Time-barred state damages appeal rejected; defendant wins remand for retrial on reasoning deficits

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 noiembrie 2010, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a solicitat să se constate că prin faptele autorului C., s-a produs un prejudiciu Statului Român cuantificat la 254.506,58 USD reprezentând aport valutar conform Ordinului M.I nr. 0047/1976 şi 1.544.674,83 RON reprezentând dobânzi calculate până la 20 decembrie 2008 la debitul anterior menţionat, să se dispună măsura sechestrului asigurător dispus de organele de cercetare penală până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentului dosar, obligarea pârâţilor la plata sumelor sus menţionate, precum şi încuviinţarea valorificării bunurilor ce au făcut obiectul Ordonanţei nr. 24/P/1995 a secţiei Parchetelor Militare din 02.07.1996, dar şi a celorlalte bunuri existente în patrimoniul defunctului C. la 19 martie 2010.

Prin încheierea din 2 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ., având în vedere decesul pârâtei A. şi demersurile întreprise de reclamant în vederea deschiderii procedurii succesorale de pe urma acesteia.

Prin încheierea din 17 decembrie 2015, aceeaşi instanţă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamant şi a menţinut măsura suspendării faţă de faptul că acesta nu a indicat moştenitorii defunctei A., iar simpla împrejurare că s-au efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nu este suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol.

Pricina a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 13 iunie 2019.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 2381 din 1 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantului, a obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumelor constând în 254.506,58 USD despăgubiri şi 1.544.674,83 RON reprezentând despăgubiri calculate până la 20 decembrie 2008 şi a constatat că acţiunea a fost formulată cu respectarea termenului legal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi ale litigiului.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 1117A din 5 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. şi a admis apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul şi la dobânda legală ulterioară datei 20.12.2008 şi până la data plăţii efective.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamant şi pârât, iar acesta din urmă a înţeles să recureze şi încheierea din 12 noiembrie 2020.

4.1. Reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin recursul promovat la 12 august 2022 (expediat prin serviciul poştal, potrivit ştampilei de pe plicul aflat la dosar recurs), a pretins, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei de apel prin raportare la nesoluţionarea integrală a cererii de chemare în judecată, aspect ce a constituit obiect de critică în apelul promovat.

A susţinut că instanţa de apel, cu neobservarea întregului conţinut al cererii precizatoare depusă la dosarul tribunalului, a apreciat în mod greşit că reclamantul nu ar fi solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.442.370,43 Ron, actualizată, ci pretenţia ar fi privit transformarea sumei de 254.506,68 dolari SUA în RON la data de 31.12.1989 şi actualizarea acesteia cu indicele de inflaţie, schimbând astfel natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al cererii.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă, obligarea pârâtului la achitarea sumei de 2.442.370,43 Ron, actualizată, compusă din 897.695,6 Ron, reprezentând echivalentul sumei de 254.506,58 USD şi 1.544.674,83 Ron, cu titlu de dobânzi calculate până la data de 20.12.2008, precum şi dobânzile calculate ulterior acestei date şi până la data plăţii efective.

4.2. Pârâtul B. a apreciat, în recursul său, că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 243 şi 245, respectiv art. 248 C. proc. civ. cu privire la analiza excepţiei de perimare. Instanţa de apel a apreciat, în mod nejustificat, faptul că reclamantului nu i se poate imputa pasivitatea atâta vreme cât, la 01.10.2014, a indicat succesibilul şi nu moştenitorul, în condiţiile în care instanţa de fond a solicitat, respectiv suspendat dosarul pentru introducerea în cauză a moştenitorului, adică după dezbaterea succesiunii defunctei A.. Apreciază că raţionamentul instanţei de apel nu se justifică, termenul de perimare începând să curgă de la data suspendării, nicidecum cu o zi înainte, de la data indicării succesibilului.

Art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. arată că judecata se suspendă de drept prin moartea uneia din părţi, afară de cazul în care partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor, iar art. 245 alin. (2) C. proc. civ. menţionează că judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută cu arătarea moştenitorilor.

