State liability for prosecution without evidence: cassation annulled for failure to cite valid legal grounds

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 4 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata, cu titlu de daune morale, a sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON, respectiv 467.000, şi a sumei de 881.627,80 RON cu titlu de daune materiale pentru rele tratamente în declanşarea urmăririi penale în dosarul nr. x/2013, împotriva sa în calitate de consilier local al Municipiului Mediaş, cu scopul vădit de a-l compromite în faţa opiniei publice, de a-l denigra, lovind în demnitatea sa, întocmindu-i-se un rechizitoriu forţat şi prezentat în faţa camerei preliminare a Tribunalului Sibiu, catalogându-l ca "mare corupt’’, acuzându-l totodată de abuz în serviciu şi declanşând astfel dosarul penal nr. x/2014, în cadrul secţiei penale a Tribunalului Sibiu.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 538, 539, 540 alin. (5), (54)1 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. coroborate cu art. 96 alin. (2) şi (6) din Legea 303/2004, inclusiv art. 52 alin. (3) din Constituţie.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin încheierea din 12 iunie 2019, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a mai propune alte probe decât cele indicate prin cererea de chemare în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 254 C. proc. civ., iar prin sentinţa civilă nr. 976 din 4 iulie 2019 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

Împotriva încheierii din 12 iunie 2019 şi a sentinţei, reclamantul a promovat apel.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1349 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul exercitat în cauză

Decizia de apel şi încheierea din 16 septembrie 2021, de amânare a pronunţării cauzei, au format obiect al recursului promovat de reclamantul A..

Acesta şi-a exprimat nemulţumirile faţă de hotărârea din apel în cadrul a două memorii de recurs, declarate în termen.

Astfel, prin cererea formulată la 4 februarie 2022, a susţinut greşita soluţionare a apelului, întrucât instanţa nu a ţinut seama de soluţia achitării, dispusă prin sentinţa penală nr. 127/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului, şi de faptul că este o victimă a sistemului judiciar.

Cum statul a pierdut procesul, urmare a achitării sale, a apreciat că este îndreptăţit la plata despăgubirilor morale şi materiale pentru ceea ce i-a lipsit în decursul celor 5 ani, cât şi la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal.

A criticat recurentul că instanţa de apel nu a verificat situaţia de fapt expusă în acţiune şi nu a cercetat dacă, în baza aceleiaşi sentinţe de achitare, au fost declanşate alte procese similare.

Prin cererea formulată la 7 februarie 2022, recurentul a invocat o serie de aspecte critice, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

A arătat că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate, nefiind cuprinse în dispozitiv calea de atac a recursului, termenul de exercitare şi instanţa la care se depune.

Sancţiunea nulităţii operează şi în privinţa schimbării temeiului juridic al acţiunii, în apel, deşi recurentul a menţionat în cursul litigiului, la primă instanţă şi apel, raportat la temeiul juridic al răspunderii statului, că operează o răspundere de apartenenţa dreptului public, delictuală, obiectivă, fără vinovăţie, bazată pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

Curtea de Apel, în motivarea respingerii apelului, a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538 şi 539 C. proc. pen., neputându-se reţine săvârşirea unei erori judiciare în sensul prevăzut de C. proc. pen., cât timp reclamantul nu a fost reţinut, arestat, condamnat şi ulterior achitat.

A susţinut recurentul că, în mod nelegal, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, deşi acţiunea nu putea fi pusă în mişcare, deoarece exista unul din cazurile prevăzute de lege care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv inexistenţa unor probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că ar fi săvârşit vreo infracţiune pentru care s-a început urmărirea penală. Într-o astfel de situaţie, circumscrisă art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. proc. pen., procurorul avea obligaţia să dispună încetarea urmăririi penale.

Astfel, în raport de soluţia achitării, pentru fapta ilicită a procurorilor, trebuie antrenată răspunderea civilă delictuală a statului. Culpa procurorilor este evidentă în condiţiile trimiterii sale în judecată prin rechizitoriu, pentru o faptă neimputabilă, în lipsa probelor în cauză.

Statul are obligaţia de a răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant a legalităţii şi independenţei actului de justiţie, răspunderea civilă având un caracter obiectiv, fără vinovăţie, bazată pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

După cum a arătat în precedent, instanţa de apel a schimbat temeiul juridic al acţiunii şi a analizat speţa din perspectiva art. 538 şi 539 C. proc. pen., în loc să constate incidenţa dispoziţiilor din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală a statului – răspundere ce prezintă caracteristicile arătate anterior.

Această greşeală atribuită instanţei se circumscrie şi unei nemotivări a hotărârii, cererea de apel nefiind judecată în baza temeiului invocat de apelant în cadrul precizării scrise.

