Embezzlement damages upheld: appeals dismissed, sequestration maintained over defendant's apartments

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 14 noiembrie 2014, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. au solicitat următoarele: obligarea pârâtei D. la plata sumei totale de 607.158,42 RON (estimată provizoriu), actualizată pe baza indicelui de inflaţie, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a faptelor ilicite reţinute în sarcina acesteia prin sentinţa penală nr. 225/13.03.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 1220/14.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, din care: 205.310 RON, prejudiciul cauzat A. S.R.L.; 288.402,02 RON, prejudiciu cauzat B. S.R.L.; 113.446,40 RON, prejudiciu cauzat reclamantei C., în calitate de moştenitoare a lui E., asociat unic al F. S.R.L., dizolvată pe parcursul soluţionării dosarului nr. x/2008 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumelor menţionate, de la data formulării de către reclamante a cererilor de constituire ca parte civilă în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a Penală, respectiv 20 aprilie 2006, în cuantum de 561.888,72 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La 15 decembrie 2015, pârâta D. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 280.000 RON, actualizată pe baza indicelui de inflaţie, reprezentând sume acordate cu titlu de credit; obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 250.537,41 RON, actualizată pe baza indicelui de inflaţie, reprezentând sume acordate cu titlu de credit, obligarea pârâtei reconvenţional G. S.R.L. la plata sumei de 250.000 RON, actualizată pe baza indicelui de inflaţie, reprezentând sume acordate cu titlu de credit şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, de la scadenţă la data plăţii efective.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1229/26.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a luat act că pârâta reclamantă reconvenţional D. a renunţat la judecata cererii reconvenţionale faţă de pârâta reconvenţional G. S.R.L., şi a respins, ca inadmisibile, atât acţiunea civilă principală, formulată de reclamantele-pârâte reconvenţional A. S.R.L., B. S.R.L. şi C., împotriva pârâtei reclamantă reconvenţional D., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional D. în contradictoriu cu pârâtele reclamante reconvenţional A. S.R.L. şi B. S.R.L.

Împotriva încheierii de şedinţă din 20.04.2016 şi a sentinţei tribunalului au declarat apel incident reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. (B.) şi C., iar împotriva sentinţei civile nr. 1229/26.10.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat apel principal reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C., precum şi pârâta D..

Prin decizia civilă nr. 1156A din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident, a admis apelurile principale formulate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C., precum şi de apelanta pârâtă D. împotriva hotărârii, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. (A.), B. S.R.L. (B.) şi C., acestea fiind respinse prin decizia nr. 3074 din 20 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

3. Al doilea ciclu procesual. Decizia Tribunalului

Prin sentinţa civilă nr. 1411 din 14 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a hotărât următoarele: a admis cererea formulată de reclamanta B. S.R.L. şi a obligat pârâta D. la plata către aceasta a sumei de 162.700 RON, actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada decembrie 2003 - octombrie 2014, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la 20.04.2006 şi până la data plăţii efective; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de 89.552,66 RON, actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada decembrie 2003 - octombrie 2014, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la 20.04.2006 şi până la data plăţii efective; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta C.; a constatat menţinerea de drept a sechestrului judiciar asupra apartamentului nr. x din mun. Bucureşti, Calea x, şi asupra apartamentului nr. x din mun. Bucureşti, str. x sector 1, ambele aparţinând pârâtei; a obligat pârâta la plata sumei de 7.000 RON către reclamanta A. S.R.L. şi a sumei de 7.000 RON către reclamanta B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel toate părţile din litigiu.

4. Decizia Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 913A din 30 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins apelurile, ca nefondate.

5. Calea de atac exercitată în cauză.

Hotărârea Curţii de Apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. şi de pârâta D..

a. Prin memoriul de recurs, recurentele reclamante au susţinut nelegalitatea deciziei atacate, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Au pretins că decizia instanţei de apel a oferit o motivare generică a soluţiei pronunţate, fără o argumentare temeinică în fapt şi în drept, ceea ce înseamnă că decizia recurată este nemotivată. Curtea nu s-a aplecat asupra cauzei, nu a analizat şi nu a combătut aspectele indicate şi criticate de reclamante prin cererea de apel, mulţumindu-se să îmbrăţişeze soluţia primei instanţe la care face şi trimitere.