Pe lângă încălcarea art. 243 şi 245 C. proc. civ., conform art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul reclamă o lipsă de motivare în ceea ce priveşte susţinerile formulate cu privire la soluţia dată perimării cauzei, instanţa de apel nefăcând o analiză proprie a chestiunii perimării cauzei şi nici cu privire la aspectele învederate prin motivele formulate de pârât. Se creează o confuzie între cele două momente şi temeiuri de drept pentru care cauza a fost suspendată, omiţându-se a se analiza, respectiv a se motiva, îndepărtarea criticilor prin care se argumenta că prezenta cauză s-a perimat.

A detaliat recurentul parcursul pricinii între momentul măsurii de suspendare dispusă şi cel al respingerii excepţiei de perimare. Astfel, pricina a fost suspendată la 02.10.2014, ca urmare a decesului pârâtei A., reclamantul având obligaţia de a indica şi a introduce în cauză moştenitorii în condiţiile art. 243 C. proc. civ. La 01.10.2015, cu doar o zi înainte de împlinirea termenului de perimare, s-a solicitat repunerea cauzei pe rol, tocmai pentru evitarea perimării, ocazie cu care intimatul reclamant a arătat demersurile efectuate în vederea identificării moştenitorilor, menţionând faptul că pârâtul B. a solicitat dezbaterea succesiunii, însă această procedură notarială a fost suspendată. În consecinţă, întrucât reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia indicării moştenitorilor defuncţilor C. şi A., cererea a fost respinsă la 17.12.2015 şi menţinută măsura suspendării, simpla împrejurare că a efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nefiind suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol.

Începând cu 17.12.2016, intimatul reclamant nu a mai efectuat niciun demers şi nu a formulat cerere de repunere pe rol, sens în care la 02.02.2017, instanţa de fond, din oficiu, a dispus citarea părţilor în vederea discutării excepţiei perimării. La termenul din 18.05.2017 s-a respins excepţia, cu argumentul că perimarea nu a operat, rămânerea în nelucrare a cauzei nefiind determinată de o culpă a părţii reclamante, ci de împrejurări independente de voinţa acesteia, situaţie circumscrisă dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ.

Tribunalul a repus cauza pe rol, însă de această dată a suspendat judecata până la soluţionarea dosarului nr. x/2017, în care s-a solicitat dezbaterea succesiunii de pe urma celor doi defuncţi.

În situaţia dată, pretinde că instanţa de apel nu a analizat criticile formulate cu privire la soluţia instanţei de fond care a apreciat eronat circumstanţierea prezentei cauze dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar era obligată să verifice o eventuală întrerupere a cursului perimării, prin îndeplinirea de către reclamant a unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului. A considerat recurentul că la termenul de judecată din 18.05.2017 intervenise perimarea, iar peste acest aspect ambele instanţe ale fondului au trecut cu vederea, termenul de un an împlinindu-se la 03.12.2015, fără a exista vreun act îndeplinit care să aibă efect întreruptiv al cursului perimării.

A doua critică este formulată în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului român, în raport de inexistenţa unei hotărâri a unei instanţe penale care să ateste fapta, făptuitorul şi persoana prejudiciată.

Se observă, în opinia recurentului, o lipsă efectivă a motivării în ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel rezumându-se a prelua pasaje întregi, fie din decizia penală nr. 3816/21.06.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2004, fie din rechizitoriul procurorului din dosarul nr. x/P/I995.

A mai criticat recurentul respingerea obiectivelor expertizei ce aveau ca scop demonstrarea lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel statuând că nu se impun a fi administrate ca probe, fără vreo justificare concretă a înlăturării apărărilor formulate prin intermediul obiectivelor propuse.

În consecinţă, hotărârea este afectată de viciul motivării, cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A treia critică priveşte tot nemotivarea, dar şi aplicarea greşită a legii cu privire la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. Se reproşează instanţei o lipsă de analiză în detaliu a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, deşi s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de inculpatul C., pe motiv că fapta nu există, înscrisurile aflate la dosarul de urmărire sau raportul de expertiză administrat în cauză nu rezultă "dacă există o însuşire, eventual o folosire şi o traficare de bani sau valori’’ în interes personal de către autorul recurentului - pârât.

Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia "pe parcursul procesului civil succesorul inculpatului nu a formulat vreo apărare de natură să justifice încasarea legală şi legitimă a sumelor de bani’’ nu este justificată, în condiţiile în care, din înscrisurile dosarului de urmărire penală, care conţin inclusiv declaraţii ale inculpatului C., nu rezultă că acesta ar fi acţionat discreţionar, în nume propriu, pentru a se desprinde concluzia săvârşirii unei infracţiuni de delapidare pentru care ar putea răspunde cu patrimoniul propriu.

Rezultă că instanţa nu a stăruit în aflarea adevărului, în baza rolului activ, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., inculpatul şi, apoi, succesorul său, nefiind în postura de a recunoaşte nici pe parcursul cercetării penale şi nici în litigiul civil pretenţiile intimatului - reclamant.

Totodată, instanţa de apel a afirmat "recunoaşterea în parte a săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina sa’’, apreciind că inculpatul a avut o poziţie contradictorie în declaraţiile sale. Or, în niciun moment, acesta nu a afirmat că banii i-ar fi aparţinut sau că au fost păstraţi după retragere. Din declaraţiile date rezultă că aceştia au fost predaţi patronului pe nume D., recunoscând doar faptul că era unicul împuternicit să efectueze astfel de operaţiuni.

A afirmat recurentul că situaţiei de faţă în care s-a dispus încetarea urmăririi penale îi este echivalent principiul "ne bis in idem’’ care are înţelesul "nu de două ori acelaşi lucru’’, ceea ce înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă, principiu indisolubil legat de principiul autorităţii de lucru judecat, fiind destinat să garanteze persoanei condamnate sau achitate că, atunci când şi-a executat pedeapsa, poate să-şi reia locul în societate fără a se putea declanşa, pentru aceeaşi faptă, o nouă procedură judiciară.

Chiar şi în situaţia în care ar fi existat o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa penală, aceasta ar fi beneficiat de autoritate de lucru judecat doar sub aspectul faptei şi al făptuitorului, instanţei civile rămânându-i sarcina de a stabili întinderea prejudiciului şi stabilirea vinovăţiei.

În cauză a apreciat recurentul că nici prejudiciul nu a fost dovedit, singura modalitate în care acesta ar putut fi determinat ar fi fost doar efectuarea unei expertize conform obiectivelor propuse şi respinse de instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului nu s-a stabilit regimul juridic al sumelor care constituie obiectul material al presupuselor infracţiuni, iar, pe de altă parte, concluziile raportului de expertiză efectuat în faţa urmăririi penale au fost criticate de către inculpatul C.. Aşadar, aspectele privind existenţa prejudiciului obligau instanţa de apel să procedeze la propria analiză, atât în ceea ce priveşte acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă, doar astfel putându-se stabili dacă există o "însuşire de bani".

Or, instanţele fondului s-au mulţumit a se rezuma la concluziile unui rechizitoriu şi unor expertize incomplete sub aspectul obiectivelor, fără a mai încerca o determinare proprie a existenţei sau întinderii prejudiciului, deşi, conform deciziei penale nr. 3816/21.06.2005 cauza a fost restituită Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru completarea urmăririi penale, iar conform Ordonanţei din 15.09.2010 s-a dispus încetarea urmăririi, ceea ce presupune anularea întregului probatoriu administrat.

Rezultă, aşadar, faptul că prejudiciul nici nu există, iar dacă acesta ar exista nu se cunoaşte întinderea, cu atât mai mult cu cât singura operaţiune care pare să fi fost efectuată în contul personal al inculpatului C. este transferul sumei de 1.000 USD din data de 25.10.1990. Întrucât nu a existat o hotărâre judecătorească a unei instanţei penale care să reţină atât existenţa faptei, cât şi a făptuitorului, a apreciat recurentul că, pe latura civilă, este necesară administrarea unor probatorii pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale pentru a se stabili dacă există însuşirea şi traficarea de bani în folosul propriu al autorului recurentului - pârât.

