Admissibility of tort claim by co-owner for damages to ideal quota without individualization of shared forest land

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă la data de 22.12.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata, către reclamant, a sumei de 510.000 RON (evaluare provizorie) cu titlu de daune materiale (reprezentând contravaloarea materialului lemnos însuşit ilicit de pârât) şi la plata dobânzii legale de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului de a aduce terenul reclamantului la starea anterioară tăierii abuzive a pădurii, respectiv obligarea acestuia la reîmpădurirea suprafeţei de 2,5 ha şi, în cazul în care pârâtul va refuza îndeplinirea obligaţiei, autorizarea reclamantului, pe cheltuiala pârâtului, la îndeplinirea obligaţiei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. (sau prin raportare la data săvârşirii faptelor de către pârât: art. 998-999 C. civ. de la 1864).

La 12.04.2017, C. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii materialului lemnos sustras din perimetrul prevăzut în procesul-verbal nr. x/17.10.2005, întrucât respectiva suprafaţă i-a fost vândută, având posesia acesteia de la data de 18.12.2006, mai puţin suprafaţa în cote părţi a reclamantului.

Prin încheierea din 26.04.2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a apreciat că se impune disjungerea cererii de intervenţie şi formarea unui nou dosar cu nr. x/2017

2. Sentinţa Tribunalului Argeş

Prin sentinţa nr. 263/28.06.2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea.

3. Decizia Curţii de Apel Piteşti

Prin încheierea din 14.01.2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, cu majoritate, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului şi a repus cauza pe rol în vederea soluţionării fondului, reţinând că acţiunea este admisibilă în cadrul procesual creat prin cererea introductivă de instanţă.

Prin decizia nr. 3007/05.07.2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi, în consecinţă, l-a obligat pe intimatul- pârât la plata, către apelantul-reclamant, a sumei de 322.279,9 RON, reprezentând daune materiale-contravaloare material lemnos; a menţinut, în rest, sentinţa şi a obligat intimatul-pârât la plata, către apelantul-reclamant, a sumei de 13.405 RON reprezentând cheltuieli de judecată fond şi apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 14.01.2019, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul B..

Prin cererea de recurs înregistrată la 28.10.2021, pârâtul B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi încheierii şi modificarea, în tot, a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. A criticat decizia prin prisma motivelor prevăzute la pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În dezvoltarea motivelor de recurs, acesta a susţinut următoarele critici de nelegalitate împotriva actelor procedurale atacate:

- Acţiunea reclamantului este inadmisibilă întrucât, în acest mod, fără a fi parte şi ceilalţi moştenitori, se urmăreşte transformarea cotei ideale într-o parte concretă a dreptului pe care îl invocă în calitate de moştenitor, operaţie specifică partajului succesoral, care se face cu participarea tuturor moştenitorilor. A solicitat a se observa că reclamantul nu a pretins contravaloarea prejudiciului pentru întreaga suprafaţă de 10 ha în numele moştenirii, ci a înţeles a cere contravaloarea prejudiciului raportat la cota sa de 1/4 din suprafaţă, corespunzătoare suprafeţei de 2,5 ha. Procedând de o asemenea manieră, în opinia recurentului, instanţa de apel a depăşit obiectul învestirii, soluţionând un partaj, încălcând principiul disponibilităţii. Recurentul a menţionat că regimul juridic al actelor de conservare, de administrare şi de dispoziţie pe care le poate face coproprietarul este reglementat de art. 640, art. 641 şi art. 643 C. civ., cel din urmă text referindu-se la acţiunile în justiţie în care proprietarul poate să stea singur în judecată, indiferent de calitatea sa procesuală. Or, cererea de chemare în judecată nu are nici caracterul unui act de conservare şi nici de administrare, întrucât scopul urmărit este acela de a transforma cota ideală pe care a invocat-o asupra terenului aflat în coproprietate indiviză într-o sumă concretă, ceea ce presupune un partaj în lipsa celorlalţi moştenitori. Deşi neînvestită cu un partaj, instanţa a stabilit o cotă în favoarea reclamantului cu depăşirea obiectului acţiunii şi, în mod nelegal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin încheierea din 14.10.2019.