Tot fără a argumenta în fapt şi în drept, instanţa de apel a concluzionat că este nefondată critica recurentelor reclamante prin care au susţinut încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. - prin faptul că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor modul de defalcare a prejudiciului ce urmează a fi reparat pentru fiecare reclamantă.

Astfel, motivarea deciziei recurate este una vagă, lipsită de argumente de fapt şi de drept, instanţa de apel nelăsându-şi amprenta cu privire la propriile convingeri care au condus-o în direcţia respingerii, ca nefondate, a apelurilor formulate de reclamante.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au pretins încălcarea normelor de procedură conţinute de art. 9 alin. (2) şi 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu s-a ţinut cont de principiul disponibilităţii. Tribunalul a redus cu 26.271,38 RON debitul principal şi a respins cererea de reparare a prejudiciului de 50.000 USD, pe motiv că instanţa nu ar fi fost învestită cu un capăt de cerere privind repararea prejudiciului aferent respectivelor sume. Or, aceste aspecte au fost reţinute şi de instanţa de apel, însă fără o motivare în sensul prevederilor art. 425 C. proc. civ. Contrar considerentelor reţinute de cele două instanţe, chiar şi în condiţiile în care prejudiciul de 26.271,38 RON, respectiv 50.000 USD s-ar fi produs în modalitatea apreciată, cererea de chemare în judecată se impunea a fi admisă în totalitate faţă de motivele expuse pe larg în cererea de apel.

Au detaliat recurentele că au solicitat repararea globală a prejudiciului cauzat de către pârâtă prin comiterea unei fapte penale, astfel că nu se poate concluziona că nu a fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens. Câtă vreme reclamantele au solicitat împreună repararea întregului prejudiciu adus, Curtea de Apel ar fi trebuit să admită apelul cu consecinţa admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Această chestiune îmbracă aplicarea principiului disponibilităţii, potrivit căruia instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la capetele de cerere formulate de reclamante, fiind nesocotită norma din art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, au fost nerespectate şi prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurentele argumentând că, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că modalitatea de defalcare a prejudiciului ar fi fost alta decât cea arătată de reclamante, ar fi trebuit ca în virtutea rolului activ să pună în discuţia părţilor această chestiune, lucru ce nu s-a întâmplat.

O altă critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material – ipoteza înscrisă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanţa de apel în mod eronat a interpretat şi aplicat dispoziţiile în materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

Evocând situaţia de fapt din speţă în ce priveşte constituirea reclamantelor de părţi civile în procesul penal pentru repararea prejudiciului suferit, prin săvârşirea de către pârâtă a infracţiunii de delapidare, recurentele au arătat că prejudiciul nu a fost reparat în integralitate, în contextul în care existenţa şi întinderea acestuia au fost demonstrate şi reţinute de instanţa de judecată care a soluţionat în mod definitiv dosarul penal.

Din perspectiva criticilor aduse hotărârii de apel, recurentele au solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei prin admiterea apelului cu consecinţa admiterii în integralitate a acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

b. În recursul fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a expus următoarele critici:

Ambele instanţe ale fondului nu au analizat existenţa prejudiciului şi nici nu au motivat în concret respingerea cererii privind necesitatea şi administrarea probei cu expertiza contabilă în vederea stabilirii acestuia. Astfel, decizia recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul că nu au fost respectate exigenţele prevăzute de art. 425 alin 1 lit. b) C. proc. civ. Hotărârea preia concluziile unui raport de expertiză întocmit în faza cercetării penale, instanţele fondului însuşindu-şi opinia unui expert, fără a arăta printr-un raţionament logico-juridic în ce constă pertinenţa sau relevanţa opiniilor expertului comparativ cu împrejurările de fapt şi de drept analizate.

Sub acest aspect este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a expus propriile sale considerente pentru care a apreciat că acţiunea şi concluziile raportului de expertiză din procesul penal se impun în cauză, ca pertinente şi relevante, în admiterea acţiunii de faţă, având în vedere apărările formulate, precum şi criticile de apel. Astfel, motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze pârâtei dovada că susţinerile şi mijloacele de probă solicitate au fost serios şi real examinate, împrejurare ce denotă necercetarea fondului cauzei. Instanţele anterioare s-au limitat la o înşiruire de aspecte de fapt, la redarea unor considerente ale unei hotărâri pronunţate în alt litigiu, cel penal, precum şi la enumerarea concluziilor unuia dintre rapoartele de expertiză întocmite în acea procedură.

