mai târziu, când, la solicitarea sa, întreprinderi ale statului comunist au realizat la imobil branşamentul pentru gaze (noiembrie 1949 – februarie 1950) şi branşamentul pentru apă (februarie – martie 1950).

Documentele întocmite pentru execuţia acestor lucrări au fost apreciate că dovedesc, în mod direct, că în imobilul din str. x exista deja corpul principal format din subsol, trei etaje şi mansardă (existenţă menţionată în ambele documentaţii), corp care era dotat cu instalaţia de calorifer şi coloane montate (conform documentaţiei pentru branşamentul de gaze), numeroase şi variate obiecte sanitare (verificate conform obligaţiilor prestatorului, stabilite prin clauza privind obiectul poliţei de abonament nr. x şi enumerate în autorizaţia emisă de Uzinele Comunale Bucureşti la data de 06.02.1950), branşament de canalizare (menţionat în autorizaţia U.C.B. din 06.02.1950).

În mod indirect, din cele două documentaţii s-a considerat că rezultă, în baza unei prezumţii simple, aplicate conform dispoziţiilor art. 1199 şi 1203 C. civ. – 1864, că nici E., nici alte entităţi ale statului comunist nu au realizat lucrările de reparare, consolidare şi extindere a construcţiilor din str. x, care erau finalizate la data intervenţiei limitate a statului (prin P.M.R.) asupra imobilului. Această concluzie are la bază observarea caracterului complex şi detaliat al documentaţiilor întocmite de entităţile statului cu privire la lucrările pe care le-au realizat la imobil (cele două branşamente), documentaţii care cuprind un număr foarte mare de aprobări, evidenţiate prin numeroasele semnături, precum şi descrierea amănunţită a operaţiilor tehnice şi a materialelor utilizate, începând cu cele principale şi ajungând până la cele accesorii. În circumstanţele arătate, este evident că, dacă statul comunist ar fi realizat lucrările de edificare a construcţiilor din str. x, acesta ar fi deţinut documente similare celor anterior descrise, care să facă dovada aprobării executării lucrărilor şi a realizării lor. Or, astfel de documente nu au fost produse în cauză.

Curtea a reţinut că planurile incluse în documentaţiile celor două lucrări de branşament nu constituie planuri de arhitectură, specifice documentaţiilor de edificare a construcţiilor, că desenul faţadei imobilului, datat la 15.03.1949, nu poate fi considerat proiect şi nici măcar plan, în lipsa cotaţiilor, că existenţa unui proiect întocmit de C. civ. al P.M.R. pentru edificarea unui bloc de locuinţe în strada x nr. 13 nu a fost dovedită.

A mai constatat că existenţa celor două corpuri de construcţie în str. x (devenită str. x) nr. 13, unul cu trei etaje şi subsol şi unul cu un etaj, dar şi suprafaţa acestora a fost consemnată în referatul întocmit de U.C.B. în baza poliţei nr. x şi în formularul pentru verificarea şi stabilirea impunerii la taxele U.C.B., întocmit la 20.12.1950.

De asemenea, în raportul privind datele necesare pentru completarea fişelor de evidenţă a mijloacelor de bază, întocmit de I.L.L. Raionul Stalin, s-a menţionat că imobilul din str. x, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, a fost proprietatea numitei R.. În acelaşi raport s-a consemnat că imobilul se compune din 2 corpuri (A - B), corpul A având subsol, etaj II şi mansardă, la subsol aflându-se beciul, la parter apartamentele 1, 2, la etajul 1 apartamentele 3,4, la etajul II apartamentul 5, iar la mansardă 5 apartamente. S-a mai menţionat că imobilul are planşee de beton, este acoperit cu tablă, zidul este din cărămidă, suprafaţa de teren (curte) este de 1097 mp. La rubrica destinată observaţiilor, s-a consemnat "idem corp B". Lipsa oricărei menţiuni privind etajul 3 al corpului A a fost apreciată că nu poate fi decât rezultatul unei erori, câtă vreme s-a consemnat că la mansardă se găsesc 5 apartamente.

Această eroare a fost rectificată cu prilejul întocmirii fişei mijloacelor de bază din 05.10.1951, în care s-a descris corpul A, compus din parter şi 3 etaje, în timp ce în anexa acestei fişe a fost menţionat, alături de corpul A, în suprafaţă de 1097 mp, şi corpul B, compus din parter şi etaj, în suprafaţă de 100 mp.

Nu s-a reţinut anul 1950, indicat în fişa mijloacelor de bază ca dată a construirii imobilului, câtă vreme aceasta a fost contrazisă de înscrisurile mai sus analizate, din care rezultă că imobilul era deja edificat în ani 1948-1949.

În circumstanţele arătate, Curtea a reţinut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al lui A. asupra terenului din str. x, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923, extrasul din registrul de decese eliberat de Primăria Sectorului 1 sub nr. x/11.07.2003 (privind pe A., decedat la 19.12.1940) şi actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947. Dovezile examinate atestă existenţa construcţiilor reparate, consolidate şi extinse, anterior primelor acte de administrare realizate de entităţi ale statului comunist (branşamentele realizate în 1949 şi 1950) şi decretului de naţionalizare (Decretul nr. 92/1950). Aceste împrejurări au fost apreciate că determină incidenţa în cauză a prevederilor art. 492 C. civ. – 1864, care instituie o prezumţie legală de proprietate asupra construcţiilor, în favoarea proprietarului terenului. Probele administrate în cauză au fost considerate că nu sunt de natură să răstoarne această prezumţie relativă în favoarea statului român, singura dovadă contrară fiind reprezentată de sentinţa civilă nr. 3686/28.03.1997 a Judecătoriei Sectorului 1, care se referă, însă, la alte apartamente decât cele care au format obiectul dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi la alt titular al dreptului de proprietate decât Statul Român.

Cu titlu general, curtea a apreciat că menţiunile cuprinse în actul de preluare a imobilului de către stat nu sunt de natură a constitui dovezi contrare dreptului de proprietate probat prin alte mijloace legale, fiind de notorietate lipsa de rigoare cu care au fost întocmite anexele Decretului nr. 92/1950.

Curtea a constatat că, în anexa Decretului nr. 92/1950, dar şi în documentele ulterioare, în calitate de proprietară a imobilului din str. x (fostă Washington) nr. 13 a fost menţionată R., nume deformat al fostei coproprietare A., care la momentul preluării imobilului de către stat nu mai era decât titulara dreptului de uzufruct. Aceasta în contextul în care atât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923, cât şi actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947 au fost transcrise în registrele de publicitate imobiliară, devenind astfel opozabile terţilor, inclusiv statului.

Eronate au fost apreciate că sunt şi menţiunile anexei Decretului nr. 92/1950 şi în ceea ce priveşte dimensiunile bunului preluat. Rezultă din anexă că statul ar fi preluat doar câte un apartament de la fiecare adresă la care A. şi defunctul său soţ au avut în proprietate imobile compuse din vile cu terenurile aferente (conform actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947, care distinge între imobile şi apartamente, şi ordonanţei nr. 24/14.05.1941 a Comisiei pentru declararea şi controlul averilor demnitarilor statului, care se referă la vile). Lipsa notorie de rigoare a funcţionarilor statului comunist care au întocmit listele cu imobilele preluate s-a datorat convingerii acestora că imobilele se preluau integral iar conţinutul listelor nu era relevant sub acest aspect.

Referirea la un apartament din imobilul în litigiu a fost apreciată că explică, prin scopul prevăzut de art. 1 din decret, "de a lua din mâna exploatatorilor de locuinţe un important mijloc de exploatare" şi prin împrejurarea că, potrivit dovezilor administrate în cauză, un singur apartament din imobilul din str. x era închiriat, locatarul fiind EE..

S-a reţinut că înscrisul denumit delegaţia nr. 374 nu contrazice concluziile de mai sus, ci că întăreşte ideea preluării integrale a imobilului în litigiu. Înscrisul perpetuează eroarea cu privire la numele proprietarului imobilului, dar suferă de şi mai multă lipsă de exactitate decât anexa Decretului nr. 92/1950, fiind omise numerele poştale şi data întocmirii actului. De asemenea, lipsa oricărei menţiuni privind descrierea imobilului preluat de la "R." confirmă concluzia lipsei de preocupare a funcţionarilor statului comunist pentru astfel de detalii, cu atât mai mult cu cât nici elementele de descriere a celorlalte imobile înscrise în listă nu sunt coerente.

Fişa mijloacelor de bază întocmită de Întreprinderea Locuinţe şi Localuri a Raionului Stalin la 05.10.1951, deciziunea nr. 1124/08.10.1953 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Stalin, procesul-verbal de predare-primire încheiat la 28.04.1955 între delegatul Sectorului Gospodăriei de Partid al C. civ. al P.M.R. şi delegatul I.G.L.L. şi deciziunea nr. 503/03.05.1955 emisă de Comitetul executiv al Sfatului popular al raionului Stalin au fost apreciate că dovedesc că imobilul în litigiu a rămas, de la data preluării de către stat - aprilie 1950 - până în octombrie 1953, în administrarea Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri a Raionului Stalin. Ulterior, a fost trecut în folosinţa gratuită a E., iar apoi a revenit în administrarea Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri. În baza unei prezumţii simple, aplicate conform dispoziţiilor art. 1199 şi 1203 C. civ. – 1864, Curtea a apreciat că şi aceste înscrisuri contrazic teza reconstruirii imobilului de către E.. Dacă imobilul era astfel reconstruit, logica impunea să rămână în folosinţa şi administrarea Partidului şi nu exista nicio justificare să fie lăsat până în 1953, fără niciun document de transmitere, în administrarea Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri.

Aplicând prevederile art. 644 şi art. 492 C. civ. situaţiei de fapt rezultate din înscrisurile administrate în cauză, curtea a constatat că A., autorul beneficiarei dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 a Primarului Municipiului Bucureşti, a avut, la data preluării abuzive de către stat, calitatea de proprietar al imobilului situat în strada x nr. 13, imobil a cărui configuraţie nu a fost modificată ulterior preluării.

Curtea a constatat că nici concluziile expertizelor administrate în cauză nu sunt de natură să infirme teza anterior expusă - expertiza în specialitatea construcţii realizată de expertul GG. în dosarul nr. x, rapoartele de expertiză realizate de expertul tehnic HH. (al doilea fiind înlăturat întrucât concluziile sale au fost fundamentate pe presupunerea privind existenţa unui proiect şi a unor planuri realizate de Gospodăria de Partid, a căror existenţă nu a fost probată) şi raportul de expertiză realizat de expertul tehnic II..

Sintetizând concluziile acestor expertize, curtea a reţinut că nu s-a putut stabili, în baza unor argumente de natură tehnică, data edificării celor două corpuri de construcţii existente în str. x, experţii formulând opinii cu privire la această chestiune în urma interpretării conţinutului unor înscrisuri administrate ca probe în cauză, care nu pot fi însuşite de instanţă, căreia îi revine exclusiv rolul de a aprecia asupra probelor administrate, în vederea stabilirii situaţiei de fapt.

Diferenţele relevate de rapoartele de expertiză între suprafeţele, înălţimile sau anumite elemente de structură ale construcţiilor existente şi cele menţionate în documentaţia tehnică aferentă autorizaţiei de construire nr. x/07.11.1946 evidenţiază numai împrejurarea că executarea lucrărilor s-a realizat fără respectarea strictă a acestei documentaţii, fără a putea contrazice concluziile rezultate din analiza coroborată a tuturor înscrisurilor administrate în cauză.

Curtea a mai constatat că aplicarea principiului autorităţii lucrului judecat confirmă concluzia că autorul notificatoarei A. a avut calitatea de proprietar al imobilului situat în strada x nr. 13 la data preluării abuzive de către stat, iar imobilul preluat de stat avea configuraţia existentă la data emiterii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 a Primarului Municipiului Bucureşti.

În ceea ce priveşte partea din hotărârea judecătorească în privinţa căreia s-a recunoscut acest efect, curtea a reţinut că este vorba nu numai despre dispozitivul hotărârii, ci şi despre considerentele sale, în măsura în care se constată că o anumită chestiune a fost efectiv lămurită prin considerente decisive. Făcând aplicarea în cauză a acestor consideraţii cu caracter general, a constatat că se impune a se stabili care sunt efectele mai multor hotărâri judecătoreşti.

Prin decizia civilă nr. 1462/09.12.1994 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a s-a respins irevocabil cererea prin care S. a revendicat imobilul din Bucureşti, str. x, în considerente reţinându-se, în ceea ce priveşte convenţia încheiată la 10 martie 1947 între A. şi D. şi C., că nu constituie titlu de proprietate. Astfel, rezulta, în esenţă că, "după terminarea integrală a construcţiei, constructorii puteau deveni proprietari ai unor apartamente, menţiune generică şi fără să se specifice ceea ce va reveni fiecăruia. Pentru existenţa titlului de proprietate era necesar ca după terminarea construcţiei, între părţi, în baza convenţiei, să se încheie un act translativ de proprietate către fiecare dintre constructori, ceea ce nu s-a făcut, astfel că o simplă convenţie potestativă nu poate constitui titlu de proprietate, cum greşit s-a reţinut."

Prin sentinţa civilă nr. 3686/28.03.1997 a Judecătoriei Sectorului 1 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S. împotriva pârâtei A. şi s-a constatat că reclamanta este proprietara apartamentelor 3, 5 şi 7 de la etajul imobilului situat în Bucureşti, str. x. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a coroborat convenţia încheiată în formă autentică între constructorii C. şi ing. D. şi A., proprietara imobilului din str. x, Bucureşti, cu celelalte probe administrate (martori şi interogatoriu), suplinind lipsa procesului-verbal de terminare a lucrărilor de construcţie, care opera transferul apartamentelor etajate.

Prin decizia civilă nr. 2399/14.06.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, s-a confirmat irevocabil soluţia de respingere pentru lipsa calităţii procesuale active a acţiunii în revendicarea imobilului din Bucureşti, str. x, promovată de reclamanta A. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, H., JJ., K., L., T., O., Z., P. şi Q.. În considerentele deciziei s-a reţinut că reclamanta A. a invocat, în susţinerea acţiunii în revendicare, actul de partaj voluntar încheiat la 6 august 1947, însă dovada calităţii procesuale active impunea probarea susţinerii că autorul a fost unicul proprietar al imobilului revendicat. S-a constatat că o convenţie de partaj voluntar putea fi încheiată numai după deschiderea succesiunii, iar în cauză nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii lui A., nici a A., care şi-a rezervat uzufructul asupra imobilului, astfel că reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă pentru că s-ar încălca regula unanimităţii. În raport de aceste considerente s-a apreciat lipsită de utilitate analizarea celorlalte aspecte legate de distrugerea, respectiv reconstrucţia imobilului şi proprietatea asupra acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1801/15.10.2003 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă, pentru lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului, cererea formulată de reclamanta A. împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A., Administraţia Fondului Imobilar, K., H., O., Z., I., M., Y., W., X., J., V., P., prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 asupra apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, str. x. Instanţa a reţinut că nulitatea absolută a contractelor poate fi invocată de persoana îndreptăţită să solicite restituirea în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, însă reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său, A., asupra apartamentelor vândute. În sprijinul acestei concluzii, în considerentele sentinţei s-a reţinut că procesul-verbal de la 20.05.1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare nu face dovada dreptului de proprietate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 115/1938 privitoare la efectul constitutiv al intabulării, nici dispoziţiile art. 32 şi 33 din Decretul nr. 115/1938 privind principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară; de asemenea, nici actul de partaj autentificat sub nr. x/06.05.1947 nu poate constitui titlu de proprietate, având doar efect declarativ de drepturi, sens în care au fost pronunţate şi sentinţa civilă nr. 756/30.06.2000 a Tribunalului Bucureşti, decizia civilă nr. 183/05.04.2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1285/11.11.2005 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 66A/04.02.2008 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a şi irevocabilă prin decizia nr. 2838/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A., s-a anulat dispoziţia nr. x/01.04.2005 a RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi a fost obligată pârâta să emită dispoziţia de restituire în natură a apartamentului nr. x, corp A, situat în imobilul din Bucureşti, str. x.