Acest motiv de recurs a fost încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

- Recurentul a criticat hotărârea şi pentru încălcarea, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. vechi, susţinând că în mod eronat a fost reţinută în sarcina sa săvârşirea faptei ilicite, a vinovăţiei, existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate. În cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 998-999 C. civ. întrucât nu a sustras material lemnos din proprietatea reclamantului. Reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului şi a faptei ilicite, întrucât nu a făcut dovada că deţine, în mod individual, în proprietate, o suprafaţă de 2,5 ha şi că pe respectiva suprafaţă recurentul ar fi tăiat, după cum nu s-a probat că ar avea o cotă de 1/4 din acea pădure, persoanele menţionate în procesul-verbal nr. x/2005 fiind în indiviziune şi nu deţin un amplasament individualizat. A mai menţionat că la dosarul cauzei nu există un raport de expertiză care să identifice suprafaţa de 2,5 ha, pe care o pretinde reclamantul, sau cele 10 ha, şi să stabilească că este tăiată masa lemnoasă. Recurentul a evocat decizia penală nr. 889/R/09.10.2021, prin care s-a reţinut, definitiv, că a tăiat din proprietatea numitului D., opinând că există autoritate de judecat. Potrivit recurentului, instanţa de apel nu mai poate susţine o situaţie contrară respectivei decizii pentru că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat care se impune în faţa instanţei civile. A mai precizat că instanţa a stabilit în mod arbitrar valoarea prejudiciului, arătând că prin raportul de expertiză întocmit la dosar, expertul nu a identificat suprafaţa reclamantului de 2,5 ha sau eventual de 10 ha şi nu a calculat prejudiciul de pe respectiva suprafaţă.

În continuare, cu trimitere la probatoriile cauzei, recurentul a susţinut că în dosarul penal în care a fost condamnat pentru tăieri ilegale din proprietatea lui D., situată în parcela x, învecinată cu parcela x din care face parte pădurea reclamantului, iar în raportul de expertiza administrat în dosarul penal s-a stabilit că în parcela x pădurea este intactă. Deci, s-a probat că la 4.03.2009, data raportului de expertiză, pădurea reclamantului era intactă. În plus, în raportul ITRSV Ploieşti s-a stabilit că în august 2010, în parcela x mai erau arbori pe picior din specia molid pe o suprafaţă de aproximativ 2,5-3 ha. Această împrejurare e de natură să creeze dubii asupra faptei ce i se impută lui, reclamantul nereuşind să facă dovada certă că pădurea tăiată este identică cu cea care a făcut obiectul reconstituirii în favoarea moştenitorilor lui E..

În plus, instanţa a stabilit în mod arbitrar valoarea prejudiciului deoarece prin raportul de expertiză nu a identificat suprafaţa reclamantului de 2,5 ha sau de 10 ha, iar Raportul intocmit de Garda Forestieră calculează un prejudiciu de 1 222 544,8 RON raportat la întreaga suprafaţă a parcelei, de 26 ha.

Prin cererea înregistrată la 29 octombrie/2 noiembrie 2021, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi încheierii şi modificarea, în tot, a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

- Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că hotărârea este nelegală fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă, respectiv a dispoziţiilor art. 998-999 din vechiul C. civ.. A arătat că prin încălcarea respectivelor prevederi legale, instanţa de apel a reţinut în sarcina sa existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate, dispunând obligarea sa la plata sumei reprezentând daune materiale – contravaloare material lemnos.

În susţinerea motivului de recurs, pârâtul a precizat că ambele acte invocate de reclamant ca dovadă a dreptului său de proprietate asupra suprafeţei de 10 ha teren pădure din care deţine o cotă de 1/4, respectiv procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 şi adeverinţa nr. x/12.10.2005 sunt acte premergătoare emiterii titlului de proprietate, neputând fi asimilate, ca forţă probantă, cu titlul de proprietate. A menţionat că deşi nu se bucură de o reglementare expresă, regimul juridic al adeverinţelor de proprietate şi al proceselor – verbale de punere în posesie rezultă din cuprinsul legii care reglementează etapele procesului de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate şi cronologia documentelor emise în cadrul acestora.

A concluzionat că nu poate fi pus semnul egalităţii între actele premergătoare şi titlul de proprietate, ca act final al procesului de restituire, doar cel din urmă conferind un drept de proprietate asupra terenului, cu toate prerogativele sale, titularului măsurii de restituire. Referitor la forţa juridică a actelor premergătoare emiterii titlului de proprietate, recurentul a făcut trimitere la decizia în interesul legii nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi la o decizie de speţă a Curţii de Apel Galaţi. A susţinut că în condiţiile în care reclamantul nu a probat dreptul de coproprietate asupra terenului de 10 ha printr-un titlu de proprietate emis în condiţiile legilor fondului funciar, nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cert cu privire la masa lemnoasă de pe teren.