Astfel, în condiţiile în care în procesul penal au fost efectuate trei expertize ce au fost criticate ca incomplete sau defectuoase, concluziile fiind atât de diferite, justificat şi de opiniile experţilor parte, instanţa de apel avea obligaţia să dispună lămurirea concluziilor prin efectuarea unui nou raport. Or, încălcând principiul respectării dreptului la apărare şi rolul activ, a dispoziţiilor art. 13 si 22 C. proc. civ., instanţa a ales în mod aleatoriu şi nemotivat să îşi însuşească concluziile unui raport de expertiză din dosarul penal.

Obiectivele expertizei propuse atât instanţei de fond, cât şi celei de apel, aveau menirea de a dovedi faptul că pârâta nu era în măsură a produce un prejudiciu şi, cu atât mai mult, a-şi însuşi bani pe care i-a adus ca aport. Atât în cursul urmăririi penale, cât şi a cercetării judecătoreşti, nu s-a făcut dovada că a fost un aport al altor persoane, iar expertiza a cărei efecuare a fost respinsă tocmai acest aspect urma să-1 dovedească.

Instanţele anterioare nu au surprins motivele de fapt şi de drept pentru care înlătură necesitatea efectuării expertizei contabile, invocând motive străine de natura cauzei, cum este compensarea. Or, refuzul de a constata aportarea de către pârâtă a sumelor de bani către reclamante încalcă dreptul la o apărare efectivă. Recurenta a considerat că este necesară efectuarea expertizei contabile, apreciind că nu a fost dovedită cu certitudine legătura de cauzalitate între aşa-zisa faptă a recurentei pârâte şi aşa-zisul prejudiciu cauzat intimatelor-reclamante.

Sub un alt aspect, s-a reclamat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, de către instanţa de apel, în condiţiile în care din materialul probator administrat în cauză rezultă că societăţile reclamante nu au suferit vreun prejudiciu.

Instanţa de apel s-a rezumat a califica apărările recurentei pârâte cu privire la existenţa prejudiciului, în sensul în care ar fi invocat compensarea între creanţele societăţilor reclamante şi sumele ce au făcut obiectul împrumuturilor nerestituite, însă, în realitate, nu a fost învestită să se pronunţe cu privire la compensare, ci să ia act că aceasta a operat de drept la momentul la care pârâta avea calitatea de asociat şi administrator.

A definit recurenta instituţia compensării legale şi a arătat care sunt condiţiile cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru a opera, prin efectul legii.

A mai arătat că sentinţa penală nr. 85/2010 fiind anulată, a apreciat că, în privinţa laturii civile, era necesară readministarea probatoriilor pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale. Or, este uşor de înţeles că instanţa de fond care a pronunţat sentinţa penală nr. 225/2014, în noua judecată nu a mai soluţionat cauza în limitele stabilite de instanţa de apel şi în conformitate cu îndrumările obligatorii ale deciziei penale nr. 326A/2010, care trebuiau respectate. Cu toate acestea, prin sentinţa penală nr. 225/2014, instanţa de fond reţine un prejudiciu constatat printr-un raport de expertiză ce urma a fi refăcut, atât latura penală, cât şi cea civilă urmând a fi analizate în mod unitar, pentru a se stabili dacă există însuşirea, folosirea şi traficarea de bani, bunuri sau valori.

Rezultă, aşadar, în opinia recurentei pârâte că aspectele legate de existenţa prejudiciului nu au fost legal analizate, instanţa de apel realizând analogii nepermise cu încălcarea principiului oralităţii şi contradictorialităţii, şi nepunând în discuţia părţilor chestiunea unei eventuale compensări.