Făcând aprecieri cu privire la situaţia de fapt, recurentul pârât a susţinut că nu rezultă îndeplinirea cerinţei vinovăţiei, din probatoriul administrat în dosarul penal nerezultând că autorul său ar fi acţionat în nume propriu sau că şi-ar fi însuşit pretinsele sume de bani ce se doresc a-i fi imputate în prezent.

O altă critică se grefează pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu analizează întinderea răspunderii pârâtului ca moştenitor al persoanei presupus vinovate de producerea prejudiciului.

Recurentul pârât ar putea răspunde doar în limita activului moştenit, sens în care în mod greşit instanţele de fond au apreciat că pârâtul ar putea răspunde pentru tot prejudiciul, întrucât preluarea datoriei de către moştenitori este o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii, prin urmare, defunctul a avut ca moştenitori, atât soţia supravieţuitoare, cât şi pe apelant în calitate de fiu, ceea ce înseamnă că prejudiciul a fost moştenit în cote proporţionale, respectiv 1/4 soţia şi 3/4 apelantul. Prin urmare, pentru eventualul prejudiciu apelantul ar putea fi obligat doar în limita a 3/4 primită din acesta, limită ce urmează a fi stabilită în urma efectuării unei expertize.

Ultima critică vizează omisiunea pronunţării instanţei de apel asupra excepţiei tardivităţii apelului exercitat de reclamant.

A argumentat recurentul că, prin întâmpinarea formulată în apel, a susţinut că acţiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la 02.11.2010, dată la care era în vigoare vechiul C. proc. civ., care reglementa în conţinutul art. 282 că hotărârile date în fond sunt supuse apelului, iar potrivit art. 284 arăta că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, fără a avea importanţă faptul că dosarul a fost declinat spre competentă soluţionare către Tribunalul Bucureşti, după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

Art. 287 alin. (4) C. proc. civ. stipulează că termenul pentru depunerea motivelor de apel se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă apelul s-a făcut mai înainte de comunicare.

Cu toate acestea, sentinţa civilă nr. 2381/01.11.2019 a fost comunicată părţilor la 21.11.2019, termenul de apel împlinindu-se la 07.12.2019, care fiind într-o zi nelucrătoare s-a prelungit până la data de 09.12.2019. Or, apelul formulat de către reclamatul Ministerul Finanţelor Publice a fost promovat la 23.12.2019, cu mult după împlinirea termenului stabilit prin lege. Deşi a învocat excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamant, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei formulate.

Din perspectiva criticilor expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot deciziei civile nr. 1117A/2022, admiterea apelului pârâtului şi respingerea cererii principale, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca tardiv formulat, motivând că a fost depăşit termenul de 15 zile stipulat de lege, ultima zi de declarare fiind 1 august 2022, în raport de data comunicării hotărârii, iar calea de atac a fost exercitată la 11 august 2022. Dacă se va trece peste acest aspect, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Reclamantul nu şi-a exprimat poziţia procesuală cu privire la recursul pârâtului prin formularea unei întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este tardiv formulat, iar recursul pârâtului se vădeşte a fi fondat, pentru considerentele care urmează să fie expuse:

II.1. Relativ la recursul declarat de reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reţine următoarele aspecte în analizarea, prioritară, a excepţiei tardivităţii recursului:

Acţiunea ce face obiectul demersului judiciar de faţă a fost înregistrată la 2 noiembrie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 2, dată în raport cu care şi în aplicarea prevederilor art. 24 din Noul C. proc. civ., se reţin a fi incidente dispoziţiile înscrise în art. 301 din vechiul C. proc. civ. în conformitate cu care "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 1117A/05.07.2022 a acestei instanţe a fost comunicată recurentei-reclamante la 15.07.2022, termenul de recurs împlinindu-se la 31.07.2022, care fiind într-o zi nelucrătoare, s-a prelungit până la data de 01.08.2022, potrivit art. 101 alin. (5) C. proc. civ.