S-a reţinut în considerentele deciziei nr. 2838/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, "În materia Legii nr. 10/2001, proba dreptului de proprietate asupra imobilelor, precum şi preluarea abuzivă a acestora se poate realiza şi prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun. (...) dovada dreptului de proprietate a fost făcută de către reclamantă care a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923 prin care soţii A. şi Gabriela au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 923,35 mp, procesul-verbal din 20.05.1940, întocmit în vederea înfiinţării cărţilor funciare, care face dovada proprietăţii asupra imobilului compus din teren şi construcţii, actele premergătoare obţinerii autorizaţiei din 1946, care atestă existenţa unei clădiri avariate ce urma să fie reparată şi supraetajată cu etajul trei, actul autentic de partaj voluntar din 1947, potrivit căruia A., fiul defunctului A. şi soţul reclamantei dobândeşte nuda proprietate asupra imobilului. Reclamanta a dovedit şi calitatea de moştenitoare (...) a lui A., prin certificatul de moştenitor nr. x/23.10.1991 (...).

Cât priveşte identitatea dintre imobilul revendicat şi cel edificat de autorii reclamantei, expertiza efectuată în cauză a concluzionat că imobilul existent în prezent este acelaşi cu cel menţionat în autorizaţia de construcţie din anul 1946. (...)

Din probele administrate în cauză a rezultat fără putinţă de tăgadă că imobilul a fost reparat şi supraetajat cu etajul 3 de către autorii reclamantei, proprietarii acestuia, iar la data naţionalizării a fost preluat de stat în noua configuraţie. Nu se poate reţine că imobilul existent astăzi ar fi unul nou, edificat de stat, întrucât la dosar nu a fost depusă nicio probă în acest sens, respectiv vreo autorizaţie de construcţie a statului, devize de lucrări sau facturi aferente eventualelor materiale folosite".

În acest context, Curtea a apreciat că niciuneia dintre hotărârile judecătoreşti evocate nu i s-a putut reţine efectul extinctiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât nu era întrunită tripla identitate impusă de art. 1201 C. civ. între cauzele soluţionate prin aceste hotărâri şi cauza prezentă.

Astfel, cu referire la decizia civilă nr. 2399/14.06.2002 şi sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003, curtea a apreciat că acestora nu li se poate atribui nici efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât au fost pronunţate în acţiuni prin care reclamanta A. a revendicat imobilul din str. x ori a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamente din acest imobil, fundamentându-şi acţiunile pe norme de drept comun ce reglementau dreptul de proprietate ori condiţiile de validitate a contractelor. Or, dispoziţia a cărei nelegalitate a fost invocată în prezentul litigiu s-a emis în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care a recunoscut dreptul la reparaţii pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist şi persoanelor care au eşuat în valorificarea drepturilor lor pe calea unor acţiuni de drept comun (art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate).

A considerat că se impun dezlegările cuprinse în considerentele decisive ale deciziei nr. 2838/11.03.2009, întrucât litigiul în care a fost pronunţată a avut ca obiect, la fel ca şi cel pendinte, contestarea valabilităţii unei decizii emise în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, cu privire la un alt apartament situat în acelaşi imobil (str. x). A reţinut că reclamantul şi intervenienţii, terţi în raport de litigiul în care a fost pronunţată această hotărâre, nu au produs în prezentul litigiu probe prin care să răstoarne forţa obligatorie a dezlegărilor date cu autoritate de lucru judecat, dezlegări în sensul că imobilul a fost reparat şi supraetajat cu etajul 3 de către autorii reclamantei, proprietarii acestuia, că la data naţionalizării a fost preluat de stat în noua configuraţie şi că nu se poate reţine că imobilul existent astăzi ar fi unul nou, edificat de stat.

A apreciat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se impune în cauză şi cu privire la decizia civilă nr. 1462/09.12.1994 şi sentinţa civilă nr. 3686/28.03.1997, din care rezultă că numai pentru trei apartamente, diferite de cele ce formează obiectul dispoziţiei în litigiu, s-a stabilit dreptul de proprietate al moştenitoarei unuia dintre constructorii care au reparat şi supraetajat imobilul anterior preluării de către stat, fiind astfel răsturnată prezumţia de proprietate instituită de art. 492 C. civ. – 1864.

Cu referire la terenul în suprafaţă de 538,00 mp din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei şi curţii imobilului din Bucureşti, str. x, restituit în natură defunctei A., curtea a reţinut că dispoziţia nr. x/08.10.2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti a fost emisă cu respectarea principiului instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei). Măsura nu este de natură să prejudicieze drepturile sau interesele intervenienţilor cumpărători ai unor apartamente din imobil, câtă vreme prin contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra unor suprafeţe indivize de teren totalizând 387 mp (suprafaţa depăşeşte amprentele la sol ale celor două corpuri de construcţii - 273,1 mp + 49 mp = 322,1 mp -, determinate conform expertizei topografice). Aşadar, în calitate de proprietari ai apartamentelor din imobil, intervenienţii şi pârâta se găsesc în indiviziune forţată asupra întregului teren situat în str. x, exercitând împreună prerogativele dreptului de proprietate asupra acestuia.

Relativ la cererea pârâtei de amendare a reclamantului, curtea, în raport de dispoziţiile art. 723 alin. (1) şi art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a arătat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în exercitarea unor atribuţii legale ale reclamantului, acesta urmărind să supună controlului instanţei de judecată legalitatea unei dispoziţii emise în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

4.2 Prin încheierea din 7 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelanta-pârâtă BB. a dispozitivului deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă.

5. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a încheierii din 7 aprilie 2022 a aceleiaşi instanţe a declarat recurs pârâta BB..

Recursuri împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat şi reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, intervenienta Q., intervenienţii N. şi T. şi intervenienţii I., J., V., W., X., M., Y., Z., P..

5.1 Recursul reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti

5.1.1 a) Prefectul Municipiului Bucureşti, prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 1809A din 18 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a încheierilor pronunţate anterior, a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a respins autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2399/14.06.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă şi a sentinţei civile nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

A arătat că, prin decizia nr. 2399/14.06.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, s-a confirmat irevocabil soluţia de respingere a acţiunii în revendicare a reclamantei A. formulată în contradictoriu cu intimaţii Consiliului General al Municipiului Bucureşti, H., JJ., K., L., T., O., Z., P. şi Q., pentru lipsa calităţii procesuale active.

Recurentul-pârât a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a respins autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a pârâtei, în condiţiile în care anterior s-a reţinut, în mod irevocabil, că autorul acesteia, A. nu a fost unic moştenitor al imobilului, respectiv că nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii după A. şi după A., iar actul de partaj voluntar nu putea constitui act translativ de proprietate în ceea ce priveşte transmiterea cotei de 1/2 din dreptul de proprietate aparţinând numitei A..

A arătat că, prin sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1801/15.10.2003 a Tribunalului Bucureşti, cererea formulată de reclamanta A., prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 asupra apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, str. x, a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului, instanţa reţinând că nulitatea absolută a contractelor poate fi invocată de persoana îndreptăţită să solicite restituirea în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, însă reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului sau, A., asupra apartamentelor vândute.

În sprijinul acestei concluzii, în considerentele sentinţei, s-a reţinut că procesul-verbal din 20.05.1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare nu face dovada dreptului de proprietate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 115/1938 privitoare la efectul constitutiv al intabulării, nici dispoziţiile art. 32 şi art. 33 din Decretul nr. 115/1938 privind principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară.

A apreciat că actul de partaj autentificat sub nr. x/06.05.1947 nu poate constitui titlu de proprietate, acesta având doar efect declarativ de drepturi, sens în care au şi fost pronunţate sentinţa civilă nr. 756/30.06.2000 a Tribunalului Bucureşti, decizia civilă nr. 183/05.04.2001 a Curţii de apel Bucureşti şi decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

A arătat că instanţa de apel a statuat în considerentele hotărârii că nu se poate reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât aceste hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate în acţiuni prin care numita A. a revendicat imobilul din str. x, sector 1 Bucureşti sau a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, privind apartamente din acest imobil, acţiunile fiind întemeiate pe norme de drept comun, ce reglementau dreptul de proprietate ori condiţiile de validitate a contractelor.

Or, dispoziţia a cărei nelegalitate a fost invocată în prezentul litigiu s-a emis în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care a recunoscut dreptul la reparaţii pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist şi persoanelor care nu şi-au putut valorifica dreptul pe calea unor acţiuni de drept comun (art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate).

Recurentul-reclamant a susţinut, astfel, că această motivare este confuză şi contrară considerentelor exprimate de instanţă.

Astfel, curtea a constatat că, soluţionarea unei notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 implică verificarea îndeplinirii următoarelor condiţii: existenţa notificării formulate cu respectarea termenului prevăzut de art. 2 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, apartenenţa imobilului solicitat la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, calitatea entităţii notificate de unitate deţinătoare a bunului imobil şi calitatea notificatorului de proprietar sau de succesor în drepturi al persoanei care a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării acestuia de către stat.

Ca atare, recurentul-reclamant a apreciat că, din perspectiva analizării acestei din urmă condiţii, instanţa de apel a înlăturat caracterul efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate. Analizând aceleaşi acte exhibate de recurenta-pârâtă, respectiv procesul-verbal nr. x/20.05.1940 şi actul de partaj autentificat sub nr. x/06.05.1947, curtea a ajuns la o concluzie contrară soluţiilor date deja cu caracter irevocabil, anume că aceasta face dovada calităţii de proprietar al imobilului din Washinghton nr. 13, sector 1 Bucureşti, în ceea ce-l priveşte pe autorul Nicolae lunian.

Recurentul-reclamant a susţinut că decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie a recunoscut, irevocabil dreptul de proprietate al Statului Roman asupra construcţiilor din strada x, în raport cu succesorii lui Nicolae lunian, iar instanţa de apel nu putea să nege acest drept câştigat fără a încălca securitatea raporturilor juridice.

De asemenea, nici justificarea faptului că Legea nr. 10/2001 a oferit şansa foştilor proprietari la o paletă mai largă de dovezi asupra dreptului de proprietate nu poate anula efectele deciziei irevocabile nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

A afirmat că A. a avut posibilitatea să-şi dovedească dreptul de proprietate cu prilejul judecării cauzei în care a fost pronunţată soluţia instanţei supreme, aceasta aducând însă în probaţiune aceleaşi înscrisuri ca şi în prezenta cauză.

Or, prin interpretarea actului de partaj voluntar ca fiind un act doveditor al dreptului de proprietate şi aplicarea dispoziţiilor art. 492 din C. civ. de la 1864, instanţa a validat, ca act de proprietate, un act anterior invalidat chiar de o instanţă superioară.

b) Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile legale atunci când a reţinut că, în prezenta cauză, se impun dezlegările din considerentele deciziei nr. 2838/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A., prin care s-a anulat dispoziţia nr. x/01.04.2005 a RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind obligată pârâta la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a apartamentului nr. x, corp A, situat în imobilul din Bucureşti, str. x nr13, sector 1 Bucureşti.

Or, la momentul pronunţării acestei decizii exista decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate a autorului său, A..

A arătat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri nu poate fi aplicat în cauză deoarece, la acel moment, dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 erau în vigoare, însă apoi a fost declarat neconstituţional. Curtea a reţinut că textul de lege criticat retroactivează în măsura în care lipseşte de orice efecte juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care persoanelor îndreptăţite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice. Legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Astfel, este eronat ca decizia Curţii Constituţionale să fie ignorată, apreciindu-se ca temeinică reluarea procedurilor de restituire care au fost definitiv tranşate prin decizia nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, a precizat că numita A. nu şi-a putut valorifica pretenţiile pe calea dreptului comun fără a face dovada calităţii de proprietar al imobilului în ceea ce-1 priveşte pe autorul sau, A.. A apreciat că această dovadă reprezintă o condiţie esenţială şi în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a arătat chiar instanţa de apel.

c) Recurentul-reclamant a învederat că, în mod greşit instanţa de apel a constatat că, în prezentul litigiu, prefectul şi intervenienţii nu au adus probe prin care să fie răsturnată forţa obligatorie a dezlegărilor date cu autoritate de lucru judecat reţinute de instanţă, rezultănd din probatorii că, la data naţionalizării, imobilul a fost preluat de stat în noua configuraţie, fiind nou, edificat de stat.

Această situaţie este dovedită prin raportul de expertiză realizat de expertul tehnic HH., care a concluzionat, în privinţa corpului A de clădire, că aceasta este o construcţie nouă în totalitate, complet diferită de construcţia din autorizaţia de construire din anul 1946. De asemenea, prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic II. s-a arătat că, faţă de proiectul de autorizaţie din 1946, clădirea actuală este diferită, întrucât, alături de pod, are şi mansardă, există şi diferenţe în ceea ce priveşte numărul de case de scară, numărul scărilor de acces şi compartimentările interioare la toate nivelurile, aceeaşi concluzie derivând şi din menţiunea de pe autorizaţia de construire semnată de arh. DD..

5.1.2. Recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 9 şi art. 10 alin. (2) şi (3), în forma în vigoare la momentul pronunţării acţiunii, întrucât preluarea unor imobile avariate în timp de război nu este considerată de legiuitor ca fiind o preluare abuzivă, iar imobilele construcţii definitive edificate de stat după data preluării nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Or, astfel cum s-a reţinut în considerentele hotărârii de primă instanţă, în cererea de chemare în judecată şi în cererile de intervenţie formulate în cauză, imobilul aflat în proprietatea autorilor numitei A. a fost demolat în urma bombardamentelor din anul 1944 şi reconstruit de Gospodăria de Partid, ceea ce exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte această construcţie.

Faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950 s-a menţionat preluarea unui singur apartament nu reprezintă o eroare sau o menţiune făcută în mod intenţionat greşit, deoarece, astfel cum reiese din probele administrate în cauză, preluarea imobilului în fapt a fost anterioară datei de intrare în vigoare a Decretului nr. 92/1950, respectiv 20.04.1950, iar refacerea imobilului s-a făcut de către stat.

Mai importante sunt ordinul de execuţie din 16.11.1949 emis de CCPMR cu privire la efectuarea branşamentului de gaz şi procesul-verbal din 9.02.1950, astfel că, în cazul în care preluarea nu s-ar fi făcut, în fapt, anterior Decretului nr. 92/1950 nu s-ar putea explica lucrările efectuate.

Pe de altă parte s-a mai constatat că în fişa nr. x/05.09.1965 privind reevaluarea clădirilor de locuit şi a construcţiilor gospodăreşti aflate în administrarea sfaturilor populare s-a menţionat că anul construirii corpului A este 1950, în care a fost ridicat un imobil de locuit tip bloc cu subsol, parter şi trei etaje.

În cuprinsul deciziei nr. 183/A/5.04.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a menţionat că martorii chemaţi în proces au declarat sub jurământ, că, în perioada 1949-1951, lucrările ce s-au efectuat la acest imobil au fost făcute de militari. Or, aceştia nu puteau lucra decât pentru stat, iar nu pentru persoane particulare.

Referitor la construcţia din str. x, s-a constatat că nu există deviz final de construire a imobilului pentru perioada în care pârâta A. pretindea că s-ar fi efectuat aceste lucrări şi, deşi în convenţia încheiată se prevedea încheierea unui proces-verbal de recepţie, la dosar nu a fost depus un astfel de document. Mai mult în adresa nr. x/21.11.1994 a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului s-a menţionat că, în perioada 10.03.1947-31.12.1950 nu figura niciun alt act de vânzare-cumpărare, contract de construcţie, contract de recepţie etc.

A arătat recurentul că, la 10 martie 1947, A., A. şi A., în calitate de succesori ai lui A. (fără certificat de moştenitor), au semnat cu constructorii C. şi D. o convenţie (care urma a fi realizată până la 15.06.1947), prin care se obligau să repare şi să transforme imobilul deteriorat în urma bombardamentului, urmând ca, după terminarea efectivă a lucrărilor, deţinătorii imobilului să devină proprietarii exclusivi asupra subsolului, parterului şi garajelor, iar constructorii proprietari asupra apartamentelor ce le vor construi deasupra parterului, precum şi a două garaje construite în curtea imobilului şi a cotei de teren aferent.

Dovada faptului că lucrările prevăzute în convenţie nu s-au realizat este faptul că, la 17.06.1947, A. solicita scutirea de la plata taxelor, motivând că imobilul a fost bombardat şi nu pentru că s-ar fi aflat în construcţie/reamenajare.