Potrivit recurentului, în lipsa titlului de proprietate cu privire la terenul de 10 ha pădure, acţiunea reclamantului privind recuperarea unui prejudiciu ce ar fi rezultat din tăierea masei lemnoase apare ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a solicitat analizarea acestei excepţii. În soluţionarea acestei excepţii, recurentul a solicitat a se avea în vedere şi faptul că nu există o persoană E. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moştenitor cu vocaţie succesorală, în contextul în care în procesul-verbal de punere în posesie apare ca autor deposedat E..

- Recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 640, art. 641 şi art. 643 C. civ., atunci când a admis acţiunea reclamantului, în sensul obligării sale la plata a 1/4 din contravaloarea masei lemnoase de pe terenul aflat în coproprietatea mai multor persoane. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că însăşi reclamantul a precizat în cuprinsul adresei către ITRSV din 19.07.2010, că până la acea dată Primăria Rucăr nu a emis titlul de proprietate, motiv pentru care nu s-a făcut partajarea între moştenitori şi, deci, nu se cunoaşte suprafaţa efectivă pe care o stăpâneşte fiecare. În opinia recurentului, în condiţiile în care reclamantul a recunoscut că nu s-a stabilit cota de drept pentru fiecare moştenitor şi nici nu a fost efectuată ieşirea din indiviziune, în sensul atribuirii, în mod individual şi determinat, a suprafeţelor de teren moştenitorilor, reclamantul nu putea solicita, în nume propriu, o cotă de 1/4, sens în care acţiunea era inadmisibilă, fiind astfel greşită şi nelegală respingerea acestei excepţii de către instanţa de apel. Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale atunci când a stabilit o cotă de 1/4 din contravaloarea materialului lemnos în favoarea reclamantului, stabilind practic cota sa de drept succesoral, fără a fi învestită în acest sens, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. pentru încălcarea art. 22 din cod.

- Decizia a fost criticată şi prin prisma art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţinând nemotivarea acesteia. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că, deşi instanţa a apreciat şi stabilit în favoarea reclamantului o cotă de 1/4 din terenul aflat în coproprietate şi implicit o cotă de 1/4 din contravaloarea materialului lemnos, nicăieri în cuprinsul deciziei nu s-a precizat cum a fost stabilită respectiva cotă succesorală a reclamantului în raport de autoarea E..

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 21.01.2022, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 13.04.2022 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 19.10.2022.

6. Apărări formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare, însă la data de 17.10.2022 intimatul-reclamant a depus note scrise prin care solicită respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul declarat, astfel motivat, are caracter nefondat, potrivit celor ce urmează.

- Este nefondată critica comună, regăsită în ambele memorii ale recursului formulat de pârât, prin care s-a susţinut caracterul inadmisibil al acţiunii reclamantului fundamentat pe starea de coproprietate a dreptului deţinut de acesta asupra terenului forestier ce a fost defrişat de pârât.

Reclamantul a dedus judecăţii o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. (în realitate, în raport cu data săvârşirii faptei prejudiciabile, pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.), pentru repararea prejudiciului produs prin tăierea însuşirea ilicită a materialului lemnos, solicitând obligarea lui la plata contravalorii acestuia, în limita cotei-părţi ideale din dreptul indiviz deţinută asupra terenului forestier, de 1/4 din suprafaţa totală de 10 ha.

În realitate, cum corect s-a stabilit prin încheierea din 14.01.2019 a curţii de apel (prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii), este vorba despre acţiunea coproprietarului care are un drept exclusiv asupra cotei ideale din bunul imobil comun (terenul forestier de 10 ha) şi care pretinde partea care i se cuvine, conform dreptului deţinut, din contravaloarea productelor extrase şi însuşite ilicit de pârât. Aceasta este o acţiune aflată la îndemâna şi la latitudinea exclusivă a titularului unui atare drept care, contrar criticilor recurentului, nici nu necesită participarea/prezenţa în proces a celorlalţi moştenitori, dar nici nu produce consecinţa transformării cotei sale ideale de drept "într-o parte concretă a dreptului", adică într-un drept exclusiv, ca în cazul partajului succesoral.