Cu toate acestea, calea de atac a recursului a fost formulată de către reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanţelor la 12.08.2022, fiind expediat prin serviciul poştal . Or, raportat la datele menţionate, recursul a fost declarat cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 din C. proc. civ. de la 1865, calculat potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care s-a împlinit la 01.08.2022.

Menţiunea din dispozitivul deciziei nr. 1117A/05.07.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că aceasta poate fi atacată cu recurs în termen de 30 de zile de la data comunicării, nu dă dreptul părţii de a ataca hotărârea în alt termen decât cel prevăzut de lege.

Astfel spus, chiar în contextul inserării menţiunii greşite în dispozitivul hotărârii date de instanţa de apel, în sensul că aceasta poate fi atacată cu recurs în 30 zile de la data comunicării, nu dă dreptul părţii de a ataca hotărârea în alt termen decât cel prevăzut de lege, întrucât termenul de recurs este un termen legal, iar nu unul judecătoresc

Faţă de principiul legalităţii, potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac în termenele şi în condiţiile prevăzute de lege, recursul recurentei-reclamante nu poate fi apreciat ca fiind declarat în termen, deoarece menţiunea inexactă din dispozitivul deciziei atacate cu privire la termenul în care poate fi promovată calea de atac a recursului nu deschide părţii dreptul de a exercita recursul într-un alt termen decât cel imperativ, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., aceasta având obligaţia de a exercita căile de atac în termenele şi în condiţiile legii.

În cauza de faţă, se constată şi faptul că recurenta, beneficiară a unui departament juridic, nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să o fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal şi nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului, drept pentru care se va constata că recursul pendinte a fost formulat cu nerespectarea termenului legal imperativ, impus de dispoziţiile art. 301 din C. proc. civ. de la 1865.

Dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei tardivităţii recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, exercitată de reclamant, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie.

Ca atare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanţelor.

II.2. Relativ la recursul declarat de pârâtul B., Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de recurs, evaluând prioritar critica fundamentată pe motivul înscris în art. 304, pct. 7 C. proc. civ. privind nemotivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de apel, o găseşte întemeiată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu articolul 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, (…)."

Această dispoziţie convenţională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanţă de judecată, ci şi ansamblul garanţiilor procesuale privind desfăşurarea procesului civil şi obţinerea unei soluţii asupra pretenţiei deduse judecăţii, inclusiv motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate, aspecte care semnifică conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).

Garanţia procesuală a motivării hotărârii judecătoreşti este consacrată expres şi în dispoziţiile de drept intern, respectiv art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează, cu valoare de principiu, că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", iar art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancţionează, ca fiind nelegală, o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau pe cea care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În acelaşi sens, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea logico-juridică de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părţi sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios, după punerea acestora în dezbaterea contradictorie a părţilor.

În cazul în care motivarea lipseşte, este superficială sau incompletă, adică atunci când nu se arată, printr-o examinare efectivă, care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nelegală şi se impune casarea sa, cu consecinţa reluării judecăţii.

În cauza dedusă judecăţii, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 noiembrie 2010, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a solicitat să se constate că, prin faptele autorului C., s-a produs un prejudiciu Statului Român, cuantificat la 254.506,58 USD, reprezentând aport valutar, conform Ordinului M.I nr. 0047/1976 şi 1.544.674,83 RON, reprezentând dobânzi calculate până la 20 decembrie 2008 la debitul menţionat, să se dispună măsura sechestrului asigurător dispus de organele de cercetare penală până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentului dosar, obligarea pârâţilor la plata sumelor menţionate, precum şi încuviinţarea valorificării bunurilor ce au făcut obiectul Ordonanţei nr. 24/P/1995 a secţiei Parchetelor Militare din 02.07.1996, dar şi a celorlalte bunuri existente în patrimoniul defunctului C. la 19 martie 2010.