În cazul în care convenţia ar fi fost materializată în perioada 1947-1950, ar fi trebuit să figureze, în calitate de titulari de rol fiscal pentru imobilul în cauză, atât moştenitorii lui A., cât şi constructorii C. şi D.. Or, din adresele nr. x şi nr. y ale Direcţiei Generale de Impozite reiese că nu aveau rol deschis pentru imobil nici numiţii Iunian şi nici constructorii.

Astfel, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că finalizarea lucrărilor prevăzute în convenţie rezultă din cererea transmisă către Uzinele Comunale Bucureşti de chiriaşul EE..

Deşi instanţa a reţinut că, din conţinutul acestei cereri rezultă că lucrările la imobil au fost "întrerupte" toamna, curtea a arătat că, prin raportare la restul precizărilor reiese că întreruperea lucrărilor s-ar fi datorat finalizării acestora.

Această opinie este contrazisă şi de răspunsul UCB din 21.10. 1947 din care rezultă că, şi la această dată, când reprezentanţii acestei instituţii s-au prezentat la imobil, acesta era sinistrat.

Recurentul a arătat că, din adresele eliberate de G. şi de S.C. Herăstrău Nord S.A. nr. x/1997 şi nr. y/18.08.1992 rezultă că, în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, poziţia 4067, a fost naţionalizat de la autoarea A., un singur apartament din imobilul situat în str. x, iar în adresa nr. x emisă de S.C. Herăstrău Nord S.A. s-a făcut vorbire despre un singur apartament preluat de la A..

Faptul că în Anexă s-a strecurat această eroare nu poate conduce la concluzia trasă de instanţă, respectiv aceea că imobilele se preluau integral, iar conţinutul listelor nu era relevant sub acest aspect, dată fiind notorietatea lipsei de rigoare a funcţionarilor statului comunist care au întocmit listele cu imobilele preluate.

Această concluzie este contrazisă chiar de conţinutul Anexei Decretului nr. 92/1950, unde, la numeroase poziţii, sunt specificate mai multe apartamente la aceeaşi adresă.

Recurentul a arătat că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că, în raportul privind datele necesare pentru completarea fişelor de evidenţă a mijloacelor de bază, întocmit de I L L Raionul Stalin s-a consemnat că imobilul se compune din 2 corpuri (A şi B), corpul A având subsol, etaj II şi mansardă cu 5 apartamente, deşi, în realitate, în documentul intitulat "fişe mijloace de bază", întocmit de ILL Stalin în anul 1951 au fost consemnate suprafeţele locuibile ale corpului A, ca fiind parter în suprafaţă de 278 mp, în suprafaţă de 273 mp, în suprafaţă de 273, etaj 3 în suprafaţă de 273 mp, existând 2 apartamente pe fiecare nivel, în total 1097 mp suprafaţă locuibilă.

De asemenea, a susţinut că, în mod greşit a apreciat instanţa şi lipsa menţiunilor cu privire la etajul 3, ca fiind rezultatul unei erori, iar nu a împrejurării că, la nivelul anilor 1949-1950, etajul 3 nu era construit, prin referire la faptul că, la mansardă, s-ar fi identificat 5 apartamente. În fapt, în cuprinsul înscrisului, s-a consemnat că, în imobilul Corp A erau 5 apartamente, în total (l, 2 parter, 3, 4 et. 1 şi 5 etajul 2), nefiind posibilă o astfel de configuraţie având în vedere că respectiva construcţie permitea doar două apartamente pe nivel.

Potrivit rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, nu există identitate între imobilul existent şi autorizaţia de construire emisă în anul 1946.

5.1.3 Recurentul a afirmat că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, reţinând că, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947, A., A. şi A. au împărţit averea rămasă de la defunctul lor soţ si tată. De asemenea, a constatat că, în baza acestui act, A. a dobândit nuda proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. x sector 1, deşi, proprietari asupra imobilului fuseseră A. şi A., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923.

Pentru a uza de dispoziţiile art. 730 C. civ. şi a invoca actul de partaj voluntar ca titlu de proprietate, ar fi trebuit să se facă dovada dezbaterii succesiunii de pe urma autorului A., ceea ce nu s-a întâmplat.

A arătat recurentul că, în actul de partaj voluntar s-a menţionat, cu privire la imobilul în litigiu, că soţia supravieţuitoare, A., deţinea cota de 1/2, în calitate de proprietar în indiviziune cu defunctul A., precum şi cota de 1/6, în calitate de moştenitor alături de cei doi copii, A. şi A.. De asemenea, s-a consemnat că autorul apelantei-pârâte (A.) păstra pentru sine nuda proprietate a întregului imobil în litigiu, asupra căruia avea un drept de proprietate de 1/6, în calitate de comoştenitor alături de mama şi sora sa.

Recurentul a apreciat că instanţa, în mod greşit a schimbat natura actului de partaj, prin care se putea realiza cel mult împărţirea bunurilor rămase în masa succesorală (cota de 1/2 aparţinând lui A.) şi apreciind că poate avea şi natura unui act translativ de proprietate în ceea ce priveşte cota de 1/2 care aparţinea soţiei supravieţuitoare, A..

5.1.4 A susţinut, de asemenea, recurentul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare sau asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ignorând o serie de înscrisuri administrate pe parcursul derulării cauzei – adresa nr. x XIL2010; adresa nr. x/07.12.2010 emisă de Direcţia Generala de impozit către S.C. Herăstrău Nord S.A., adresa nr. x/2010 a Direcţiei Impozite, adresa nr. x/2002 emisă de Regia de Apă, adresa nr. x/04.02.1950 de la KK., adresa nr. x/13.03.2021, adresa nr. x/22.04.1994 de la Direcţia de Impozite - Matricola 20, recensământul de la 1948 al caselor şi persoanelor, desenul plan de situaţie cu imobilele avariate de pe strada x, situaţia juridică nr. 3131/24.04 1998 de la S.C. Herăstrău Nord S.A., adresele nr. x/30.09.1997 şi nr. y/17.02.1999 de la S.C. Herăstrău Nord S.A..

5.2 Recursul pârâtei BB. împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

În susţinerea recursului formulat împotriva deciziei nr. 1809A din 18 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâta BB., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a arătat că, deşi soluţia pronunţată în apel este corectă, ceea ce contestă în prezenta cale de atac sunt considerentele reţinute în paragrafele 6 şi 7 de la pagina 31 şi în primul paragraf de la pagina 48 ale deciziei recurate.

Invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa a acordat ceva ce nu s-a cerut (indiviziunea forţată). Astfel, cererea de intervenţie accesorie, admisă prin dispozitiv, a fost tratată ca :o cerere de intervenţie principală în motivarea deciziei, prin recunoaşterea unor drepturi care nu au fost invocate sau cerute prin cererea de intervenţie accesorie.

Recurenta-pârâtă a afirmat că intervenienţii nu au invocat niciodată existenţa unor drepturi indivize asupra întregului teren al imobilului, ci numai drepturi în baza contractelor lor de vânzare-cumpărare, ce privesc cote de teren indiviz din terenul de sub construcţie. Curtea, deşi a admis în principiu cererile de intervenţie accesorii în favoarea Instituţiei Prefectului, a făcut două operaţiuni juridice necerute, anume cercetarea fondului drepturilor intervenienţilor şi interpretarea şi analiza existenţei, întinderii şi formei dreptului de proprietate al intervenienţilor şi reconfigurarea drepturilor acestora, din drepturi indivize asupra terenului de sub construcţie, în drepturi indivize asupra terenului întregului imobil, inclusiv a curţii (care nu a fost cerut şi pentru care nu s-au plătit taxe judiciare de timbru).

Astfel, aspectele menţionate în primul paragraf de la fila x a deciziei recurate depăşesc cadrul procesual şi trebuie înlăturate.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut din oficiu existenţa indiviziunii forţate, deşi aceasta nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi nu au fost administrate probe cu privire la acest aspect, fiindu-i încălcat dreptul la apărare.

În susţinerea criticii încadrate în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că, pe de o parte, în dispozitivul hotărârii şi în motivare, cererile de intervenţie au fost caracterizate şi încuviinţate ca fiind cereri de intervenţie accesorie, iar pe de altă parte, cererile de intervenţie apar a fi principale, întrucât au fost reţinute drepturi ale intervenienţilor care au altă întindere şi formă faţă de contractele de vânzare-cumpărare deţinute, aspect ce relevă contradicţia considerentelor, precum şi între motivare şi dispozitiv.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a menţionat că aprecierea instanţei privind existenţa coproprietăţii intervenienţilor asupra întregului teren şi caracterul forţat al coproprietăţii nu este motivat sau probat, deşi o astfel de ipoteză ar fi presupus administrarea unor dovezi şi efectuarea unor cercetări, urmând a se reţine o situaţie din care să reiasă drepturile părţilor, motivarea că există stare de indiviziune, că aceasta este forţată şi că terenul nu se poate folosi decât în mod exclusiv.

În argumentarea motivului de recurs fondat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit indiviziunea forţată în raport de înscrisurile aflate la dosar, fiind schimbat înţelesul clar al contractelor de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor şi a dispoziţiei nr. 1603/2003 a Primarului General, concluzionând eronat asupra existenţei coproprietăţii forţate asupra întregului teren.

De asemenea, interpretarea contractelor de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor, în sensul că terenul deţinut ar fi din întreg terenul imobilului, de aproximativ 923 mp, iar nu din terenul de sub construcţie de circa 280 mp, este greşită, deoarece aceste contracte prevăd că toate suprafeţele de teren care s-au vândut sunt din terenul de sub construcţie (care este de aproximativ 280 mp). Astfel, nu se putea interpreta că terenul vândut face parte din terenul de aproximativ 923 mp, format din cel de sub construcţie şi cel din curte, liber, care face obiectul dispoziţiei nr. 1603/2003 emise de Primarul General.

Referitor la interpretarea acestei dispoziţii, în sensul că s-ar fi atribuit o cotă din întreg terenul aferent imobilului, iar nu un teren liber este greşită, deoarece, atât în cuprinsul acesteia, cât şi în referatul justificativ care a stat la baza emiterii acesteia s-a menţionat că terenul de 538 mp este liber.

Dimpotrivă, interpretarea corectă a dispoziţiei nr. 1603/2003, în sensul că aceasta priveşte suprafaţa de 538 mp teren liber curte, se coroborează cu contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 care privesc numai terenul de sub construcţie.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că ceea ce s-a reţinut în ultimul paragraf de la pagina 48 din decizia recurată, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 şi 26 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 33 din H.G. nr. 20/1996, care se referă numai la terenul de sub construcţie, atribuindu-se valenţe şi consecinţe juridice nelegale contractelor de vânzare-cumpărare, prin mărirea întinderii dreptului de proprietate şi schimbarea formei de proprietate prevăzute de acestea şi de legea în baza căreia s-au încheiat.

A arătat, de asemenea, că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 9-11 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 19.2 din H.G. nr. 498/2003 – norme de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevăd, în esenţă, că ceea ce nu s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995 se restituie. Curtea a atribuit valenţe şi consecinţe juridice nelegale dispoziţiei nr. 1603/2003, prin restrângerea drepturilor prevăzute de aceasta şi de legea în baza căreia s-a emis.

Recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma de la momentul emiterii dispoziţiei nr. 1603/2003), ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, deoarece terenul în suprafaţă de 538 mp, atribuit ca teren liber, proprietate exclusivă, recunoscut juridic şi predat în fapt de autoritatea statului, este bun în sensul Convenţiei, iar drepturile asupra acestuia sau atributele acestora nu pot fi modificate, precum şi art. 27 alin. (2)3 din Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 87/2020, întrucât terenurile din curte şi din jurul construcţiilor nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995 şi, prin urmare, al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestei legi.

În susţinerea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai arătat şi că motivarea instanţei este rezultatul unei vădite erori materiale de calcul, care demonstrează că situaţia de fapt nu a fost cercetată integral, fiind încălcate regulile indiviziunii forţate (indiviziunea forţată reţinută încalcă chiar şi regulile indiviziunii forţate).

Astfel, în ultimul paragraf de la fila x a deciziei s-a reţinut că intervenienţii au dobândit 387 mp, deşi, adunând suprafeţele cumulate cumpărate, acestea însumează 187 mp, mai puţin decât amprenta la sol a construcţiei C1, de circa 280 mp. La fel este şi situaţiei numitei P., care deţine, conform actului de vânzare, 25.71 mp din cei aproximativ 52 mp ai corpului B, din calculele evidenţiate în tabelul inserat în cuprinsul motivelor de recurs rezultând că titularii apartamentelor stăpânesc o suprafaţă totală de 187.12 mp.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în acelaşi paragraf s-a reţinut coproprietatea forţată, deşi în anul 2003, când a fost emisă dispoziţia nr. 1603 erau în vigoare dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma avută la data eliberării dispoziţiei, şi C. civ. de la 1864 care nu prevedea norme privind coproprietatea forţată, aceasta fiind o creaţie a doctrinei şi a practicii.

A afirmat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva încălcării art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie, dreptul de proprietate al recurentei-pârâte fiind recunoscut asupra a 538 mp, prin dispoziţia nr. x/2003, în mod retroactiv, fiind restituit în natură prin emiterea unei dispoziţii cu efectele legale prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data de 8 octombrie 2003) şi fiind încheiat un proces-verbal de predare-primire, nr. x/27.10.2003.

Recurenta-pârâtă a menţionat că atributele dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 538 mp nu pot fi restrânse, prin transformarea acestuia în stare de indiviziune, cu atât mai mult, forţată. Transformarea dreptului de proprietate iniţial, fără a exista un interes public, şi fără o justă şi prealabilă despăgubire, echivalează cu o expropriere, afectând toate atributele dreptului de proprietate şi posesia asupra bunului.

A susţinut că, ceea ce a reţinut instanţa de apel în paragrafele 6 şi 7 de la fila x a deciziei contravine Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat, respectiv art. 1201 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât litigiul este supus procedurii Legii nr. 10/2001, în care nu se poate opune autoritatea de lucru judecat a proceselor de drept comun (art. 47 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei de primar şi la cea a pornirii procesului).

De asemenea, între cele două proceduri există diferenţe, în ceea ce priveşte calitatea de persoana îndreptăţită, de moştenitor, de acceptarea a succesiunii, a dovezii dreptului de proprietate şi a preluării imobilului.

Recurenta-pârâtă a învederat că, nici din perspectiva dreptului comun, nu există autoritate de lucru judecat, pentru lipsa identităţii de persoană şi lipsa identităţii de cauză, în prezent principiul unanimităţii nemaifiind o condiţie de promovare a acţiunii în realizarea dreptului, şi chiar dacă ar fi, în procedura Legii nr. 10/2001, persoanele care au formulat notificare, chiar dacă nu ar avea întregul drept de proprietate, prin dreptul de acrescământ, pot cere şi obţine întreaga proprietate preluată abuziv.

Astfel, chiar dacă în mod nejustificat s-ar porni de la realitatea judiciară evidenţiată în decizia nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, conform căreia numita A. are un drept de coproprietate, iar nu un întreg drept de proprietate, aceasta ar avea dreptul să solicite restituirea integrală a proprietăţii, în procedura Legii nr. 10/2001.

5.3 Recursul pârâtei BB. împotriva încheierii din 7 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2011

În susţinerea acestui recurs, pârâta BB. a arătat că, prin decizia nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, curtea a menţionat, la fila x, că, prin contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, intervenienţii au dobândit dreptul de proprietate asupra unor suprafeţe indivize de teren, totalizând 387 mp (suprafaţa depăşeşte amprentele la sol ale celor două corpuri de construcţii - 273,1 mp f 49 mp = 322,1 mp - determinate conform expertizei topografice). Astfel, a reţinut că, în calitate de proprietari ai apartamentelor din imobil, intervenienţii şi pârâta sunt în indiviziune forţată asupra întregului teren situat în Bucureşti, str. x, exercitând împreună prerogativele dreptului de proprietate.

Recurenta-pârâtă a apreciat că această reţinere a instanţei de apel este eronată, întrucât suprafeţele cumpărate însumează 187 mp, iar nu 387 mp.

A arătat, de asemenea, că instanţa, prin încheierea recurată, a respins cererea, cu motivarea că, în sfera erorilor materiale prevăzute de art. 281 C. proc. civ., nu sunt incluse aprecierea şi interpretarea probelor, eroarea invocată nefiind materială, ci de judecată, cenzurabilă în calea de atac.

Invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că eroarea săvârşită de curtea de apel este de calcul, fiind posibil a fi îndreptată în procedura îndreptării erorii materiale, fiind pronunţată cu încălcarea art. 281 C. proc. civ., întrucât suprafeţele indivize de teren ale intervenienţilor din contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 totalizează 187 mp, iar nu 387 mp.

5.4 Recursul intervenientei Q. împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

În susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 si 9 C. proc. civ., intervenienta Q. a susţinut că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală.

A arătat că locuieşte neîntrerupt în apartamentul nr. x situat în corpul B al imobilului din Bucureşti, str. x, din anul 1980.

A menţionat că, prin dispoziţia nr. x/08.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a restituit în natură numitei A. apartamentul nr. x, etajul 1 şi apartamentul nr. x, situate în corpul A al imobilului din Bucureşti, strada x nr. 13, format, în totalitatea sa, din construcţiile de tip A (S+P+3E) şi un corp de tip B (P+1E) şi terenul în suprafaţă de 538,00 mp, din totalul de 925,00 mp, aferent construcţiei ce s-a restituit şi liber curte. În temeiul acestei dispoziţii a fost emis procesul-verbal de predare-primire nr. x/27.10.2003 de către G..

Recurenta a arătat că, deşi din cuprinsul dispoziţiei şi al procesului-verbal de predare-primire menţionate anterior, nu rezultă că apartamentul în care locuieşte a fost restituit în natură numitei A., aceasta a formulat notificare în vederea încheierii unui contract de închiriere în temeiul O.U.G. nr. 40/1999. A precizat că, la acel moment, i-a adus la cunoştinţă notificatoarei aspectele relevate anterior, însă aceasta nu a întreprins niciun demers pentru lămurirea situaţiei, în sensul că nu a formulat contestaţie împotriva deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

A afirmat că, la termenul din 02.03.2011, la interpelarea instanţei, reprezentanta pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti a confirmat că decizia nr. 1603/08.10.2003 nu a fost modificată.

Mai mult decât atât, numita A. a formulat cerere de evacuare a recurentei din imobil, pe calea ordonanţei preşedinţiale, cererea formând obiectul dosarului nr. x/2006, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Judecata acestui dosar a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din 12.02.2007, până la soluţionarea prezentei cauze.

Ulterior acestui moment, recurenta a arătat că a făcut demersuri la G., această instituţie comunicându-i, prin adresa nr. x/10.02.2010, că apartamentul pe care îl ocupă, ca de altfel, întregul corp B al imobilului, nu au făcut obiectul restituirii în natură către numita A., încheindu-se contract de închiriere valabil şi în prezent.

A susţinut că soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii sale de intervenţie, cu motivarea că, din eroare în cuprinsul dispoziţiei s-a menţionat că apartamentul nr. x, etajul 1 este situat în corpul A al imobilului, echivalează cu o pronunţare asupra a ceea ce nu s-a cerut, întrucât persoana îndreptăţită la restituire nu a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1603/2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a solicitat îndreptarea erorii materiale sau rectificarea acesteia.

Dacă instanţa de recurs va trece peste aceste apărări, recurenta a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, ca fiind emisă cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 498/2003).

A menţionat că, faptul că a mai formulat o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a aceleiaşi dispoziţii (care a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă), nu poate conduce la respingerea prezentei cereri pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, întrucât, hotărârea nu este irevocabilă, judecata cauzei fiind suspendată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie până la soluţionarea, prin hotărâre irevocabilă, a cauzei pendinte şi pentru că, prin hotărârea menţionată, nu a fost soluţionat fondul cauzei.

Recurenta a susţinut că, prin admiterea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, părţile ar fi repuse în situaţia anterioară, imobilul revenind în proprietatea statului, astfel încât recurenta ar continua să locuiască în apartamentul pe care îl ocupă, fie în baza unui contract de închiriere, fie în baza unui contract de vânzare-cumpărare, întrucât acesta a fost construit din fondurile statului.

Deşi a făcut demersuri pentru cumpărarea apartamentului în care locuieşte, după apariţia Legii nr. 112/1995, cererea sa nu a putut fi soluţionată din cauza faptului că se formulase notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 de către numita A..

A susţinut recurenta că, prin emiterea dispoziţiei contestate, s-a dispus restituirea în natură a imobilului în care locuieşte recurenta, în favoarea unei persoane care nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, încălcându-se dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a acestui act normativ.

Prin cererea de intervenţie voluntară a atacat un act emis cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative, care îi produce o vătămare, astfel încât sancţiunea care se impune este nulitatea absolută a actului atacat.

Prin promovarea cererii de intervenţie în interes propriu, recurenta a afirmat că urmăreşte obţinerea unui folos propriu din anularea dispoziţiei atacate (acesta rezidă din contractul său de închiriere încheiat cu statul şi posibilitatea cumpărării apartamentului în care locuieşte şi în prezent), astfel încât a apreciat că poate invoca nulitatea dispoziţiei, justificând interes în promovarea unei astfel de cereri, având calitate procesuală activă.

Contrar opiniei instanţei de apel, bazată în principal pe prezumţii, a arătat că, din toate probele administrate în cauză, a rezultat că imobilul bombardat a fost preluat, în fapt, anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, că acesta a fost preluat în stare de distrugere care nu permitea locuirea, că refacerea acestuia s-a făcut de către stat şi nu de către autorul pârâtei şi că, în urma refacerii, a rezultat un imobil nou în ceea ce priveşte parterul şi etajele superioare.

Or, potrivit art. 1.3 lit. c) pct. iii din H.G. nr. 498/2003, nu constituie preluare abuzivă şi nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 distrugerile de construcţii în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau altele asemenea, motiv pentru care se impune constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti.

5.5 Recursul intervenienţilor N. şi T. împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

5.5.1 În susţinerea recursului, intervenienţii N. şi T., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au afirmat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, întrucât preluarea unor imobile avariate pe timp de război nu este considerată de legiuitor ca fiind o preluare abuzivă, iar imobilele construcţii definitive edificate de stat după data preluării nu fac obiectul actului normativ menţionat.

Deşi intervenienţii au arătat că imobilul aflat în proprietatea autorului numitei A. a fost demolat în urma bombardamentelor din 1944 şi reconstruit de Gospodăria de Partid, ceea ce exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, curtea, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor anterior enunţate, dar şi a dispoziţiilor art. 1199 şi art. 1203 C. civ. (1864) a ajuns la concluzia eronată potrivit căreia Statul Român a preluat abuziv, de la autorul apelantei-pârâte, imobilul din Strada x nr. 13 în starea în care acesta se găsea la data emiterii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 a Primarului Municipiului Bucureşti.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 1203 C. civ., "magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea", ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Recurenţii-intervenienţi au arătat că instanţa de apel a reţinut că principalul corp al construcţiei din str. x a fost grav avariat în urma bombardamentelor din 1944 şi nu distrus, însă acest aspect este contrazis de înscrisurile aflate la dosar şi de expertizele realizate în cauză.

Astfel, din autorizaţia de construire nr. x/1946 rezultă că este autorizată refacerea clădirii, care a fost degradată în totalitate de bombardamente, peste subsolul existent urmând a se reface parterul şi etajele 1 şi 2, urmând a se executa un etaj nou. Şi în cererea de eliberare a autorizaţiei, A., A. şi A. menţionau că imobilul este sinistrat şi că necesită reparaţii radicale. De asemenea, în tabloul anexă la autorizaţie se arată că, din edificiul existent pe teren, se păstrează numai subsolul, urmând a fi refăcute parterul, etajul 1 şi 2, etajul 3 fiind construcţie nouă, împreună cu un garaj.

Conform menţiunilor existente pe autorizaţie, aceasta a fost ridicată/preluată în luna februarie 1947.

De asemenea, prin cererea adresată de A. la 17.06.1947 Uzinelor Comunale Bucureşti, aceasta a solicitat scutirea de la plata taxelor, susţinând că imobil fusese bombardat (era sinistrat) şi nu era locuit (adresa nr. x - dosar x/2009 şi răspunsul UCB din 21.10.1947 din care rezultă că, şi la această dată, imobilul era tot sinistrat şi că nu se dezbătuse succesiunea).

La 10 martie 1947, A., A. şi A., succesori ai lui A. lunian (fără a se face dovada acestui fapt prin emiterea unui certificat de moştenitor), au semnat cu constructorii C. şi D. o convenţie, prin care aceştia din urmă se obligau să repare şi să transforme imobilul deteriorat în urma bombardamentului, urmând ca, după terminarea efectivă a lucrărilor, deţinătorii imobilului să devină proprietarii exclusivi asupra subsolului, parterului şi garajelor, iar constructorii proprietari asupra apartamentelor ce le vor construi deasupra parterului, a două garaje construite în curtea imobilului şi a cotei de teren aferent. Convenţia urma a fi realizată până la 15.06.1947.

Or, aspectele anterior relatate constituie argumente certe pentru prezumţia potrivit căreia lucrările prevăzute în convenţie nu au fost realizate.

Dacă prevederile convenţiei s-ar fi realizat în perioada 1947-1950 pentru imobilul în cauză ar fi trebuit să figureze, în calitate de titulari de rol fiscal, atât urmaşii lui A., cât şi constructorii C. şi D., plătind impozitul aferent suprafeţei ocupate, mai mare decât cea anterioară. Din adresele nr. x şi y emise de Direcţia Generală de Impozite rezultă că nu aveau rol deschis pentru imobil nici numiţii Iunian, nici constructorii.

Recurenţii-intervenienţi au arătat că, în mod eronat a prezumat instanţa de apel că, din cererea chiriaşului EE., transmisă către Uzinele Comunale Bucureşti, rezultă finalizarea lucrărilor asumate de constructori.

Instanţa a reţinut că, din conţinutul cererii rezultă că lucrările la imobil au fost întrerupte în toamnă, dar prezumă, prin raportare la "restul precizărilor", fără a menţiona care au fost aceste precizări, că întreruperea lucrărilor s-ar fi datorat finalizării acestora.

Aceasta este o prezumţie eronată, care nu ţine cont de celelalte înscrisuri enumerate. Din conţinutul adresei emise de LL., nr. x/13.03.2012, reiese că în 1950 imobilul era în construcţie. Cu toate acestea, referitor la imobilul din str. x sector 1, nu există deviz final de construire şi planuri de execuţie pentru perioada în care apelanta-pârâtă pretinde că s-ar fi efectuat aceste lucrări potrivit convenţiei, deşi aceasta prevedea încheierea unui proces-verbal de recepţie. Mai mult, din adresa nr. x/21.11.1994 a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului rezultă că, în perioada 10.03.1947 - 31.12.1950, nu figurează niciun alt act de vânzare-cumpărare, contract de construcţie, contract de recepţie etc, aceleaşi concluzii desprinzându-se şi din răspunsul Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Generale (adresa nr. x din 1994).

Din adresele eliberate de A.F.I. şi de S.C. Herăstrău Nord S.A., nr. x/1997 şi nr. y/18.08.1992 rezultă că, în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, poziţia 4067, a fost naţionalizat de la autoarea A., un singur apartament din imobilul situat în str. x, iar în adresa nr. x emisă de S.C. Herăstrău Nord S.A. se face vorbire despre un singur apartament preluat de la aceasta.

Prezumţia instanţei de apel referitoare la eroarea cuprinsă în menţiunile anexei nu are puterea de a naşte probabilitatea, cum prevăd dispoziţiile art. 1203 C. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut ca fiind de notorietate lipsa de rigoare a funcţionarilor statului comunist care au întocmit listele cu imobilele preluate, aspect care s-ar datora "convingerii că imobilele se preluau integral, iar conţinutul listelor nu era relevant sub acest aspect".

Acest aspect este contrazis de conţinutul anexei Decretului nr. 92/1950, unde, la numeroase poziţii, sunt specificate mai multe apartamente la aceeaşi adresă. În realitate, împrejurarea că, în anexa decretului de expropriere, se menţionează un singur apartament preluat în str. x, nu reprezintă o eroare, cum în mod greşit a prezumat curtea, întrucât, astfel cum rezultă din probele administrate, preluarea imobilului în fapt s-a realizat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, iar acesta a fost refăcut de către stat. În realitate, a fost preluat un singur apartament, respectiv subsolul, care nu fusese avariat şi nu a făcut obiectul lucrărilor de refacere.

Delegaţia 374 cuprinde, contrar prezumţiilor instanţei de apel, detalii exacte cu privire la imobilele preluate spre administrare. La 2 martie 1949, Gospodăria de Partid, prin reprezentant, ing. MM., a preluat de la Direcţia de Cadastru a Primăriei un număr de trei planuri ale imobilului din str. x sector 1, pentru efectuarea lucrărilor de construire, împrejurare din care rezultă că, încă din anul 1949, Gospodăria de Partid a început lucrările de construire a imobilului, anterior preluării prin Decretul nr. 92/1950.

Recurenţii-intervenienţi au arătat că, în mod eronat a prezumat curtea, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1199 şi 1203 C. civ., că, prin preluarea a doar trei planuri se face dovada că s-a arătat un interes limitat de către partid pentru această construcţie. În realitate, cele trei planuri preluate se refereau la întreg imobilul, la autorizaţia de construire din 1946, neexistând mai multe planuri anexe.

De asemenea ordinul de execuţie din 16.11.1949 emis de CCPMR cu privire la efectuarea branşamentului de gaz, cât şi procesul-verbal din 09.02.1950, atestă că preluarea s-a făcut anterior Decretului nr. 92/1950, lucrările de construcţie fiind efectuate de stat. Conform adresei nr. x/2002 emise de Regia Naţională de Apă Bucureşti, în anul 1950 la imobil s-au efectuat lucrări de branşament la instalaţia de apă, titularul acesteia, cât şi a autorizaţiei emise în acest sens fiind CCPMR.

Recurenţii-intervenienţi au susţinut că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că, în raportul privind datele necesare pentru completarea fişelor de evidenţă a mijloacelor de bază, întocmit de ILL Raionul Stalin, s-a consemnat că imobilul se compune din 2 corpuri (A-B), corpul A având subsol, etaj II şi mansardă cu 5 apartamente, când, în realitate, în documentul intitulat "fişe mijloace de bază", întocmit de ILL Stalin la 05.10.1951 sunt consemnate suprafeţele locuibile ale corpului A, ca fiind parter - 278 mp 273 mp -273, etaj 3- 273 mp, existând 2 apartamente pe fiecare nivel, în total 1097 suprafaţă locuibilă.

Curtea a prezumat greşit că lipsa oricărei menţiuni cu privire la etajul 3 a fost rezultatul unei erori, iar nu a împrejurării că, la acel moment (1949-1950), etajul 3 nu era construit, prin referire la faptul că, la mansardă, s-ar fi identificat 5 apartamente. Această împrejurare este contrară realităţii, având în vedere că, în acest înscris, se menţionează că, în total, în corpul A erau 5 apartamente, nefiind posibilă o astfel de configuraţie, având în vedere că respectiva construcţie permitea doar două apartamente pe nivel.

Au arătat că fişa nr. x/05.09.1965 şi fişa 3974 privind reevaluarea clădirilor de locuit şi a construcţiilor gospodăreşti aflate în administrarea sfaturilor populare, atestă că anul construirii corpului A este 1950, an în care a fost ridicat un imobil de locuit tip bloc, cu subsol, trei etaje, pod şi mansardă, cu o suprafaţă locuibilă de 1553 mp, aflat în proprietatea statului.

Această situaţie referitoare la anul ridicării construcţiei este confirmată şi prin decizia nr. 183 A/05.04.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conform căreia martorii chemaţi în proces au declarat sub jurământ, că, în perioada 1949 – 1951, lucrările efectuate la imobil au fost făcute de militari, care puteau lucra doar pentru stat.

Motivarea instanţei de apel în sensul că familia Iunian ar fi reconstruit imobilul are la bază documentul schiţă analizat şi de expertul tehnic II., înscrisul purtând o ştampilă a Întreprinderii nr. 19, întreprindere de stat, înregistrată în Registrul Comerţului la 22.03.1949, când familia Iunian nu mai avea dreptul de a construi.