O altă critică supune dezbaterii, din nou, aspectul nemotivării hotărârii, însă cu privire la condiţia vinovăţiei. În acest caz, argumentarea instanţei de apel lipseşte sau este susceptibilă de interpretări, vinovăţia trebuind dovedită şi nu afirmată ca fiind evidentă. Din întregul probatoriu administrat în dosarul penal reiese opusul celor reţinute de instanţa de fond şi de apel, respectiv că recurenta pârâtă a acţionat cu bună-credinţă în interesul societăţii, de unde rezultă că fără vinovăţie acţionează autorul care nu a avut reprezentarea unui caracter antisocial a faptei sale, nu a prevăzut şi nici nu ar fi trebuit să prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componenţa vinovăţiei lipsind factorul intelectiv.

Fiind o condiţie necesară pentru a fi antrenată răspunderea civilă, în lipsa vinovăţiei, autorul faptei nu va răspunde civil. În operaţia de stabilire a existenţei ori inexistenţei laturii subiective a răspunderii civile delictuale, rolul important este deţinut de criteriul obiectiv de apreciere a vinovăţiei, iar această obiectivitate nu este motivată de către instanţa de fond.

Rezultă, aşadar, că nu au fost analizate prin decizia recurată unele argumente invocate de apelanta - pârâtă, din perspectiva regulilor de drept incidente raportului juridic dedus judecăţii, deşi atare apărări tindeau la înlăturarea prejudiciului, a culpei, dar şi a raportului de cauzalitate şi, prin urmare, vizau aspecte esenţiale ale pricinii.

Faţă de toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii existenţei, respectiv a întinderii prejudiciului şi analizarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

6. Apărările formulate în cauză.

Toate părţile au formulat întâmpinări, solicitând pe rând respingerea, ca nefondat, a fiecărui recurs în parte.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 aprilie 2022, instanţa a admis în principiu recursurile declarate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. şi de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 913A din 30 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi fixat termen pentru judecata acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care urmează să fie expuse:

Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs evocate de pârâtă, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la respingerea demersului judiciar declanşat în cauză.

II.1. Prin recursul declarat, pârâta-recurentă a susţinut incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia atacată nu respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind, practic, o preluare a concluziilor unui raport de expertiză întocmit în faza cercetării penale, însuşite de instanţele fondului, fără a se arăta, în baza unei analize pertinente, care ar fi relevanţa opiniilor expertului, comparativ cu împrejurările de fapt şi de drept analizate.

Totodată, recurenţa a pretins că, instanţa de apel şi-a însuţi nemotivat concluziile raportunui de expertiză din dosarul penal, fără a lămuri aspecte esenţiale, prin intermediul efectuării unui nou raport de expertiză. Astfel, încălcând principiul respectării dreptului la apărare şi a rolului activ, instanţele fondului nu surprind motivele de fapt şi de drept pentru care înlătură necesitatea efectuării acestei expertize, invocând chiar motive străine de natura cauzei, cum este compensarea.

Examinând motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că susţinerile formulate de recurentă sunt neîntemeiate, întrucât decizia instanţei de apel respectă exigenţele art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ.

Din perspectiva obiectului învestirii instanţei, a motivelor de apel formulate şi a limitelor stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 479, alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat pe larg criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reprezetate de vinovăţie şi prejudiciu. Astfel, în privinţa elementelor referitoare la existenţa materială a faptei pârâtei, s-a avut în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C.pr.penală, în sensul reţinerii autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în materie penală în faţa instanşei civile, cu referire la faptă şi autor, acesta fiind reprezentată de decizia penală nr. 1220/14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Sub aspectul verificării modului în care prima instanţă a procedat la respingerea încuviinţării unei noi expertize contabile, instaţa de apel a reţinut corect aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.