În raport de obligaţiile procesuale puse în vedere reclamantului, prin încheierea din 05.06.2014, respectiv de a indica moştenitorii defunctei A., decedată la 04.09.2013, prin încheierea din 2 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ., având în vedere decesul pârâtei A., şi demersurile întreprise de reclamant în vederea deschiderii procedurii succesorale de pe urma acesteia.

Prin încheierea din 17 decembrie 2015, aceeaşi instanţă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamant şi a menţinut, în temeiul art. 243 C. proc. civ., măsura suspendării faţă de faptul că acesta nu a indicat moştenitorii defunctei A., iar simpla împrejurare că s-au efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nu este suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol.

Prin sentinţa civilă nr. 2381/01.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a obligat pârâtul B. la plata sumei de 254.506,58 USD, cu titlu de despăgubiri şi 1.544.674,83 RON, cu titlu de dobânzi calculate până la data de 20.12.2008.

În prealabil, prin încheierea din 18.05.2017, instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la excepţia perimării, invocată din oficiu, pe care a respins-o. S-a avut în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 248 C. proc. civ., întrucât rămânerea cauzei în nelucrare nu a fost determinată de o culpă a părţii reclamante, ci de împrejurări independente de voinţa acesteia, situaţia concretă a speţei fiind circumscrisă dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., context în care tribunalul a reţinut că perimarea cauzei nu a operat. Totodată, instanţa de fond a avut în vedere că, pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti, a fost înregistrată cerererea formulată de Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului român privind stabilirea moştenitorilor defuncţilor C. şi A., drept pentru care tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, potrivit art. 244 alin. (1), pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei sector 2 Bucureşti.

Sentinţa civilă nr. 2381/01.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă a fost atacată cu apel, deopotrivă, atât de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului român, cât şi de pârâtul B..

Prin apelul formulat, pârâtul-apelant a formulat critici în legătură cu modalitatea în care instanţa de fond a procedat la examinarea excepţiei perimării, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, dar şi chestiuni care ţin de fondul dedus judecăţii, referitoare la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, fiind formulate susţineri şi în legătură cu întinderea răspunderii în limita activului moştenit de la autorul său. Totodată, apelantul-pârât a formulat apărări faţă de apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului român, invocând excepţia tardivităţii apelului, ca urmare a exercitării acestuia peste termenul stabilit de legiuitor.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-pârât a susţinut, cu referire la critica privind soluţia dată perimării, că instanţa de fond a apreciat eronat, prin încheierea din 18.05.2017, circumstanţierea cauzei dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ.. În argumentarea acestei critici, apelantul a arătat că acţiunea prin care s-a solicitat a fi dezbătută succesiunea defuncţilor, deşi s-a aflat la îndemâna reclamantului, a fost exercitată abia la 14.03.2017, după citarea părţilor cu menţiunea discutării excepţiei perimării şi, mai ales, după împlinirea termenului de perimare.

Totodată, apelantul a pretins aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., sens în care a făcut referire la măsurile procesuale dispuse în cauză, rspectiv: suspendarea judecării cauzei dispusă prin încheierea din 02.10.2014, respingerea cererii reclamantului, privind repunerea cauzei pe rol şi menţinerea suspendării cauzei dispuse de instanţa de fond, prin încheierea din 17.12.2015. În cuprinsul cererii de apel, apelantul-pârât a arătat că, de la acest din urmă moment, nu a mai fost realizat niciun demers din partea reclamantului în vederea judecării cauzei şi, că, abia la 02.02.2017, instanţa a dispus, din oficiu, citarea părţilor în vederea discutării excepţiei perimării.

În circumstanţele arătate, apelantul a pretins că soluţia respingerii excepţiei perimării este contrară art. 248 C. proc. civ. şi a solicitat instanţei de control judiciar să verifice dacă a intervenit o eventuală întrerupere a cursului perimării, prin îndeplinirea de către reclamant a unui act de procedură, efectuat în vederea judecării procesului, care să aibă efect întrerupător al cursului perimării. Instanţa de fond a ignorat faptul că cererea se perimă de drept şi a solicitat a se examina îndeplinirea condiţiilor perimării, susţinând că pricina a rămas în nelucrare mai mult de un an şi, că, termenul de perimare se împlinise la 03.12.2015; rămânerea în nelucrare a cauzei s-a datorat culpei părţii reclamante; neintervenirea unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare; inexistenţa unei cauze de stingere a procesului prevăzută de o normă specială.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel avea obligaţia procesuală, în raport de limitele învestirii sale, prin apelul declarat de pârâtul B., de a analiza şi a răspunde, motivat, tuturor criticilor formulate de apelant.