Recurenţii-intervenienţi au susţinut că toate expertizele efectuate în cauză au concluzionat că nu există identitate între imobilul existent şi autorizaţia de construcţie emisă în anul 1946.

Ignorând acest aspect, instanţa a apreciat eronat că, deşi au fost constatate diferenţe relevante în ceea ce priveşte suprafeţele, înălţimile, elementele de structură al construcţiilor existente, acest fapt este de natură a evidenţia împrejurarea că executarea lucrărilor s-a realizat fără respectarea strictă a documentaţiilor.

5.5.2 Recurenţii-intervenienţi au afirmat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat.

Au făcut referire la decizia nr. 2399/14.06.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin care s-a confirmat irevocabil soluţia de respingere pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei A. în acţiunea în revendicare a imobilului, reţinându-se că nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii lui A., care figura la administraţia financiară în perioada 1942-1950, ca proprietar al imobilului în litigiu, naţionalizat la 20 aprilie 1950.

Au susţinut că, în mod greşit a aplicat instanţa de apel dispoziţiile art. 1201 C. civ., fără a reţine autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a pârâtei, în condiţiile în care, anterior, s-a constatat, irevocabil, că autorul acesteia, A., nu a fost unic moştenitor al imobilului, respectiv că nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii după A. şi A., şi că actul de partaj voluntar nu putea constitui act translativ de proprietate în ceea ce priveşte transmiterea cotei din dreptul de proprietate aparţinând numitei A..

Recurenţii-intervenienţi au făcut referire şi la sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1801/15.10.2003 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost respinsă, pentru lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului, cererea formulată de reclamanta A. prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 asupra apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, str. x. Prin această hotărâre s-a reţinut că nulitatea absolută a contractelor poate fi invocată de persoana îndreptăţită să solicite restituirea în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, însă reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său, A., asupra apartamentelor vândute.

În sprijinul acestei concluzii, în considerentele sentinţei, s-a reţinut că procesul-verbal din 20.05.1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare nu face dovada dreptului de proprietate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 115/1938 privitoare la efectul constitutiv al intabulării, nici cele ale art. 32 şi 33 din Decretul nr. 115/1938 privind principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară. De asemenea, s-a apreciat că nici actul de partaj autentificat sub nr. x/06.05.1947 nu poate constitui titlu de proprietate, având doar efect declarativ de drepturi, sens în care au fost pronunţate şi sentinţa civilă nr. 756/30.06.2000 a Tribunalului Bucureşti, decizia civilă nr. 183/05.04.2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

Cu privire la aceste hotărâri judecătoreşti, curtea a considerat că nu li se poate reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât au fost pronunţate în acţiuni prin care reclamanta A. a revendicat imobilul din str. x ori a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, privind apartamente din acest imobil, fundamentându-şi acţiunile pe norme de drept comun, ce reglementau dreptul de proprietate ori condiţiile de validitate a contractelor. Dispoziţia a cărei nelegalitate a fost invocată în prezentul litigiu a fost emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care a recunoscut dreptul la reparaţii pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, în perioada regimului comunist şi persoanelor care au eşuat în valorificarea drepturilor lor, pe calea unei acţiuni de drept comun.

Recurenţii-intervenienţi au arătat că motivarea instanţei de apel, în respingerea reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este eronată şi contrară considerentelor expuse anterior, din perspectiva verificării condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (existenţa notificării formulate cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 - fost art. 21, apartenenţa imobilului solicitat la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, calitatea entităţii notificate de unitate deţinătoare a bunului imobil şi calitatea notificatorului de proprietar sau de succesor în drepturi al persoanei care a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării de stat).

Din perspectiva analizării acestei din urmă condiţii, recurenţii-intervenienţi au susţinut că, prin aplicarea greşită a normelor legale, curtea a înlăturat caracterul efectului pozitiv a cel puţin două hotărâri judecătoreşti, în care s-a reţinut, irevocabil, că numita A. nu a făcut dovada că autorul său a fost unic moştenitor, proprietar al imobilului (decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie) sau că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său, A., asupra apartamentelor vândute (sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti).

Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 1201 C. civ., în mod eronat a aplicat instanţa de apel dispoziţiile art. 20.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 48 din Legea nr. 10/2001, la care a făcut referire instanţa atunci când a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat în cauză, recurenţii-intervenienţi au arătat că, pe de o parte, nu are relevanţă, având în vedere că, motivul pentru care A. a eşuat în valorificarea pretinsului său drept pe calea dreptului comun, a fost pentru că nu a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului al autorului său, A., condiţie esenţială pentru recunoaşterea dreptului la reparaţii pentru imobilele preluate abuziv de stat în temeiul Legii nr. 10/2001. Mai mult, art. 48 din Legea nr. 10/2001 a fost declarat neconstituţional prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1055/2008, în considerarea faptului că ar anula efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel nu a făcut vreo referire la faptul că acest articol a fost declarat neconstituţional, ci l-a aplicat, în detrimentul principiului statului de drept şi preeminentei dreptului într-o societate democratică.

Recurenţii-intervenienţi au apreciat că decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie a recunoscut irevocabil dreptul de proprietate al Statului Român asupra construcţiilor din str. x, în raport cu succesorii lui A., iar instanţa de apel nu putea, fără a încălca securitatea raporturilor juridice, să nege acest drept câştigat.

Nici justificarea că Legea nr. 10/2001 a oferit şansa foştilor proprietari la o paletă mai largă de dovezi asupra dreptului de proprietate, nu poate anula decizia irevocabilă nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, în care pretinsa proprietară/succesoare în drepturi a avut posibilitatea să-şi dovedească dreptul de proprietate, în condiţiile în care, în cauză, nu au fost exhibate alte acte în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor pârâtei, iar prin interpretarea actului de partaj voluntar, ca fiind un act doveditor al dreptului de proprietate şi prin aplicarea art. 492 C. civ., instanţa a validat, ca act de proprietate, un act anterior invalidat.

Au susţinut recurenţii-intervenienţi că, în mod greşit a aplicat instanţa de apel dispoziţiile legale atunci când a reţinut că se impun dezlegările din considerentele deciziei nr. 2838/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A., s-a anulat dispoziţia nr. x/01.04.2005 a Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi a fost obligată pârâta să emită dispoziţia de restituire în natură a apartamentului nr. x, corp A, situat în imobilul din Bucureşti, str. x.

La momentul pronunţării acestei decizii, era deja pronunţată decizia 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea ca A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său, A.. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este greşit aplicat de instanţa de apel şi din perspectiva faptului că decizia a rămas irevocabilă după două luni de la declararea, ca neconstituţional, a art. 47 (fost 48) din Legea nr. 10/2001.

Recurenţii-intervenienţi au afirmat că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu au fost aduse probe pentru răsturnarea forţei obligatorii a dezlegărilor date cu autoritate de lucru judecat, în sensul că imobilul a fost reparat şi supraetajat cu etajul trei de autorii reclamantei şi că, la data naţionalizării, a fost preluat de stat în noua configuraţie şi că imobilul existent astăzi este nou, fiind edificat de stat.

5.5.3 În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947, deşi, astfel cum reiese din încheierea notarială nr. 892 din 23 februarie 2011, nu a fost dezbătută succesiunea defunctului A..

Curtea a schimbat natura actului de partaj, prin care se putea realiza cel mult împărţirea bunurilor rămase în masa succesorală (cota de 1/2 aparţinând lui A.), apreciind că acesta poate avea şi natura unui act translativ de proprietate în ceea ce priveşte cota de 1/2 aparţinând soţiei supravieţuitoare, A.. Astfel, instanţa a schimbat, în mod vădit, înţelesul actului dedus judecaţii, reţinând că s-a făcut dovada calităţii de proprietar în ceea ce o priveşte pe beneficiara dispoziţiei contestate.

5.5.4 În argumentarea motivului de recurs încadrat în art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi au susţinut că instanţa a ignorat complet o serie de înscrisuri administrate pe parcursul derulării cauzei, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (adresa nr. x/23.12.2010, în care se menţionează că nu se deţine actul transcris de Grefa Tribunalului Ilfov, secţia Notariat la nr. 5572/1923, adresa nr. x/07.12.2010 emisă de Direcţia Generală de Impozite către S.C. Herăstrău Nord S.A., conform căreia, în perioada 1945-1950 nu exista rol fiscal pentru imobilul din str. x, sector 1 şi nici documente pe numele A., A., A. şi A., adresa nr. x/2010 eliberată de Direcţia Impozite din care rezultă că nu există rol fiscal pentru perioada 1945-1950 pentru imobilul din str. x, sector 1 pe numele C. şi D., NN., adresa nr. x/2002 emisă de Regia de Apă, conform căreia, în 1950 se făceau lucrări, adresa nr. x/04.02.1950 de la KK., adresa nr. x/13.03.2021 eliberată de LL. din care rezultă că, la nivelul anului 1950, CCPMR avea şantier în str. x şi se solicitau bani pentru introducerea unui branşament de apă pentru blocul în construcţie, adresa nr. x/22.04.1994 de la Direcţia Impozite, potrivit căreia, la poziţia 20 a figurat proprietar A. din 1942-1950, recensământul de la 1948 al caselor şi persoanelor din care rezultă că A., A., A. şi A. nu figurează în str. x, şi nici imobilul nu este înregistrat, fiind încă sinistrat, desenul plan de situaţie cu imobilele avariate de pe strada x, aflat în arhiva primăriei, situaţia juridică nr. 3131/24.04.1998 comunicată de S.C. Herăstrău Nord S.A., conform căreia situaţia juridică a apartamentului nr. x, este diferită de situaţia juridică a celorlalte apartamente din imobil, întrucât trecerea în proprietatea statului a acestuia s-a făcut în baza Decretului nr. 326/1949, prin decizia nr. 503/13.05.1955 de la C. civ. E. fără a se cunoaşte proprietarul, adresa nr. x/30.09.1997 de la S.C. Herăstrău Nord, în care s-a arătat că anul construcţiei este 1950, adresa nr. x/17.02.1999 de la aceeaşi instituţie, în care se specifică anul construcţiei, ca fiind 1950).

5.6 Recursul intervenienţilor I., J., V., W., X., M., Y., Z. şi P. împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

5.6.1 În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienţii I., J., V., W., X., M., Y., Z. şi P. au susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât aceasta nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie principală, fiind încălcate prevederile Legii nr. 10/2001, ale H.G. nr. 498/2003 - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 480, 492 şi următ. C. civ., art. 1201 C. civ. şi art. 49 şi următ. C. proc. civ.

Recurenţii au arătat că, pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat (înscrisuri) subiectiv şi trunchiat, fiind preluate, în principal, susţinerile pârâtei A..

Au afirmat că instanţa de apel a reţinut că Statul Român a preluat abuziv, de la autorul pârâtei BB., imobilul din str. x în starea în care acesta se afla la data emiterii dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a Primarului Municipiului Bucureşti şi că, în calitate de proprietari ai terenului dobândit în temeiul dispoziţiilor art. 644 C. civ. prin contractul de vânzare-cumpărare din 1923, soţii Iunian au devenit, în temeiul dispoziţiilor art. 492 C. civ., proprietarii construcţiilor edificate asupra acestuia; că înscrisurile atestă împrejurarea că principalul corp al construcţiei a fost grav avariat în urma bombardamentelor din anul 1944, dar nu s-a prăbuşit fiind distruse prin incendiere elementele de lemn (acoperiş, plafoanele dintre etaje, tâmplăria), tencuielile şi instalaţiile, în timp ce zidurile au rezistat şi că intenţia fermă a proprietarilor imobilului, de a repara şi extinde construcţiile existente, rezultă nu numai din autorizaţia de construcţie nr. x/07.11.1946, dar şi din convenţia autentificată de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, sub nr. x/1947.

Au mai arătat că instanţa de apel a apreciat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al lui A. asupra terenului, dovezile examinate atestând existenţa construcţiilor reparate, consolidate şi extinse, anterior realizării primelor acte de administrare de către entităţile statului (branşamentele din 1949 şi 1950) şi Decretulului nr. 92/1950, care determină incidenţa prevederilor art. 492 din C. civ. de la 1864, care instituie o prezumţie legală de proprietate asupra construcţiilor, în favoarea proprietarului terenului.

Au menţionat că instanţa de apel s-a referit la înscrisurile întocmite de entităţile statului comunist, pe care le-a prezentat succint, apreciind că nu sunt de natură a constitui dovezi contrare dreptului de proprietate probat prin alte mijloace legale, fiind notorie lipsa de rigoare a funcţionarilor statului comunist care au întocmit anexele Decretului nr. 92/1950, probele administrate în cauză nefiind de natură să răstoarne această prezumţie relativă în favoarea Statului Român.

Referitor la expertizele efectuate în cauză, recurenţii-intervenienţi au susţinut că şi acestea au fost apreciate ca atestând ipoteza faptului că A., autorul beneficiarei dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003, a avut la data preluării abuzive de către stat, calitatea de proprietar al imobilului situat în str. x, a cărui configuraţie nu a fost modificată ulterior preluării.

Însă, curtea nu a menţionat raportul de expertiză întocmit de expert OO., prin care s-a stabilit ca imobilul este nou şi reconstruit de către stat.

Recurenţii-intervenienţi au afirmat că raportul depus de expert II., însuşit în parte de instanţă, a fost întocmit cu încălcarea Legii nr. 50/1991, întrucât nu a răspuns şi nu a clarificat obiectivele stabilite de instanţă, opinia exprimată fiind greşită, confuză, neconcludentă şi incompletă, astfel încât nu putea fi luată în considerare.

Referitor la edificarea imobilului, au susţinut că prezumţia instituită de art. 492 C. civ. 1864 a fost răsturnată şi că proprietarii acestuia şi pretinşii constructori nu au reconstruit imobilul după distrugerea acestuia, neexistând vreo dovadă concretă cu privire la acest aspect. Astfel, prin convenţia din 10 martie 1947, se stabilise ca, după terminarea integrală a construcţiei, să se încheie un act translativ de proprietate (proces-verbal de terminare a lucrărilor). Prin urmare, au apreciat că ceea ce s-a prevăzut în convenţie nu s-a executat, aceasta având caracter potestativ, neputând constitui titlu de proprietate, astfel cum au reţinut în mod irevocabil instanţele de judecată.

Recurenţii-intervenienţi au arătat că nu există documente care să ateste executarea lucrărilor de proprietari şi de pretinşii constructori, ci unele care confirmă că imobilul a fost reconstruit de către stat. Astfel, au afirmat că aspectul reţinut de instanţă, în sensul că autorul beneficiarei dispoziţiei nr. 1603/2003 a avut, la data preluării abuzive de către stat, calitatea de proprietar al imobilului, a cărui configuraţie nu a fost modificată ulterior preluării, este în contradicţie cu realitatea evidentă. Mai mult, în toate rapoartele de expertiză (cu excepţia celui întocmit de expertul II.) s-a stabilit că imobilul a fost reconstruit de Statul Român şi că între clădirea actuală şi imobilul iniţial nu există identitate.

Reiese astfel că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare ale acesteia, precum şi a normelor de drept comun, în sensul că autorii notificatoarei nu au fost proprietarii construcţiilor din imobilul situat in str. x.

5.6.2 În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi au arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ.

Au susţinut că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat, existând numeroase hotărâri în litigii privind imobilul în totalitate sau numai anumite apartamente, introduse de A. pentru revendicarea apartamentelor, precum şi de S. (pretinşii constructori conform convenţiei), care au fost respinse prin hotărâri definitive şi irevocabile, având la bază constatarea că proprietarii şi constructorii nu au executat lucrările de refacere a imobilului în baza autorizaţiei de construire şi a convenţiei.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că aplicarea principiului autorităţii lucrului judecat confirmă concluzia că autorul notificatoarei A. a avut calitatea de proprietar al imobilului în litigiu la data preluării abuzive de către stat, iar acesta avea configuraţia existentă la data emiterii dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 a Primarului Municipiului Bucureşti.