Or, în contextul în care în dosarul penal au fost administrate două expertize în specialitatea contabilitate, care au prezentat concluzii diferite, circumstanţe care au determinat întocmirea şi a unui al treilea raport de expertiză, instanţa de apel a reţinut aprecierea corectă realizată de către prima instanţă cu referire la inutilitatea efectuării unui nou raport de expertiză, în contextul în care pârâta nu a negat ridicarea sumelor de bani şi nici nu a prezentat vreo justificare în folosirea acestora în interesul societăţii reclamante, singura sa apărarea, în raport de concluziile raportului valorificat de tribunal, fiind cea care viza eventuale împrumuturi pe care le-ar fi acordat societăţii. Pe întreg parcursul procesului, inclusiv în faţa instanţei de apel, pârâta a susţinut că motivul nerestituirii sumelor de bani ar fi reprezentat de faptul că aceste sume îi aparţineau, în urma unor împrumuturi pe care le-ar fi acordat societăţii, nerestituite de acasta din urmă. Or, în contextul apărărilor formulate de pârâta-apelantă, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a respins corect solicitarea acesteia privind efectuarea unei noi expertixe, probă care, de altfel, a fost respinsă, ca inutilă, şi în apel.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei potrivit căreia decizia instanţei de apel ar cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât referirea din considerentele deciziei atacate la instituţia compensaţiei a fost realizată în contextul examinării punctuale a apărărilor formulate în legătură cu motivul nerestituirii sumelor de bani pretins împrumutate. Or, în circumstanţele în care apelanta pârâtă a susţinut că nerestituirea sumelor de bani ar fi fost justificată de existenţa unor împrumuturi pe care acesta le-ar fi acordat societăţii, instanţa de apel, dând eficienţă dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., a procedat, preliminar, la calificarea juridică a apărării formulate, iar, ulterior, a procedat la examinarea condiţiilor în care, eventual, ar fi operat compensarea unor creanţe reciproce, în considearea dispoziţiilor art. 1145 C. civ., verificare impusă de necesitatea examinării apărării formulate de apelanta-pârâtă cu privire la inexistenţa prejudiciului reclamat în cauză.

Printr-un alt motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor legale de drept material, prevalându-se de motivul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.. În contextul situaţiei de fapt reţinute de instanţele fondului, contrar susţinerilor recurentei, în mod corect s-a reţinut îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului.

Situaţia de fapt reţinută în cauză relevă că instanţele fondului au avut în vedere că existenţa faptelor imputate pârâtei, constând în ridicarea şi însuşirea, în mod repetat, din patrimoniul B. S.R.L. a unor sume de bani, însuşirea de bunuri şi servicii din patrimoniul A. S.R.L. şi însuşirea sumei de 50.000 USD (echivalentul a 640.000.000 RON), din împrumutul acordat H. S.A., a fost stabilită ca urmare a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

Aşadar, chiar dacă în privinţa pârâtei-recurente a intervenit prescripţia răspunderii penale, soluţia instanţei penale, atât sub aspectul existenţei faptei, cât şi sub aspectul persoanei care a săvârşit-o, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, aspect ce nu poate fi înlăturat de încetarea procesului penal ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, aspect ce a fost valorificat corect de instanţele fondului, în aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1), teza a II-a C.pr.penală.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a procedat greşit la verificarea îndeplinirii condiţiilor privind compensarea, întrucât curtea de apel nu a fost învestită să se pronunţe cu privire la compensare, ci să constate că acesta a operat de drept la momentul la care deţinea calitatea de asociat şi administrator, când a acordat împrumutul, susţinând lipsa de importanţă cu privire la formularea sau nu a unei cereri reconvenţionale. A pretins, aşadar, că instanţa trebuia să ia act, de drept, de compensaţia intervenită, ca mod de stingere adatoriilor.

Susţinerile recurentei se vădesc a fi nefondate.

În principiu, într-adevăr, compensaţia este un mod de stingere a oricăror obligaţii, indiferent de izvorul acestora. Relativ la compensaţia legală, dispoziţiile legale impun, drept condiţii, reciprocitatea obligaţiilor, creanţele să aibă ca obiect o sumă de bani (sau bunuri fungibile de aceeaşi natură), creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, lichide şi exigibile, iar în privinţa efectelor pe care le produce, acestea se operează de drept, însă din momentul intervenirii exigibilităţii celei de a doua creanţă.