Cu toate acestea, din examinarea deciziei recurate, reiese că niciuna dintre susţinerile punctuale ale pârâtului-apelant nu au fost examinate în privinţa soluţiei date excepţiei perimării, instanţa de apel reţinând doar că la 02.10.2014 a intervenit suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 243 C. proc. civ. şi, că, reclamantul nu a stat în pasivitate, ci a indicat, la 01.10.2014, moştenitorul pârâtei, întrerupând cursul perimării. Relativ la menţinerea suspendării judecăţii cauzei, instanţa de apel a apreciat că această măsură nu poate fi imputată părţii care şi-a îndeplinit obligaţia cerută de lege.

Considerentele deciziei recurate relevă că instanţa de apel, deşi a făcut trimitere la două momente şi temeiuri de drept pentru care cauza fost suspendată, a omis a analiza şi de a motiva îndepărtarea criticilor punctuale formulate de pârâtul-apelant cu referire la soluţia dată excepţiei perimării, susţineri prin care apelantul pretindea aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ. şi îndeplinirea condiţiilor perimării cauzei. Totodată, ignorând criticile referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., în raport cu care soluţia dată excepţia trebuia examinată, instanţa de apel nu analizează şi nu răspunde nici motivului de apel care viza circumstanţierea greşită a speţei dispoziţiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., reţinute în cauză de către tribunal, critică prin care se argumenta că reclamantul nu a fost împiedicat de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa acestuia, acesta având posibilitatea formulării unei acţiuni privind dezbaterea succesiunii rămase de pe urma autorilor pârâtului.

Aşa fiind, neexaminarea concretă a tuturor criticilor pârâtului din apel, cu referire la soluţia dată excepţiei perimării, face ca motivarea hotărârii judecătoreşti, ce formează obiect de critică în recurs, să nu fie aptă să furnizeze instanţai de recurs dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate prin apel au fost integral şi serios examinate, context în care instanţa de recurs se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat în legătură cu apărările dezvoltate în cererea de apel în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin cererea de apel formulată de pârâtul B., acesta a susţinut că Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului român, nu justifică calitatea procesuală activă, ca urmare a inexistenţei unei hotărâri penale care să ateste fapta şi făptuitorul, dar mai cu seamnă persoana prejudiciată, aspect care ar rezulta şi din considerentele deciziei penale nr. 3816/21.06.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2004.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a necesităţii stabilirii situaţiei de fapt în privinţa persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi înregistrat prejudiciul reclamat, apelantul-pârât a solicitat încuviinţarea unei expertize contabile cu obiectivele propuse la termenul din 07.10.2020, în scopul de a se stabili dacă sumele de bani provin de la Statul român şi în patrimoniul cărei entităţi a Statului român era înregistrată, la 31.12.1989, suma de bani care face obiectul judecăţii. Mai mult, a solicitat instanţei de apel, plecând de la prezumţia că sumele de bani din contul deschis la E. ar fi aparţinut Statului român, să se stabilească care este contribuţia, inclusiv financiară, conform înscrisurilor de la dosar, la patrimoniul şi veniturile aparţinând societăţii şi, totodată, să se determine dacă, până la lichidarea soldului contului deschis la E., vreo entitate a Statului român a reclamat şi a dovedit că sumele de bani îi aparţin.

Instanţa de apel, la termenul din 12.11.2020, a apreciat utilă proba cu efectuarea unei expertize contabile doar sub aspectul stabilirii sumelor de bani retrase din cont şi a dobânzilor aferente de către autorul pârâtului, după 22 decembrie 1989, fără a prezentata vreo justificare, concretă, în privinţa examinării obiectivelor solicitate de apelantul-pârât din perspectiva dovedirii primului motiv de apel, care viza lipsa calităţii procesuale active a Statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor.