Curtea a reţinut că se impune a se stabili care sunt efectele unor hotărâri judecătoreşti, dar a analizat doar câteva dintre ele, şi a făcut aprecieri greşite, în parte, cu privire la decizia civilă nr. 1462/09.12.1994 a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţa civilă nr. 3686/28.03.1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, decizia civilă nr. 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1801/15.10.2003 a Tribunalului Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 1285/2005 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2838/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenţii-intervenienţi au afirmat că instanţa de apel a analizat greşit, trunchiat şi tendenţios hotărârile, reţinând că există identitate între imobilul revendicat şi cel edificat de autorii reclamantei şi concluzionând că niciuneia dintre hotărârile judecătoreşti evocate nu i se poate reţine efectul autorităţii de lucru judecat, întrucât nu este întrunită tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. -1864 între cauzele soluţionate prin aceste hotărâri şi prezenta cauză.

Arătând că proprietarii şi pretinşii constructori nu au reconstruit imobilul după distrugerea acestuia, neexistând nicio dovadă că au executat lucrările de refacere - situaţie reţinută în majoritatea hotărârilor judecătoreşti – recurenţii-intervenienţi au susţinut că există autoritate de lucru judecat pe acest aspect, litigiile fiind între aceleaşi părţi (şi/sau împreună cu alţii), având acelaşi obiect (imobilul sau unele apartamente din imobil) şi aceeaşi cauză, în care s-a pus problema dreptului de proprietate al apelantei A. asupra imobilului sau a unor apartamente din imobil.

5.6.3 Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi au susţinut nelegalitatea hotărârii de respingere a acţiunii formulate de Prefectul Municipiului Bucureşti şi a hotărârii de respingere a cererii de intervenţie accesorie pe care au formulat-o.

Au precizat interesul formulării cererii de intervenţie în interes propriu, prin raportare, în principal, la partea din dispoziţia nr. x/2003 privind terenul aferent construcţiei, utilităţile şi părţile comune ale imobilului, curtea reţinând că terenul în suprafaţă de 538,00 mp, din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei şi curţii imobilului, a fost restituit în natură prin dispoziţia menţionată, emisă cu respectarea principiului instituit prin art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, că măsura nu este de natură să prejudicieze drepturile sau interesele intervenienţilor-cumpărători ai unor apartamente din imobil şi că, în calitate de proprietari, aceştia se regăsesc împreună cu pârâta, în indiviziune forţată asupra întregului teren situat în str. x, exercitând împreună prerogativele dreptului de proprietate asupra acestuia.

Rezultă astfel că instanţa, deşi a analizat situaţia terenului aferent imobilului şi a terenului restituit, nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie principale, care este distinctă de cererea de intervenţie accesorie.

6. Întâmpinările

La 7 septembrie 2022, intervenienţii I., J., V., W., X., M., Y., Z. şi P. au depus întâmpinări la recursurile declarate de Prefectul Municipiului Bucureşti, T., N., şi Q..

La 22 septembrie 2022, recurenta-pârâtă BB. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea tuturor celorlalte recursuri declarate în cauză.

La aceeaşi dată, intervenienţii I., J., V., W., X., M., Y., Z. şi P. au depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâta BB., prin care au solicitat respingerea acestora.

Întâmpinări la recursurile promovate în cauză au depus şi intervenienţii N. şi T., solicitând admiterea recursurilor intervenientei Q., a reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti şi a intervenienţilor I., J., V., W., X., M., Y., Z. şi P. şi respingerea recursului formulat de pârâta BB., ca nefondat.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

7.1 În ceea ce priveşte recursul declarat de Prefectul Municipiului Bucureşti, acesta este nefondat.

1. Sub un prim aspect, a fost criticată modalitatea în care instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ. 1864, a reţinut autoritatea de lucru judecat pentru anumite hotărâri, respingând-o pentru altele.

Critica astfel formulată poate fi analizată prin prisma motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

În acest sens este de reţinut faptul că instanţa de apel s-a raportat la autoritatea de lucru judecat nu ca o excepţie procesuală, ci, din perspectiva efectului pozitiv, ca mijloc de probă ce nu a fost răsturnat prin proba contrară.

a) Recurentul susţine că în considerentele deciziei civile nr. 2399/14.06.2002 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod irevocabil că pârâta A. nu a făcut dovada că autorul acesteia a fost unic moştenitor, deci nu are calitate procesuală activă pentru că s-ar încălca regula unanimităţii şi, de asemenea, că nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii după A. şi după soţia supravieţuitoare A..

Critică şi împrejurarea că nu s-a ţinut cont că prin sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 1801/15.10.2003 a Tribunalului Bucureşti cererea reclamantei A. de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active şi pentru lipsa interesului pe motiv că nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său A. asupra apartamentelor vândute, în acel dosar fiind evaluate procesul-verbal din 20.05.1940 de Carte funciară şi actul de partaj.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, faptul că în acţiunea introductivă de instanţă recurentul reclamant a solicitat anularea deciziei de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 doar pentru motivul că imobilul deţinut în proprietate de autorul persoanei îndreptăţite nu mai exista la data intrării în vigoare a legii, fiind distrus în urma bombardamentelor din anul 1944, imobilul actual fiind unul edificat de Statul român în perioada 1947-1950.

În cuprinsul acestei acţiuni, s-a raportat la numiţii A. şi A. ca fiind proprietarii imobilului la nivelul anului 1923 şi al anului 1940, şi a invocat efectele actului de partaj voluntar din 6 august 1947, prin care moştenitorii defunctului A. au partajat, printre alte bunuri din masa succesorală, şi imobilul situat în str. x, fără a le contesta calitatea de proprietari.

Problema transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului de la proprietarul iniţial A., decedat în anul 1940, către descendenţii acestuia şi a dovezii dreptului de proprietate a fost invocată, ulterior, de către intervenienţi, ca mijloc de apărare, întemeiat pe dezlegările instanţelor care au soluţionat litigiile anterioare având ca obiect acţiunea în revendicare şi acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 ale chiriaşilor cumpărători.

În primă instanţă, a fost admisă acţiunea principală pe considerente referitoare la existenţa unui imobil nou, edificat de stat, cererile de intervenţie nefiind analizate pe fond, întrucât au fost respinse în principiu ca inadmisibile.

În apel, au fost admise în principiu cererile de intervenţie accesorie şi cererea de intervenţie principlă a numitei Q. în privinţa constatării situaţiei apartamentului nr. x etaj 1, corp B, a fost anulată hotărârea de primă instanţă şi, în evocarea fondului, a fost verificată şi apărarea referitoare la transmisiunea dreptului de proprietate şi dovada acestuia începând cu primul proprietar până la persoana care a formulat cererea în temeiul Legii nr. 10/2001, analizănd instanţa, în acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al dezlegărilor menţionate anterior.

În cauză, Înalta Curte urmează a analiza chestiunea de drept enunţată raportat la soluţia pronunţată de instanţa de apel care a examinat, pe fond, sub acest aspect, apărările intervenienţilor accesorii privind nulitatea dispoziţiei de retrocedare, împrejurare ce nu a fost contestată.

În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel acestei chestiuni litigioase, Înalta Curte reţine că ea este corectă.

Astfel, în mod judicios s-a reţinut în cauză, pe de o parte, că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat operează pentru litigiile în care a fost analizată convenţia de construire încheiată de A., A. şi A., în calitate de succesori ai lui A. la 10 martie 1947 cu constructorii C. şi D. prin care aceştia se obligau ca până la data de 15.06.1947 să repare şi să transforme imobilul deteriorat în urma bombardamentului,

Pe de altă parte, a fost înlăturat acest efect în privinţa hotărârilor menţionate (decizia nr. 2399/2002 a Curţii Supreme, sentinţa civilă nr. 1939/2003 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti) în care, aplicându-se dispoziţiile dreptului comun, s-a constatat lipsa calităţii procesuale active a numitei A., pe motiv că autorul său nu era unic proprietar iar procesul-verbal de înscriere în Cartea funciară şi actul de partaj voluntar între succesori nu fac dovada proprietăţii.

Aceasta, întrucât, corect s-a reţinut că problema încălcării principiului unanimităţii nu este valabilă în privinţa cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, unde este reglementat, prin art. 4 din lege, dreptul de acrescământ.

De altfel, chiar şi în condiţiile dreptului comun, principiul unanimităţii a fost înlăturat prin art. 643 din noul C. civ., aplicabil, conform dispoziţiilor tranzitorii reglementate de art. 63 din Legea nr. 71/2011, şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu era definitivă la data intrării în vigoare a noului C. civ., 1.11.2011.

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi împrejurarea că, în cadrul Legii nr. 10/2001, problema calităţii de persoană îndreptăţită din perspectiva dovedirii calităţii de succesor în drepturi a fostului proprietar a fost rezolvată, prin decizia de restituire recunoscându-se această calitate. Se reţine, în acest context, că procesul-verbal de înscriere în Cartea funciară a imobilului din 20.05.1940 şi actul de partaj voluntar prin care antecesorului persoanei îndreptăţie i s-a atribuit nuda propritate asupra imobilului, au fost completate cu dovezile privind existenţa contractului de vânzare cumpărare nr. x/5.05.1923 prin care A. şi A. au cumpărat imobilul în litigiu, astfel că, în procedura administrativă de emitere a dipoziţiei de restituire, această condiţie de fond a fost considerată îndeplinită.

Ca atare, în cauză nu poate fi invocat cu succes efectul pozitiv al acelor hotărâri, câtă vreme temeiul juridic al evaluării calităţii de persoană îndreptăţită la restituire (sub aspectul regimului probator şi al dovezilor ataşate) este diferit de cel avut în vedere la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti de care se prevalează, în recurs, reclamantul şi intervenienţii.

b) De asemenea, este de subliniat că, în legătură cu acelaşi imobil, a mai existat un litigiu întemeiat pe dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001 care viza restituirea în natură a altui apartament din imobil. În cadrul acestui litigiu, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A., s-a anulat dispoziţia nr. x/01.04.2005 a RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind obligată pârâta la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a apartamentului nr. x, corp A, situat în acelaşi imobil.

În acel litigiu, irevocabil în urma prounţării deciziei nr. 2838/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită a numitei A. şi faptul că imobilul a aparţinut autorilor acesteia, aceste chestiuni fiind corect valorificate, în prezenta cauză, de instanţa de apel prin puterea efectului pozitiv al autorităţii de lucu judecat, coroboate cu celelalte argumente, prezentate anterior.

Recurentul critică acest raţionament, susţinând că ignoră decizia 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate a autorului sau, A. şi consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 48 din Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă, invocă şi o motivare contradictorie cuprinsă în considerentele deciziei atacate.

Critica este nefondată, de vreme ce decizia nr. 2838/11.03.2009 este similară cauzei pendinte, întrucât face aplicarea normelor speciale ale Legii nr. 10/2001, menţinându-se justeţea aprecierilor anterioare, faţă de care nu există contradicţie, în sensul că evaluarea calităţii de proprietar s-a făcut în baza unor dispoziţii de drept comun şi a unui probatoriu ce mai sunt de actualitate la momentul prezentei judecăţi.

În ceea ce priveşte, argumentul utilizat suplimentar de instanţa de apel pentru înlăturarea acestui efect (referitor la aplicabilitatea art. 48 (fost 47) din Legea nr. 10/2001, prin aserţiunea că dreptul la reparaţii este reglementat şi pentru persoanele cărora acest drept nu li s-a recunoscut pe calea unei acţiuni de drept comun), este reală împrejurarea că, la data acestei analize, art. 48 fusese declarat neconstituţional prin decizia nr. 1055/2008 a Curţii Constituţionale, în măsura în care lipseşte de puterea lucrului judecat hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care persoanelor îndreptăţite li s-au respins acţiuni în revendicare sau cereri în constatarea nulităţii absolute a unor contracte de vânzare cumpărare, considerând instanţa de contencios constituţional că legiuitorul nu poate desfiinţa aceste hotărări prin impunerea textului de lege care permite ignorarea lor.

Însă, în cauză, chiar prin neaplicarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, justificată de constatarea neconstituţiinalităţii lui, astfel cum s-a arătat anterior, nu există elemente din hotărârile analizate, care să poată fi opuse dovezilor administrate în procedura Legii nr. 10/2001 care au conferit beneficiarei deciziei de restituire calitatea de persoană îndreptăţită, având în vedere faptul că, în realitate, motivele pentru care, în litigiile de drept comun, au fost respinse acţiunile reclamantei nu constituie dezlegări ce pot fi opuse în prezentul litigiu, întemeiat pe dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.

c) Recurentul-reclamant a susţinut şi că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, în prezentul litigiu, prefectul şi intervenienţii nu au adus probe prin care să fie răsturnată forţa obligatorie a dezlegărilor date cu autoritate de lucru judecat, în sensul că imobilul a fost reparat şi supraetajat cu etajul trei, de autorii pârâtei şi că, la data naţionalizării a fost preluat de stat în noua configuraţie, imobilul existent fiind nou, edificat de stat.

În argumentele subsumate acestei critici, recurentul face referire la concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză şi a altor probe administrate în fazele devolutive ale judecării litigiului.

În primul rând, se constată că recurentul este în eroare atunci când apreciază că statuarea instanţei de apel referitoare la situaţia imobilului la data naţionalizării s-a întemeiat exclusiv pe prezumţia rezultată din reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Dimpotrivă, instanţa de apel a analizat, în evocarea fondului, toate probele administrate de părţi şi a dat o evaluare proprie acestora, în urma căreia a stabilit situaţia de fapt expusă în considerentele deciziei.

Prin urmare, critica ce vizează situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută în baza probelor administrate în cauză, nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului câtă vreme aspectele de interpretare a probatoriului sunt aferente verificării temeiniciei hotărârii atacate.

O astfel de verificare este incompatibilă cu structura recursului, care, după abrogarea prin O.U.G. nr. 138/2000 a motivului reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. "când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate", nu mai permite reapreciarea probelor în recurs pentru a stabili o altă situaţie de fapt.

2. Recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 9 şi art. 10 alin. (2) şi (3), în forma în vigoare la momentul pronunţării acţiunii, întrucât preluarea unor imobile avariate în timp de război nu este considerată de legiuitor ca fiind o preluare abuzivă, iar imobilele construcţii definitive edificate de stat după data preluării nu fac obiectul legii speciale de reaparaţie.

Înalta Curte reţine că teza analizată în cauză este cea prevăzută de art. 1.3 lit. c) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede că "nu constituie preluare abuzivă şi deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situaţii: (...) distrugerile de construcţii în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau altele asemenea".

Recurentul reiterează, astfel, motivul principal de nulitate a deciziei, susţinut prin acţiunea introductivă de instanţă, acela că imobilul aflat în proprietatea autorilor numitei A. a fost distrus în urma bombardamentelor din anul 1944 şi reconstruit de Gospodăria de Partid, ce acţiona în numele statului, ceea ce exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte această construcţie, cu toate argumentele rezultate din interprtarea probelor administrate în cauză în favoarea acestei aserţiuni.

Nici această critică nu vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a textului normei redate anterior, ci modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză, care au dus la stabilirea situaţiei factuale în sensul că imobilul nu a fost distrus total ca urmare a bombardamentelor ci parţial, fiind refăcut de foştii proprietari, recurentul solicitând, practic, instanţei de recurs să dea o nouă interpretare acestor probe.

Or, instanţa de apel, cu privire la situaţia de fapt, ce nu mai poate fi schimbată în recurs, a statuat că, din probele administrate, rezultă, în afara oricărei îndoieli, că Statul român a preluat imobilul abuziv în starea în care acesta se găsea şi la data emiterii dispozitiei nr. 1603/8.10.2003. În esenţă, instanţa a reţinut că imobilul nu a fost deteriorat prin bombardamentele din anul 1944 în proporţie de 100%, că s-au păstrat zidurile imobilului principal (fiind distruse prin incendiere elementele de lemn - acoperiş, plafoanele ce delimitau etajele, tâmplăria - tencuielile şi instalaţiile) şi corpul secundar de construcţie, imobilul fiind nelocuibil, nu inexistent. A mai reţinut că, la data naţionalizării, imobilul fusese reparat, consolidat şi extins de către foştii proprietari, entităţile statului comunist interesate în utilizarea lui intervenind exclusiv pentru lucrările de branşare a acestuia la gaze şi apă, cu intenţia de a-l folosi pentru interesele partidului care preluase puterea în stat.