De asemenea, a considerat nelegal argumentul instanţei de apel de a reţine că nu a făcut dovada cercetării disciplinare sau penale a celor doi procurori implicaţi, care să fie prealabilă formulării unei acţiuni de angajare a răspunderii statului pentru erori judiciare. Recurentul a sesizat Inspecţia Judiciară cu o plângere împotriva ambilor procurori şi a solicitat să fie pusă în mişcare acţiunea sau, dacă din probele administrate în dosarul penal rezultă că ar fi săvârşit o faptă penală, să înceapă urmărirea penală împotriva acestora.

În considerarea formei de răspundere a statului pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare – o răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, bazată pe obligaţia de garanţie, a apreciat că nu trebuie să dovedească vinovăţia organelor judiciare care l-au trimis în judecată prin rechizitoriu.

Hotărârea de achitare evidenţiază exercitarea cu gravă neglijenţă a funcţiei către cei doi procurori. În lipsa probatoriului, aceştia au început urmărirea penală şi au dispus trimiterea în judecată pentru o faptă neprevăzută de legea penală şi care nu a fost săvârşită de recurent. Or, trimiterea sa în judecată în aceste condiţii, constituie o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie de către organele judiciare ale statului român.

A mai reţinut greşit instanţa de apel că desfacerea contractului de muncă, în pofida legăturii cu dosarul penal, nu atrage răspunderea statului, partea având la dispoziţie formularea unei contestaţii împotriva deciziei de concediere la instanţa competentă.

De asemenea, cu încălcarea legii, a constatat că limitele normale ale procesului penal nu au fost depăşite, iar termenul de efectuare a cercetărilor penale a fost rezonabil. Or, în cauză, durata procedurii de 4 ani şi 3 luni nu poate fi privită rezonabilă, atât timp cât nu era necesar să fie pusă în mişcare acţiunea penală, fiind incidentă o cauză care împiedică punerea în mişcare a acesteia.

Întreaga urmărire penală şi trimiterea în judecată de cei doi procurori, în lipsa oricărui probatoriu din care să rezulte săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu poate fi considerată rezonabilă, întrucât datorită activităţii specifice a organelor judiciare, pe această durată, a suferit consecinţe păgubitoare sub aspect material şi moral.

În aprecierea duratei rezonabile a procesului, instanţa de apel s-a raportat greşit la complexitatea dosarului.

Apreciind îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, obiective, a intimatului, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată aferente celor trei faze procesuale, fond, apel şi recurs.

6. Apărările formulate în recurs

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, a arătat în cadrul întâmpinării depuse că recursul este nefondat.

7. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 februarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 4 ianuarie 2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă o acţiune în pretenţii, prin care reclamantul solicită obligarea Statului român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri materiale şi morale pentru consecinţele suportate de declanşarea urmăririi penale împotriva sa, în calitate de consilier local al Municipiului Mediaş, trimiterea în judecată şi soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 al Tribunalului Sibiu.

În cauză, prin sentinţa penală nr. 127 din 2 decembrie 2016 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 419 din 18 mai 2018, s-a dispus achitarea reclamantului pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Curtea de Apel, pronunţând decizia atacată pe calea prezentului recurs, a confirmat sentinţa primei instanţe, de respingere a acţiunii, statuând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 538 şi 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului, cât timp reclamantul nu a fost reţinut sau arestat, condamnat şi ulterior achitat, astfel că nu se poate vorbi despre o eroare judiciară în sensul definit de C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, din conţinutul celor două memorii de recurs, nu se pot identifica critici de nelegalitate la adresa hotărârii de apel, susceptibile de încadrare în motivele de casare indicate de parte, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Aspectele conţinute în cererea de recurs din 4 februarie 2022, respectiv ignorarea de către instanţa de apel a împrejurării că reclamantul a fost o victimă a sistemului judiciar, deşi în cauză era pronunţată o soluţie de achitare, neverificarea situaţiei de fapt din acţiune şi a altor procese similare, declanşate în baza hotărârii de achitare, reprezintă chestiuni de fond ce implică reanalizarea litigiului prin prisma evaluării situaţiei de fapt şi a probelor din proces. Or, asemenea chestiuni, de netemeinicie, nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs, situaţia de fapt şi reaprecierea probatoriului intrând în atributul instanţelor de fond. Se impune a se menţiona că recursul, prin specificul său, este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se verifică exclusiv acele critici ce vizează corecta interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, în limita motivelor reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de recurs apreciază că nu constituie o critică aptă să declanşeze un control judiciar susţinerea recurentului de a fi angajată răspunderea statului pentru recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, pe temeiul achitării, întrucât nu combate raţionamentul instanţei de apel care a determinat respingerea capătului de cerere cu acest obiect.