Sub aspectul neîndeplinirii condiţiei prejudiciului, apărarea pârâtei în privinţa nerestituirii sumelor de bani a fost justificată de faptul că respectivele sume de bani îi aparţineau şi că ar fi intervenit o serie de împrumuturi pe care le-ar fi acordat firmelor A. S.R.L. şi B. S.R.L., nerestituite de către acestea din urmă. Or, verificarea apărăriilor formulate impunea instanţei de apel ca, prealabil, conform art. 22 C. proc. civ., să procedeze la calificarea juridică a susţinerilor pârâtei, sens în care a apreciat că pârâta s-a prevalat, în apărare, de intervenirea unei compensaţii între creanţa reclamantă prin acţiune şi sumele de bani în privinţa cărora pârâta a susţinut că ar fi făcut obiectul unor împrumuturi nerestituite de către firmele creditate. După cum s-a arătat în precedent, compensaţia legală produce efecte de drept din momentul exigibilităţii celei de a doua creanţe, iar instanţa de apel a arătat corect că acestă cerinţă legală nu este îndeplinită, atît timp cât sumele de bani care ar fi făcut obiectul pretinselor contracte de împrumut au fost solicitate de pârâtă prin cererea reconvenţională formulată în cauză, demers în legătură cu care instanţa de fond a reţinut excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţie care a dobândit autoritate de lucru judecată, ca urmare a neapelării acesteia de către pârâtă. Prin urmare, susţinerea recurentei în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a procedat la examinarea instituţiei compensaţiei se vădeşte a fi nefondată.

Relativ la condiţia vinovăţiei atragerii răspunderii civile, recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel lipseşte sau este susceptibilă de interpretări, deoarece vinovăţia trebuie dovedită. A pretins că, din întregul probatoriu administrat în dosarul penal reiese opusul celor reţinute de instanţa de fond şi cea de apel, respectiv că recurenta pârâtă a acţionat cu bună-credinţă în interesul societăţii, nu a prevăzut şi nici nu ar fi putea să prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componenţa vinovăţiei lipsind factorul intelectiv.

Contrar susţinerilor recurentei, prin decizia recurată s-a reţinut în mod corect ca fiind îndeplinită condiţia referitoare la vinovăţie, de vreme ce instanţa de apel, plecând de la premisa faptei ilicite reţinută în sarcina pârâtei, a reţinut din probatoriul administrat că recurenta•pârâtă a avut reprezentarea faptei ilicite şi, respectiv, a prejudicierii drepturilor şi intereselor legitime ale societăţilor-reclamante.

Cum stabilirea vinovăţiei în persoana autorului faptei licite, producătoare de prejudiciu, presupune analiza reprezentării acelei persoane asupra faptei şi urmărilor acesteia, la momentul la care a săvârşit-o, în verificarea elementului de vinovăţie, necesar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a avut în vedere modalitatea de săvârşire a faptei, dar şi calitatea pe care pârâta a avut-o în cadrul societăţii reclamante, circumstanţe care care au conturat atitudinea subiectivă a acesteia faţă de faptă şi urmările produse, în sensul asumării, prin antrenarea factorilor intelectiv şi volitiv proprii, comportamentul ilicit. Aşadar, în ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiei pârâtei de a repara prejudiciul, produs ca urmare a faptelor ilicite reţinute în sarcina acesteia, nu este relevantă forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta prejudiciabilă, întrucât, ca autor al prejudiciului, recurenta răspunde pentru cea mai uşoară culpă (art. 1357 alin. (2) C. civ.).

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D..

II.2. Referitor la recursurile declarate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C., Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantele au susţinut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât acesta nu ar fi nemotivată în ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat, arătându-se că instanţa de apel a motivat, în mod generic, că apelul promovat este nefondat, fără o motivare temeinică, în fapt şi în drept, a soluţiei pronunţate.

În examinarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte va constata netemeinicia susţinerilor formulate, întrucât hotărârea instanţei de apel cuprinde pe larg argumentele pe care se sprijină, astfel încât raţionamentul logico-judiciar, expus în exercitarea controlului judiciar, îşi găseste pe deplin corespondent în soluţia, de respingere, pronunţată în legătură cu apelul declarat de reclamante. Mai mult, considerentele deciziei, citate chiar de recurente, relevă cursul logico-judiciar al examinării concrete şi efective a motivului de apel care viza încălcarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Sub acest apect, este de observat că instanţa de apel arătă, expres, în considerentele deciziei pronunţate că cererea de chemare în judecată a avut trei capete de cerere principale, în discuţie fiind angajarea răspunderii civile delictuale faţă de fiecare reclamantă în parte". În contextul modalităţii sale de învestire, instanţa era datoare să verifice, prin raportare la fiecare reclamantă în parte, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv condiţia existenţei prejudiciului, precum şi întinderea acestuia, astfel cum corect s-a procedat în cauză.