Prin urmare, argumentele contrare ale recurentului ce tind la răsturnarea situaţiei de fapt reţinute în apel, întemeiate pe elementele factuale desprinse din probele administrate şi interpretate prin aplicarea unor prezumţii judiciare simple în favoarea punctului său de vedere (cereri formulate de foştii proprietari, autorizaţii emise de organele administrative, acte de naţionalizare şi procese-verbale de preluare, acte de impunere şi fişe de reevaluare evidenţă şi de mijloace fixe, planuri de construcţie, expertize, martori audiaţi în alt litigiu), nu pot fi verificate de instanţa de control judiciar întrucât nu pot fi subsumate unei critici din cele reglementate de art. 304 pct. 1-10 C. proc. civ. în configuraţia existentă la data introducerii acţiunii, 10.03.2004, în care Înalta Curte statuează numai în scopul aplicării corecte a legii.

3. Recurentul mai critică, în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947, prin care A., A. şi A. au împărţit averea rămasă de la defunctul lor soţ şi tată, deşi nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii de pe urma autorului A.. Recurentul a apreciat că instanţa, în mod greşit a schimbat natura actului de partaj, prin care se putea realiza cel mult împărţirea bunurilor rămase în masa succesorală (cota de 1/2 aparţinând lui A.) considerând că poate avea şi natura unui act translativ de proprietate în ceea ce priveşte cota de 1/2 care aparţinea soţiei supravieţuitoare, A..

Critica este, de asemenea, nefondată.

Ceea ce invocă recurentul nu constituie o altă calificare adusă actului juridic de către instanţa de apel, ci interpretarea efectelor sale în condiţiile valorificării unui astfel de act în procedura Legii nr. 10/2001. În acest context, Înalta Curte reţine că, astfel, aşa cum s-a arătat anterior, dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sistemul Legii nr. 10/2001 a fost făcută de titulara cererii, ca moştenitoare legală a descendentului direct al proprietarului iniţial, beneficiar al unei convenţii de partaj voluntar, transcrisă cu efect de opozabilitate penru terţi, unit cu titlul de proprietate al proprietarului. Având în vedere faptul că descendenţii în linie directă ai fostului proprietar sunt persoane îndreptăţite la restituire, este suficientă, în sistemul Legii nr. 10/2001 dovada filiaţiei pentru moştenitorul sezinar acceptant al succesiunii. Împrejurarea nerecunoaşterii convenţiei de partaj voluntar în dreptul comun, unde a fost înlăturată prin efectul principiului unanimităţii, nu poate afecta constatarea calităţii de moştenitor în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, inclusiv, dacă este cazul, prin efectul dreptul de acrescământ, singurele persoane care puteau contesta cota titularei cererii de restituire fiind succesorii copărtaşilor din convenţia de partaj.

4. A susţinut, de asemenea, recurentul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare sau asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ignorând o serie de înscrisuri administrate pe parcursul derulării cauzei, cum sunt: adresa nr. x XIL2010; adresa nr. x/07.12.2010 emisă de Direcţia Generala de impozit către S.C. Herăstrău Nord S.A., adresa nr. x/2010 a Direcţiei Impozite, adresa nr. x/2002 emisă de Regia de Apă, adresa nr. x/04.02.1950 de la KK., adresa nr. x/13.03.2021, adresa nr. x/22.04.1994 de la Direcţia de Impozite - Matricola 20, recensământul de la 1948 al caselor şi persoanelor, desenul plan de situaţie cu imobilele avariate de pe strada x, situaţia juridică nr. 3131/24.04 1998 de la S.C. Herăstrău Nord S.A., adresele nr. x/30.09.1997 şi nr. y/17.02.1999 de la S.C. Herăstrău Nord S.A..

Critica, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii" este nefondată.

Astfel, recurentul a indicat anumite înscrisuri aflate la dosarul cauzei imputând instanţei de apel că nu le-a valorificat în sensul propus de acesta, fără însă a demnonstra valoarea acestor înscrisuri de dovadă "hotărâtoare" pentru dezlegarea pricinii. Această condiţie impusă de textul de lege presupune ca dovada respectivă să ducă, prin ea însăşi, la concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele devolutive ale procesului.

Or, în cauză, nu există probe imposibil de combătut cu privire la momentul exact al finalizării construcţiei, astfel încât, atăt părţile, în susţinerile lor, cât şi instanţele în stabilirea situaţiei de fapt, au apelat la prezumţii judiciare întemeiate pe un fapt cunoscut, vecin şi conex pe care l-au valorificat în raţionamentul lor judiciar. În acest context, recurenta nu a arătat care probă este, prin ea însăşi, atât de convingătoare încât să arate, într-o manieră imposibil de a fi contrazisă prin celelalte probe deja valorificate, o situaţie de fapt diferită de cea reţinută.

7.2 Recursul pârâtei BB. împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, este inadmisibil.

Înalta Curte reţine că recurenta critică în baza art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., exclusiv considerentele reţinute în paragrafele 6 şi 7 de la pagina 31 şi în primul paragraf de la pagina 48 ale deciziei recurate.

În privinţa primului paragraf de la pag. 48 a deciziei atacate, susţine că instanţa de apel, statuând asupra unei stări de indiviziune forţate a părţilor pe terenul aferent imobilului, a acordat ceva ce nu s-a cerut, s-a pronunţat din oficiu fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, reţinând drepturi ale intervenienţilor care au altă întindere şi formă faţă de contractele de vânzare-cumpărare deţinute, a interpretat greşit contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor şi dispoziţia nr. x/2003 a Primarului General, deşi suprafeţele de teren care s-au vândut sunt din terenul de sub construcţie (care este de aproximativ 280 mp) şi nu se suprapun cu suprafaţa de 538 mp, atribuită ca teren liber curte în proprietate exclusivă persoanei îndreptăţite, fiind încălcate dispoziţiile de drept substanţial reprezentate de art. 21 şi 26 din Legea nr. 112/1995, art. 33 din H.G. nr. 20/1996, art. 9-11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 19.2 din H.G. nr. 498/2003 care prevăd, în esenţă, că ceea ce nu s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995 se restituie.

Invocă recurenta, tot în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi existenţa unei erori de calcul, instanţa reţinând că intervenienţii au dobândit 387 mp, deşi, adunând suprafeţele cumulate cumpărate, acestea însumează 187 mp, mai puţin decât amprenta la sol a construcţiei C1, de circa 280 mp.

În privinţa paragrafelor 6 şi 7 de la fila x a deciziei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că intervenienţii nu au un interes în a infirma dreptul de proprietate al autorilor pârâtei A. asupra imobilului, dat fiind că pot opune autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2399/2002 a Curţii Supreme pentru dreptul de proprietate asupra apartamentelor şi suprafeţelor de teren cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 însă, în ceea ce priveşte terenul de 538 mp restituit în natură prin decizia nr. 1603/8.10.2003, din terenul total de 925 mp au un interes în a lămuri situaţia juridică a restului suprafeţei.

Recurenta consideră că, prin aceste considerente, instanţa de apel încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 1201 C. civ., întrucât nu există autoritate de lucru judecat între litigiul supus procedurii Legii nr. 10/2001 şi procesele de drept comun (conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei de primar şi la cea a demarării procesului pendinte). Chiar dacă în mod nejustificat s-ar porni de la realitatea judiciară evidenţiată în decizia nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, conform căreia numita A. are un drept de coproprietate, iar nu un întreg drept de proprietate, consideră recurenta că aceasta ar avea dreptul să solicite restituirea integrală a proprietăţii, în procedura Legii nr. 10/2001.

Faţă de conţinutul concret al criticilor formulate de recurenta BB., Înalta Curte a invocat excepţia de inadmisibilitate a căii de atac declarate, pe motiv că dispoziţiile C. proc. civ. 1865 nu reglementează recursul împotriva considerentelor.

Recurenta a susţinut că justifică un interes în declararea unei căi de atac împotriva considerentelor, fără a critica soluţia pronunţată în apel care îi dă câştig de cauză, întrucât dezlegarea instanţei ar putea să fie valorificată, cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în litigii viitoare în care s-ar ridica problema regimului juridic al terenului aferent curţii imobilului, astfel încât solicită înlăturarea respectivelor considerente.

Înalta Curte constată că demersul procesual al recurentei, parte căreia i-a fost admis apelul şi în a cărei cale de atac a fost respinsă acţiunea introductivă de instanţă şi menţinută decizia de restituire în natură a celor două apartamente şi a terenului liber, neocupat de construcţii, constituie un recurs împotriva considerentelor, act procesual nereglementat de dispoziţiile C. proc. civ. 1865, legea procedurală aplicabilă cauzei.

Cum partea interesată nu critică soluţia, ci anumite considerente din hotărârea favorabilă, sub imperiul C. proc. civ. 1865 sub care se judecă prezenta cauză, un astfel de recurs este inadmisibil.

De altfel, incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei atare dezlegări nu poate fi analizată de plano decât în contextul unei evaluări a naturii considerentului, respectiv dacă reprezintă un considerent decisiv care susţine soluţia, decizoriu, care dezleagă o problemă litigioasă incidentală sau supraabundent, ce nu contribuie la rezolvarea problemei juridice deduse judecăţii între părţi.

7.3 Recursul pârâtei BB. împotriva încheierii din 7 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2011 este nefondat

În susţinerea acestui recurs, pârâta BB. a indicat acelaşi paragraf 1 de la pagina 48 a deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, prin care instanţa de apel a statuat că intervenienţii au dobândit dreptul de proprietate asupra unor suprafeţe indivize de teren, totalizând 387 mp, fiind în stare de indiviziune forţată asupra întregului teren situat în Bucureşti, str. x, împreună cu reclamanta, deşi, susţine recurenta, suprafeţele cumpărate însumează 187 mp, iar nu 387 mp.

Consideră că în mod greşit instanţa, prin încheierea recurată, a respins cererea, cu motivarea că, în sfera erorilor materiale prevăzute de art. 281 C. proc. civ. nu sunt incluse aprecierea şi interpretarea probelor, eroarea invocată nefiind materială, ci de judecată, cenzurabilă în calea de atac.

Recursul, admisibil, în acest caz, pentru partea care a căştigat în calea de atac a apelului, este nefondat. Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a apreciat că raţionamentul care a dus la constatarea împrejurării că părţile se află în indiviziune forţată asupra întregului teren (şi nu asupra terenului liber de construcţii în sensul Legii nr. 10/2001 de 538 mp.) având ca argument suprafaţa rezultată din adiţionarea terenurilor aferente apartamentelor vândute foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 raportată la amprenta la sol a celor două corpuri de clădire în care se află respectivele apartamente, nu reprezintă o eroare materială, ci un considerent inserat în raţionamentul judiciar al hotărârii prin care a fost motivat interesul intervenienţilor accesorii de a solicita nulitatea dispoziţiei de retrocedare.

În acest sens, se constată că instanţa de apel nu a statuat prin dispozitivul deciziei cu privire la atribuirea anumitor suprafeţe rezultate dintr-un calcul eronat, susceptibil a fi îndreptat prin refacerea acestuia.

Prin urmare, evaluarea efectului considerentului contestat de parte în economia soluţiei nu poate fi făcută pe calea recursului la încheierea pronunţată în baza art. 281 C. proc. civ., întrucât în cauză nu s-a pus problema delimitării suprafeţelor deţinute în proprietate exclusivă.

7.4 Recursul intervenientei Q. împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, urmează a fi respins ca nefondat.

Astfel, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 si 9 C. proc. civ., criticând respingerea, pe fond, a cererii de intervenţie principale.

A arătat că locuieşte în apartamentul nr. x situat în corpul B al imobilului din Bucureşti, str. x, prin dispoziţia nr. x/08.10.2003 fiind restituit în natură numitei A. apartamentul nr. x, etajul 1 situat în corpul A al imobilului.

Prin urmare, deşi nu rezultă că apartamentul în care locuieşte a fost restituit în natură numitei A., aceasta a formulat notificare în vederea încheierii unui contract de închiriere în temeiul O.U.G. nr. 40/1999 şi cerere de evacuare a recurentei din imobil, pe calea ordonanţei preşedinţiale. Precizează că G. i-a comunicat că apartamentul pe care îl ocupă nu a făcut obiectul restituirii în natură către numita A., încheindu-i contract de închiriere valabil şi în prezent.

A susţinut că soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii sale de intervenţie, cu motivarea că, din eroare, în cuprinsul dispoziţiei s-a menţionat că apartamentul nr. x, etajul 1 este situat în corpul A al imobilului, echivalează cu o pronunţare asupra a ceea ce nu s-a cerut, întrucât persoana îndreptăţită la restituire nu a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1603/2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a solicitat îndreptarea erorii materiale sau rectificarea acesteia.

Critica este nefondată. De vreme ce obiectul cererii de intervenţie principale este reprezentat de solicitarea de a se constata că apartamentul în care locuieşte intervenienta nu face obiectul dispoziţiei de retrocedare, nu se poate reţine că instanţa de apel, respingând această cerere pe fond, s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut.

În ceea ce priveşte susţinerile întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate. Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că indicarea apartamentului restituit în natură ca fiind în corpul A şi nu în corpul B al clădirii constituie o eroare materială, câtă vreme, prin dispoziţia atacată, au fost restituite în natură exclusiv apartamentele care nu au făcut obiect al aplicării Legii nr. 112/1995. Or, în cauză doar apartamentul nr. x etaj 3 corp A şi apartamentul nr. x etaj 1 corp B corespund acestei situaţii reglementate de lege şi aplicate prin dispoziţia atacată, cel din urmă fiind cel în care locuieşte intervenienta în calitatea de chiriaş. Prin urmare, indicarea apartamentului nr. x etaj 1 corp A reprezintă în mod evident o eroare materială, în condiţiile în care apartamentul nr. x din corpul A se află la parterul imobilului şi a făcut obiectul întrăinării în baza Legii nr. 112/1995, neputând constitui obiect al restituirii în natură decât subsecvent unei eventuale anulări a acestui contract.

Aceastei constatări nu îi poate fi opusă împrejurarea că dispoziţia de retrocedare nu a făcut obiectul unei proceduri de rectificare pe cale necontencioasă şi nici faptul că intervenientei i s-a încheiat un nou contract de închiriere de către administratorul fondului locativ de stat, apărările recurentei sub acest aspect urmând a fi înlăturate ca neavând relevanţa juridică pretinsă.

Recurenta a solicitat ca, în ipoteza în care vor fi respinse criticile anterioare, să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, ca fiind emisă cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 498/2003), pe motiv că s-a dispus restituirea în natură a imobilului în care locuieşte recurenta, în favoarea unei persoane care nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, pentru un imobil ce nu face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât a fost reconstruit de către stat şi, în urma refacerii, a rezultat un imobil nou în ceea ce priveşte parterul şi etajele superioare.

Aceste critici, comune reclamantului şi intervenienţilor, au fost analizate în cadrul recursului declarat de reclamant, constatându-se, pe de o parte, că în procedura administrativă de aplicare a Legii nr. 10/2001, petenta a făcut dovada cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, iar, pe de altă parte, că elementele factuale în baza cărora instanţa de apel a stabilit că imobilul exista, la data preluării, în aceeaşi formă cu cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind refăcut de foştii proprietari şi nu de Statul român, nu mai pot fi schimbate în recurs prin reevaluarea probelor care ar fi fost eronat apreciate.

5.5 Recursul intervenienţilor N. şi T. împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, urmează a fi respins ca nefondat.

1 Într-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenţii intervenienţi N. şi T., susţin că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, întrucât preluarea unor imobile avariate pe timp de război nu este considerată de legiuitor ca fiind o preluare abuzivă, iar imobilele construcţii definitive edificate de stat după data preluării nu fac obiectul actului normativ menţionat.

În susţinerea acestei critici recurenţii dezvoltă argumente întemeiate pe elemente factuale care, în opinia lor, contrazic premisa reţinută de instanţa de apel prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1199 şi art. 1203 C. civ. (1864). În acest sens, recurenţii arată că imobilul aflat în proprietatea autorului numitei A. a fost demolat în urma bombardamentelor din 1944 şi reconstruit de Gospodăria de Partid, aspect dovedit de înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi de expertizele realizate în cauză.