Soluţia instanţei de apel este nelegală în contextul în care instanţa de apel nu arată care sunt motivele de fapt şi de drept care au stat la baza înlăturării apărărilor apelantului, respectiv a obiectivelor propuse în cererea de încuviinţare a expertizei contabile ce a fost solicitată de apelant în scopul stabilirii elementelor de fapt care vizau clarificarea calităţii procesuale active, din perspectiva determinării persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi înregistrat prejudiciul produs, prin fapta imputată autorului său.

Examinarea concretă a apărărilor formulate se impunea a fi realizată de instanţa de apel în circumstanţele în care solicitarea apelantului privind încuviinţarea expertizei contabile, cu obiectivele propuse, a fost realizată prin raportare la considerentele deciziei penale nr. 3816/21.06.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în dosarul nr. x/2004, prin s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea completării urmăririi penale ţinând cont tocmai de faptul că nu a fost stabilit regimul juridic al sumelor care au constituit elementul material al infracţiunilor, dar şi al celor care evidenţiază că cercetările penale au fost reluate, în conformitate cu decizia de casare (în cursul cărora a fost efectuată o nouă expertiză contabilă) şi a pronunţării Ordonanţei din 15.09.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/)P/2007, prin care s-a constatat intervenit un caz de încetare a urmăririi penale, respectiv decesul inculpatului.

Or, deşi se menţionează de către instanţa de apel că urmează a fi realizată o analiză proprie a situaţiei de fapt, pornind de la actele de cercetare penală, raportul de expertiză administrat în procesul penal şi cel din procesul civil, precum şi cele reţinute prin ordonanţa procurorului, se observă că în cuprinsul deciziei insanţei de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate de apelantul-pârât în apărare, în legătură cu stabilirea regimului juridic al sumelor de bani solicitate şi a persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi produs prejudiciul prin fapta reclamată în cadrul demersului judiciar de faţă, aspect ce denotă că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze pârâtului dovada că susţinerile şi apărările sale au fost serios şi real examinate.

Cum în cauză controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat din cauza neîndeplinirii exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în cauză nu poate fi determinat, prin prezenta decizie, nici dacă probatoriul administrat este sau nu suficient şi apt pentru conturarea unei situaţii de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanţei de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale apelantului-pârât, urmând a avea în vedere şi susţinerile din cuprinsul cererii de recurs, în măsura în care concordă cu cele din apel şi în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluţiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ.

Este nevoie, aşadar, de o preocupare reală din partea instanţei de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul probelor existente la dosar sau a probelor noi care vor fi administrate în rejudecare, cu susţinerile părţilor, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt şi de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţă, în mod argumentat.

Nu în ultimul rând, se vădeşte a fi întemeiată şi critica recurentului-pârât prin care se susţine că instnţa de apel a omis a analiza şi a se pronunţa cu privire la apărarea, inserată în cuprinsul întâmpinării formulate în apel, care viza excepţia de tardivitate a căii de atac a apelului declarat de reclamant, ceea ce impune, pentru considerentele deja expuse, reluarea judecăţii de către instanţa de apel care, în urma analizării şi verificării, se va pronunţa asupra tuturor chestiunilor deduse judecăţii, ce nu au fost real şi efectiv examinate.

Totodată, cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza şi celelalte critici de nelegalitate formulate prin recursul pârâtului referitoare la cenzurarea modului de aplicare şi interpretare a normelor legale referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea, ca fondat, a motivului de recurs înscris în art. 304, pct. 7 C. proc. civ. relativ la nemotivarea hotărârii recurate şi care determină, în mod necesar, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părţilor.

Pentru considerentele expuse, apreciind că este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reţinând şi că vătămarea procesuală cauzată pârâtului nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul B., va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1117A din 5 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1117A din 5 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi Curţi de Apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.