O astfel de concluzie s-ar fi impus chiar dacă prin modul de expunere al cererii de chemare în judecată prejudiciul nu ar fi fost indicat separat, căci indicarea globală a prejudiciului nu schimbă concluzia că prima instanţă nu a fost învestită cu un unic capăt de cerere. Cătâ vreme s-a solicitat obligarea pârâtei faţă de fiecare reclamantă în parte, în temeiul răspunderii civile delictuale, este evident că cererea formulată a avut trei capete de cerere, prin cererea de chemare în judecată fiind, în mod neechivoc, obiectul fiecărui capăt de cerere, cu indicarea cuantumului despăgubirilor pretins de fiecare reclamantă.

Aşadar, susţinerile recurentelor-reclamante în sensul neanalizării susţinerilor şi a existenţei unei motivări vagi şi lipsită de argumente de fapt şi de drept, care să conducă la respingerea apelului forrnulat de acestea, sunt nefondate, fără un suport real în decizia curţii de apel. Drept urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a procedat la motivarea deciziei recurate sau ar fi pronunţat o soluţie a cărei fundamentare nu se regăseşte în considerente, întrucât analiza proprie s-a realizat în raport de fiecare motiv de apel şi face parte din raţionamentul juridic al instanţei, care a condus la soluţia de respingere a apelului declarat de reclamante.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamantele au susţinut încidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., justificat de încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură înscrise în art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată în comun de către reclamate, acestea solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat acestora şi a dobânzilor legale. Astfel, au pretins că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, din moment ce reclamantele au solicitat repararea globală a prejudeciului cauzat de pârâta D., prin comiterea unei fapte penale.

Contrar susţinerilor reclamantelor-recurente, în cauză nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Într-adevăr, conform principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., obiectul şi limitele litigiului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, instanţa având obligaţia, în respectarea acestui principiu, de a se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele de învestire (art. 22 alin. (6) din acelaşi cod).

Pe de altă parte, calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii intră în atribuţiile instanţei de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părţilor, reprezentând tocmai o manifestare, iar nu o încălcare, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepţia legiuitorului în acest sens, rezultată, fără echivoc, din textul de lege indicat, fiind consecinţa firească a împrejurării că raţionamentul instanţei trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în absenţa căreia însăşi soluţia finală pronunţată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii şi, ca atare, revine judecătorului sarcina de a proceda la calificarea exactă a chestiunilor deduse judecăţii.

Susţinerile recurentelor referitoare la încălcarea normelor de procedură de către instanţele fondului sunt neîntemeiate, cu referire încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., de vreme ce instanţa nu a procedat la calificarea juridică a demersului judiciar promovat de reclamante ci, dimpotrivă, a reţinut, din modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată, că petitul cererii cu care reclamanţele au învestit instanţa de judecată a fost clar exprimat, drept pentru care nu s-au impus precizări sau lămuriri cu privire la pretenţiile formulate ori la persoana responsabilă de repararea prejudiciului reclamat. Sub acest aspect, în considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel a arătat expres că "prin cererea de chemare în judecată a fost indicat, în mod neechivoc, obiectul fiecărui capăt de cerere, cu indicarea cuantumului despăgubirilor pretins de fiecare reclamantă (205.310 RON prejudiciu cauza A., 288.402.02 RON prejudiciu B., 113.446,4 RON prejudiciu cauzat faţă de C.)". Totodată, instanţa de apel a argumentat că "cererea de chemare în judecată a avut trei capete de cerere principale, în discuţie fiind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei faţă de fiecare reclamantă în parte. Prin urmare, prin raportare la fiecare reclamantă, instanţa era datoare să verifice îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv condiţia existenţei prejudiciului, precum şi întinderea acestuia... Câtă vreme s-a solicitat obligarea pârâtei faţă de fiecare reclamantă în parte, în temeiul răspunderii civile delictuale, este evident că cererea formulată a avut trei capete de cerere, fiecare cu un obiect distinct". Aşadar, în circumstanţele expuse, se vădeştea fi corectă concluzia instanţei de apel în sensul că indicarea globală a unui prejudiciu nu schimbă silogismul potrivit căruia învestirea primei instanţe nu a fost realizată cu un unic capăt de cerere.