Recurenţii au menţionat ca elemente de probatoriu menite a le susţine punctul de vedere, autorizaţia de construire nr. x/1946, cererile adresate de moştenitori autorităţilor publice, conţinutul convenţiei de reparare şi transformare a imobilului încheiată la 10 martie 1947 cu constructorii C. şi D., adresele nr. x şi y emise de Direcţia Generală de Impozite, cererea chiriaşului EE., adresa emisă de LL., nr. x/13.03.2012, adresa nr. x/21.11.1994 a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului răspunsul Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Generale (adresa nr. x din 1994), adresele eliberate de A.F.I. şi de S.C. Herăstrău Nord S.A., nr. x/1997 şi nr. y/18.08.1992, anexa Decretului nr. 92/1950, delegaţia 374, ordinul de execuţie din 16.11.1949 emis de CCPMR, procesul-verbal din 09.02.1950, adresa nr. x/2002 emisă de Regia Naţională de Apă Bucureşti, fişele de evidenţă a mijloacelor de bază, întocmit de ILL Raionul Stalin, fişa nr. x/05.09.1965 şi fişa 3974 privind reevaluarea clădirilor de locuit şi a construcţiilor gospodăreşti aflate în administrarea sfaturilor populare, declaraţiile martorilor audiaţi în dosarul soluţionat prin decizia nr. 183 A/05.04.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, expertizele efectuate în cauză care au concluzionat că nu există identitate între imobilul existent şi autorizaţia de construcţie emisă în anul 1946.

După cum s-a arătat anterior, în analiza recursului declarat de reclamant, în favoarea căruia au intervenit recurenţii, aprecierea eronată a probelor administrate în cauză nu mai reprezenta, la data învestirii instanţei, un motiv de recurs, dată fiind abrogarea pct. 11 al art. 304 prin O.U.G. nr. 138/2000, motiv pentru care o atare critică, care permitea instanţei de recurs să procedeze la reaprecierea situaţiei de fapt prin reevaluarea probatoriului administrat, cu consecinţa modificării acesteia, nu mai poate fi valorificată în calea extraordinară de atac a recursului.

Ca atare, pornind de la împrejurarea că situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel nu mai poate fi modificată în recurs, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurenţilor, nu poate reţine o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc categoriile de imobile ce pot fi restituite în natură, în care este inclus şi Corpul A, în litigiu, de vreme ce instanţa de apel a statuat că starea fizică a acestuia la momentul preluării s-a menţinut până la momentul emiterii dispoziţiei de retrocedare.

2. Recurenţii-intervenienţi au mai criticat hotărârea pe motiv că a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1201 C. civ. în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, cu referire la constatarea că autorul persoanei îndreptăţite, A., nu a fost unic moştenitor al imobilului, respectiv că nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii după A. şi A., şi că actul de partaj voluntar nu putea constitui act translativ de proprietate în ceea ce priveşte transmiterea cotei din dreptul de proprietate aparţinând numitei A.. Aceste statuări sunt conţinute în decizia nr. 2399/14.06.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă şi în sentinţa civilă nr. 1939/19.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1801/15.10.2003 a Tribunalului Bucureşti, decizii în care s-a apreciat că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului persoanei îndreptăţite, A., asupra apartamentelor vândute, cu referire la efectele neconstituitive de drept ale procesului-verbal din 20.05.1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare şi ale actului de partaj autentificat sub nr. x/06.05.1947.

În acest sens, invocă şi aplicarea greşită a art. 48 din Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care acesta a fost declarat neconstituţional.

De asemenea, consideră că în mod greşit a aplicat instanţa de apel dispoziţiile legale atunci când a reţinut că se impun dezlegările din considerentele deciziei nr. 2838/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a fost obligată să emită dispoziţia de restituire în natură a apartamentului nr. x, corp A, situat în imobilul din Bucureşti, str. x, întrucât, la data pronunţării acestei decizii era deja pronunţată decizia 2399/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea ca A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său, A..

Apreciază că, în ceea ce priveşte considerentele pentru care a fost reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, au adus probe pentru răsturnarea forţei obligatorii a dezlegărilor date cu autoritate de lucru judecat, în sensul că imobilul existent astăzi este nou, fiind edificat de stat.

Critica, astfel cum a fost formulată, a fost analizată în recursul declarat de reclamant. Astfel, s-a arătat anterior că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1201 C. civ., extinse potrivit jurisprudenţei consolitate din acest punct de vedere, şi cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, statuând faptul că, în procedura Legii nr. 10/2001, titularul cererii, A., a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său, A., asupra imobiului în litigiu, prin depunerea contractului de vânzare cumpărare din 1923 al proprietarilor iniţiali, a actelor de stare civilă şi succesorale, fiind înlăturat principiul unanimităţii prin recunoaşterea în cuprinsul art. 4 alin. (4) din lege a dreptului de acrescământ. De asemenea, a fost motivată lipsa de relevanţă a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care nu poate fi reţinută, cu forţa unei prezunţii absolute, irefragabile, constatarea lipsei dovezii calităţii de proprietar a persoanei îndreptăţite, câtă vreme, factual şi juridic, au apărut elemente noi ce au condus la constatarea acestei calităţi în procedura Legii nr. 10/2001.

3. În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/06.08.1947, prin care se putea realiza cel mult împărţirea bunurilor rămase în masa succesorală, apreciind că acesta poate avea şi natura unui act translativ de proprietate în ceea ce priveşte cota de 1/2 aparţinând soţiei supravieţuitoare, A.. Astfel, instanţa a schimbat, în mod vădit, înţelesul actului dedus judecaţii, reţinând că s-a făcut dovada calităţii de proprietar în ceea ce o priveşte pe beneficiara dispoziţiei contestate.

Critica, similară celei formulate de reclamant şi analizate în cadrul recursului acestuia, este nefondată. Astfel cum s-a arătat, nu se invocă o altă calificare adusă actului juridic de către instanţa de apel, ci interpretarea efectelor sale în condiţiile valorificării unui astfel de act în procedura Legii nr. 10/2001. În acest context, s-a reţinut deja că dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sistemul Legii nr. 10/2001 a fost făcută de titulara cererii, ca moştenitoare legală a descendentului direct al proprietarului iniţial, beneficiar al unei convenţii de partaj voluntar, unit cu titlul de proprietate al proprietarului. Având în vedere faptul că descendenţii în linie directă ai fostului proprietar sunt persoane îndreptăţite la restituire, s-a apreciat ca fiind suficientă, în sistemul Legii nr. 10/2001 dovada filiaţiei pentru moştenitorul sezinar acceptant al succesiunii. Împrejurarea nerecunoaşterii convenţiei de partaj voluntar în dreptul comun, unde a fost înlăturată prin efectul principiului unanimităţii, nu poate afecta constatarea calităţii de moştenitor în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, care recunoaşte inclusiv dreptul de acrescământ, singurele persoane care puteau contesta cota titularei cererii de restituire fiind succesorii copărtaşilor din convenţia de partaj.

4. În fine, în argumentarea motivului de recurs încadrat în art. 304 pct. 10 C. proc. civ., "când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii", recurenţii-intervenienţi au susţinut că instanţa a ignorat o serie de înscrisuri administrate pe parcursul derulării cauzei, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, atât în ceea ce priveşte dovada proprietăţii, cât şi în ceea ce priveşte edificarea unei construcţii noi de către stat, înscrisuri enumerate în memoriul de recurs.

Critica, este nefondată. Astfel cum s-a arătat şi în analiza aceleiaşi critici din recursul reclamantului, recurenţii intervenienţi au indicat o serie de înscrisuri aflate la dosarul cauzei despre care au considerat că nu au fost valorificate de instanţa de apel în sensul propus de aceştia, fără însă a demnonstra caracterul acestora de dovadă "hotărâtoare" pentru dezlegarea pricinii. Această condiţie impusă de textul de lege presupune ca înscrisul respectiv să ducă, prin el însuşi, la concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele devolutive ale procesului.

Or, în cauză, pe de o parte, instanţa de apel a analizat transmiterea dreptului de proprietate pe calea devoluţiunii legale a moştenirii, dând relevanţă actelor translative de proprietate ce nu pot fi contrazise de dovada neînregistrarii acestora în registrele autorităţilor publice. Pe de altă parte, în condiţiile în care, în lipsa unor probe concludente cu privire la momentul exact al finalizării constrcucţiei, atăt părţile, în susţinerile lor, cât şi instanţele, în stabilirea situaţiei de fapt, au apelat la prezumţii judiciare întemeiate pe faptul cunoscut, vecin şi conex pe care l-au valorificat în raţionamentul lor judiciar, nici aceşti recurenţi nu au demonstrat care probă este, prin ea însăşi, atât de convingătoare încât să arate, într-o manieră imposibil de a fi contrazisă prin celelalte probe deja valorificate, o situaţie de fapt diferită de cea reţinută.

5.6 Recursul intervenienţilor I., J., V., W., X., M., Y., Z. şi P. declarat împotriva deciziei nr. 1809 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie este, de asemenea, nefondat.

1. Într-o primă critică formulată, recurenţii au arătat că situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat (înscrisuri) a fost prezentată de către instanţa de apel subiectiv şi trunchiat, fiind preluate, în principal, susţinerile intervenientei A..

Reluând ceea ce a fost reţinut în apel, recurenţii au aratat că instanţa de apel a ignorat raportul de expertiză întocmit de expert OO., prin care s-a stabilit ca imobilul este nou şi reconstruit de către stat şi a avut în vedere doar raportul expertului II., întocmit cu încălcarea Legii nr. 50/1991 întrucât nu a răspuns şi nu a clarificat obiectivele stabilite de instanţă, opinia exprimată fiind greşită, confuză, neconcludentă şi incompletă, astfel încât nu putea fi luată în considerare.

Referitor la edificarea imobilului, au susţinut că prezumţia instituită de art. 492 C. civ. 1864 a fost răsturnată şi că proprietarii acestuia şi pretinşii constructori nu au reconstruit imobilul după distrugere, neexistând vreo dovadă concretă cu privire la acest aspect.

Au apreciat că ceea ce s-a prevăzut în convenţia din 10 martie 1947, încheiată între proprietarii şi constructori nu s-a executat, aceasta având caracter potestativ, neputând constitui titlu de proprietate, astfel cum au reţinut în mod irevocabil instanţele de judecată.

Ca atare, consideră că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare ale acesteia, precum şi a normelor de drept comun, în sensul că autorii notificatoarei nu au fost proprietarii construcţiilor din str. x.

Critica astfel cum a fost formulată nu se subsumează motvului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilâ întrucât nu argumentează greşita înterpretare şi aplicare a legii la o situaţie de fapt deplin stabilită ce nu mai poate fi modificată în recurs, ci o greşită interpretare a probelor administrate (înscrisuri, rapoarte de expertiză) care au condus la reţinerea greşită a respectivei situaţii de fapt.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în recus nu mai pot fi reapreciate probele administrate în faţa instanţelor devolutive cu consecinţa modificării situaţiei de fapt, astfel că, din această perspectivă, susţinerile recurenţilor nu pot fi analizate.

2. Prevalându-se tot de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi au arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ.

În acest sens au arătat că instanţa de apel nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a acelor hotărâri prin care s-a constatat că proprietarii şi constructorii nu au executat lucrările de refacere a imobilului în baza autorizaţiei de construire şi a convenţiei.

Consideră că instanţa de apel a analizat greşit, trunchiat şi tendenţios hotărârile, reţinând că există identitate între imobilul revendicat şi cel edificat de autorii reclamantei şi concluzionând că niciuneia dintre hotărârile judecătoreşti evocate nu i se poate reţine efectul autorităţii de lucru judecat, întrucât nu este întrunită tripla identitate, prevăzută de art. 1201 C. civ. 1864, între cauzele soluţionate prin aceste hotărâri şi prezenta cauză.

Critică şi aprecierea instanţei de apel în sensul că deciziei civile nr. 2399/14.06.2002 şi sentinţei civile nr. 1939/2003, nu li se poate atribui nici efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât au fost pronunţate în acţiuni întemeiate pe norme de drept diferite (de drept comun şi ale legii speciale). Arătând că proprietarii şi pretinşii constructori nu au reconstruit imobilul după distrugerea acestuia, neexistând nicio dovadă că au executat lucrările de refacere - situaţie reţinută în majoritatea hotărârilor judecătoreşti – recurenţii-intervenienţi au susţinut că există autoritate de lucru judecat pe acest aspect, litigiile fiind între aceleaşi părţi (şi/sau împreună cu alţii), având acelaşi obiect (imobilul sau unele apartamente din imobil) şi aceeaşi cauză, în care s-a pus problema dreptului de proprietate al apelantei A. asupra imobilului sau a unor apartamente din imobil.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel nu a reţinut efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, constatând că nu există identitate de părţi, obiect şi cauză între aceste litigii şi prezenta cauză. Astfel, chiar dacă, în parte, litigiile au purtat asupra aceluiaşi imobil şi există o parţială identitate de părţi, nu există identitate de cauză, nefăcându-se dovada că legalitatea deciziei de retrocedare a mai fost analizată într-un alt litigiu, care să poată fi opus acestuia, cu identitate de cauză.

În ceea ce priveşte modalitatea în care a fost reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărărilor judecătoreşti menţionate de recurenţi, aceasta a fost analizată în recursurile precedente, declarate de reclamant şi ceilalţi intervenienţi, recurenţii neaducând argumente suplimentare ce ar necesita o analiză distinctă.

3. Recurenţii susţin nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ., considerând că au precizat interesul formulării cererii de intervenţie în interes propriu, prin raportare, în principal, la partea din dispoziţia nr. x/2003 privind terenul aferent construcţiei, utilităţile şi părţile comune ale imobilului.

Susţin că, instanţa, deşi a analizat situaţia terenului aferent imobilului şi a terenului restituit (atunci când a afirmat că terenul în suprafaţă de 538,00 mp, din totalul de 925,00 mp aferent construcţiei şi curţii imobilului a fost restituit cu respectarea principiului instituit prin art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001 şi că măsura nu este de natură să prejudicieze drepturile sau interesele intervenienţilor-cumpărători ai unor apartamente din imobil care, în calitate de proprietari, se regăsesc împreună cu pârâta, în indiviziune forţată asupra întregului teren situat în str. x), nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie principale, care este distinctă de cererea de intervenţie accesorie.

Recurenţii consideră astfel, că, deşi afirmaţiile instanţei de apel referitoare la situaţia terenului s-ar circumscrie analizei unei cereri de intervenţie în interes propriu, aceasta a considerat cererea lor de intervenţie ca fiind accesorie.

Analizând această critică, Înalta Curte reţine că, atât în fond cât şi în apel, instanţele au calificat cererea intervenienţilor ca fiind accesorie şi, din această perspectivă, au evaluat diferit justificarea interesului procesual cerut de lege pentru admisibilitatea în principiu.

Astfel, contrar concluziilor de la judecata în primă instanţă, instanţa de apel a apreciat, la momentul admiterii în principiu a cererilor de intervenţie accesorie, pronunţându-se în limitele apelului formulat de titularii acestor cereri, că intervenienţii accesorii nu au un interes în a infirma dreptul de proprietate al autorilor pârâtei A. asupra imobilului, dar au un interes în lămurirea situaţiei juridice a restului de teren, în calitate de proprietari ai unor suprafeţe de teren aflate la aceeaşi adresă.

Nu rezultă din argumentaţia recurenţilor care este dreptul propriu, distinct de cel al oricărui alt participant la proces, pe care l-au pretins a fi recunoscut şi pe care instanţa de apel l-ar fi ignorat, pentru a considera că cererea astfel formulată este o cerere de intervenţie principală, şi dacă, prin prezentul recurs, invocând prevederile art. 49 C. proc. civ., contestă calificarea dată de instanţa de apel cererii lor de intervenţie. De altfel, în condiţiile în care prin motivele de apel au criticat respingerea admisibilităţii în principiu a cererii accesorii, în măsura în care vizează respingerea unei cereri principale de intervenţie, critica este formulată omisso medio.

În plus, în ipoteza în care, în evocarea fondului, instanţa ar fi lăsat nesoluţionată o cerere, partea interesată avea la dispoziţie procedura reglementată de art. 2812 C. proc. civ., privind completarea hotărârii, dispoziţiile art. 2812a fiind aplicabile în cauză, dată fiind incidenţa art. 725 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta BB. împotriva deciziei nr. 1809A din 18 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de pârâta BB. împotriva încheierii din 7 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2011, ca nefondat.

Respinge recursurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, de intervenienta Q., de intervenienţii N. şi T. şi de intervenienţii I., J., V., W., X., M., Y., Z. şi P. împotriva deciziei nr. 1809A din 18 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2022.