Curtea de Apel a notat că statul nu poate răspunde în condiţiile dreptului comun, ci numai în temeiul unor norme juridice speciale, derogatorii, iar dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen. şi art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu îşi găsesc incidenţa în cauză. Or, aprecierea părţii că i se cuvin respectivele despăgubiri urmare a pierderii procesului de către stat, nu configurează o critică de recurs, de natură a antrena o analiză pe fond a pretenţiei, raportat la statuarea instanţei.

Cu privire la aspectele inserate în cererea de recurs din 7 februarie 2022, recurentul pretinde încălcarea, prin hotărârea contestată, a regulilor de procedură, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. I se reproşează instanţei de apel că nu a cuprins, în dispozitiv, calea de atac a recursului, termenul de exercitare şi instanţa la care se depune, pe de o parte, şi că a schimbat temeiul juridic al acţiunii, prin examinarea litigiului în temeiul art. 538 şi 539 C. proc. pen., cu ignorarea normelor din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală a statului, invocate de reclamant, pe de altă parte.

Constată instanţa de recurs că aserţiunile nu sunt dezvoltate de natură a contura vreo critică subsumabilă motivului indicat şi nici altor cazuri de recurs dintre cele configurate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Lipsa menţiunii căii de atac din dispozitivul hotărârii nu constituie un aspect de nelegalitate susceptibil de verificare în recurs, nepunându-se problema unei recalificări a căii de atac prin interpretarea dispoziţiilor art. 457 C. proc. civ., ce consacră principiul legalităţii căilor de atac. Hotărârea instanţei de apel beneficiază de calea de atac a recursului, în aplicarea dispoziţiilor art. 97 pct. 1, 483 alin. (1) C. proc. civ. şi prin raportare la dezlegările date prin Decizia nr. 54 din 14 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..’’ De altfel, această cale de atac a fost exercitată în speţă, fiind apreciată admisibilă şi declarată în termen.

Critica privitoare la schimbarea temeiului juridic al acţiunii în apel nu este suficient de structurată pentru a declanşa o cenzură din perspectiva pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare nu va fi examinată. O asemenea manieră de redactare a motivului, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., nu respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanţa de apel.

Instanţa de recurs constată că nu sunt încadrabile în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nemulţumirile recurentului prin care contestă măsurile dispuse în cadrul procesului penal - punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată prin rechizitoriu de către procurori. Aceste chestiuni nu prezintă legătură cu ceea ce s-a devoluat în calea de atac a apelului în litigiul pendinte, de natură civilă, partea dispunând de anumite pârghii în cauza penală, de a supune analizei organelor judiciare ierarhic superioare legalitatea adoptării respectivelor măsuri.

Critica adusă reţinerii instanţei de apel în sensul inexistenţei unor dovezi privind cercetarea disciplinară sau penală a magistraţilor implicaţi în cauză relevă o chestiune de apreciere a probelor, exclusă controlului judiciar al instanţei de recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanşează un control de legalitate, şi nu de temeinicie a hotărârii.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit asupra caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, de 4 ani şi 3 luni, prin raportare la complexitatea dosarului. Perioada cât s-a desfăşurat urmărirea penală şi trimiterea în judecată de cei doi procurori, în lipsa probelor din care să rezulte săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu poate fi considerată rezonabilă, întrucât, ca persoană acuzată, a suferit consecinţe păgubitoare pe plan material şi moral datorită activităţii specifice a organelor judiciare.

Asemenea aprecieri, pe anumite elemente ale situaţiei de fapt şi evaluarea probelor, nu îmbracă forma unei critici de nelegalitate, recurentul tinzând să repună în discuţie fondul litigiului prin readucerea în discuţie a unor aspecte invocate de la debutul pricinii, în scopul pronunţării unei alte soluţii pe fond.

În final, se observă că partea, deşi aduce în discuţie răspunderea statului pentru încetarea contractului individual de muncă încheiat cu S.C. Condmag S.A., nu formulează o critică concretă care să reflecte raţionamentul eronat al instanţei de apel, afirmând doar că "instanţa de apel a reţinut greşit că desfacerea contractului de muncă, în pofida legăturii cu dosarul penal, nu atrage răspunderea statului, partea având la dispoziţie formularea unei contestaţii împotriva deciziei de concediere la instanţa competentă.’’

Cum recursul nu conţine critici subsumabile ipotezelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu se identifică, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu în şedinţă publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. combinat cu art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va dispune anularea acestuia.

Faţă de soluţia pronunţată, recurentul, ca parte căzută în pretenţii, nu este îndreptăţit a obţine, în planul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recuperarea cheltuielilor de judecată de la intimat pentru toate cele trei etape procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 16 septembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1349 din 30 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.