Totodată, apreciind că a fost încălcat principiul disponibilităţii, recurentelele au apreciat că cererea lor introductivă trebuia admisă în totalitate, chiar dacă din administrarea probatoriului a reieşit o altă modalitate de defalcare a prejudiciului. Nici această susţinere nu poate fi primită, întrucât recurentele omit faptul că solicitarea privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei D. a fost examinată în raport de fiecare reclamantă şi de fapta ilicită reclamată de fiecare dintre acestea. În acest context, determinarea prejudiciului s-a realizat în raport de fiecare dintre reclamante, în măsura în care instanţa l-a apreciat ca fiind dovedit.

Totodată,nu se poate susţine cu temei legal că instanţele fondului au nesocotit dispoziţiile art. 28 C.pr.penală prin respingerea pretenţiilor în sumă de 50.000 USD şi neacordarea diferenţei de 26.271,39 RON, sume care ar fi fost avute în vedere la stabilirea existenţei faptelor materiale reţinute în sarcina pârâtei.

Hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în privinţa prejudiciuluji, ceea ce denotă că instanţele fondului au procedat corect la o analiză proprie cu privire la toate condiţiile prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, inclusiv cu privire la întinderea acestuia.

Astfel, făcând trimitere la probatoriul administrat şi validând situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de apel a apreciat corectă concluzia primei instanţe în legătură cu întinderea prejudiciului stabilit pentru societăţile reclamante, fiind avut în vedere că prejudiciul în cuantum de 26.271 RON a fost produs în patrimoniul S.C. F., iar nu în patrimoniul reclamantei A., iar C. (moştenitoarea asociatului unic al F. SRL) nu a solicitat repararea acestui prejudiciu. În contextul factual reţinut în cauză, instanţele au reţinut că cererea reclamantei A. este neîntemeiată în privinţa acestor sume de bani şi, în plus, a constatat că sumele respective nici nu au fost incluse cererea formulată de reclamanta C..

Relativ la pretenţiile în sumă de 50.000 USD solicitate C. cu titul de prejudiciu, ca urmare a însuşirii acestei sume de către pârâtă, din patrimoniul F. S.R.L., respectiv dintr-un împrumut acordat H. S.A.., instanţa de apel a reţinut, din cuprinsul raportului de expertiză I., împrejurarea că reclamanta B. S.R.L. a acordat un împrumut de 100.000 USD societăţii H. S.A., din care suma de 50.000 USD a fost virată într-un cont pe numele pârâtei D.. Aşadar, din situaţia de fapt reţinută în cauză, ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, faţă de cerinţeleart. 488 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că prejudiciul nu ar fi fost produs în patrimoniul F. S.R.L., ci în al reclamantei B. S.R.L., dar care nu a înţeles să formuleze pretenţii proprii cu privire şi la această sumă.

Prin ultimul motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. se afirmă că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit nomele de drept material care guvernează materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul suferit de reclamantele-recurente nu ar fi fost reparat în integralitate.

Critica formulată în sensul că instanţele aveau obligaţia să acopere în integralitate prejudiciul afirmat de reclamante se vădeşte a fi nefonată, întrucât recurentele omit faptul că instanţa trebuia, prelimiar, să fie legal investită cu pretenţiile aferente prejudiciilor încercate prin faptele ilicite reclamate şi că, apoi, pretenţiile deduse trebuiau probate în cauză.

Or, angajarea răspunderii pentru prejudiciul produs a fost analizat în raport de pretenţiile reclamantelor, astfel cum fiecare dintre ele au înţeles să îl solicite, în conformitate cu respectarea pricipiului disponibilităţii, dar şi modalitatea în care reclamantele au înţeles să îl dovedească.

După cums-a arătat în precedent, instanţa de apel a arătat faptul că recurentele-reclamante nu au contestat concluziile raportului de expertiză, din cuprinsul căruia rezultă că prejudiciul în cuantum de 26.271 RON s-a produs în patrimoniul S.C. F., iar nu în patrimoniul A., iar C. nu a solicitat şi obligarea la repararea acestui prejudiciu, context în care s-a apreciat asupra netemeiniciei cererii reclamantei A. S.R.L..

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând că motivele de care înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C., în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ.

Cum atât recursurile declarate de reclamante, cât şi recursul formulat de pârâtă urmează a fi respinse, solicitarea privind acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ., se vădeşte a fi nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. şi de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 913A din 30 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.