Atare afirmaţii, prin care recurentul critică soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate pronunţată prin încheierea din 14.09.2019, nu au nicio legătură cu realitatea speţei deoarece, în mod evident, situaţia litigioasă dedusă judecăţii nu are aptitudinea de a modifica însuşi regimul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilului, care furnizează în speţă doar situaţia sa premisă şi care nu se confundă cu obiectul judecăţii pentru simplul motiv că nu în privinţa dreptului de proprietate asupra terenului s-a cerut instanţei să dispună.

Abia dacă ar fi cerut obligarea pârâtului la plata prejudiciului pentru întreaga suprafaţă de 10 ha – aşa cum critică recurentul că nu a făcut-o, spre a fi admisibilă - acţiunea reclamantului s-ar fi supus regimului legal dat de dispoziţiile art. 640, 641 şi 643 din C. civ., norme care reglementează cadrul legal al actelor de conservare, de administrare şi de dispoziţie asupra întregului bun comun ori pe cel al acţiunilor în justiţie, atunci când exercitarea/introducerea acestora nu aparţine tuturor coproprietarilor, ci doar unora dintre ei şi prin care au fost implementate la nivelul dreptului pozitiv soluţiile jurisprudenţiale şi doctrinare consacrate sub regimul vechiul C. civ. (stabilit a fi incident acţiunii pendinte în raport cu data săvârşirii faptelor ilicite reclamate, respectiv perioada 2007 – 2010, cu preponderenţă în cursul anului 2010).

Instanţa de apel a recurs la invocarea conţinutului art. 643 din C. civ. (menţionând că, totuşi, acesta nu este incident cauzei), în utilizarea unui raţionament de comparaţie, concluzionând corect că, de vreme ce legea permite unui coproprietar să introducă singur o acţiune în justiţie pentru întregul bun, inclusiv cea în revendicare, a fortiori acesta poate formula singur acţiune pentru cota parte din terenul său. Aşadar, cu atât mai mult poate formula o acţiune de genul celei de faţă, prin care reclamantul solicită contravaloarea materialului lemnos, corespunzător cotei sale ideale pe care o are asupra bunului aflat în indiviziune.

Solicitarea contravalorii materialului lemnos aferent cotei-părţi a reclamantului din terenul de 10 ha, aflat în coproprietate, are valoarea unui simplu act de administrare pe care în mod unanim, sub reglementarea C. civ. de la 1865, doctrina îl vedea ca posibil de înfăptuit de către unul dintre coproprietari în privinţa întregului bun, în măsura în care prin acesta nu se aduceau daune drepturilor celorlalţi coproprietari, şi care, tot a fortiori, nu poate fi decât văzut ca posibil când priveşte sau este limitat la cota-parte din dreptul unui coproprietar.

Prin urmare, acţiunea de faţă, prin obiectul şi scopul său, nu e una supusă regulii unanimităţii care să necesite recurgerea la aplicarea dispoziţiilor legale invocate de recurent (art. 640,641 şi 643 C. civ., norme văzute ca integrând soluţiile de principiu consacrate în practica şi jurisprudenţa create sub regimul C. civ. de la 1865) pentru lămurirea posibilităţii formulării sale de unul dintre coproprietari, în raport cu regimul de coproprietate a dreptului.

De aceea nu pot fi văzute ca pertinente nici susţinerile recurentului prin care afirmă că, soluţionând acţiunea dedusă judecăţii în acest conţinut, instanţa de apel ar fi depăşit obiectul învestirii prin aceea că a soluţionat un partaj, cu încălcarea principiului disponibilităţii, efectul fiind transformarea cotei ideale deţinute de reclamant asupra terenului într-o sumă concretă.

În plus, încălcarea principiului disponibilităţii prin modul de rezolvare a cererii de chemare în judecată de către instanţă, este o critică ce nu se află la dispoziţia pârâtului, ci, eventual, doar la dispoziţia reclamantului ale cărui drepturi/interese ar putea fi astfel vătămate, fiind vorba de nesocotirea unor reguli cu caracter dispozitiv.

Astfel fiind, pentru argumentele prezentate anterior, sunt apreciate ca nefondate motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., pe baza cărora a fost contestată soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, conţinută în încheierea din 14.01.2019.

- Încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ. constituie o critică a recursului care, deşi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost susţinută cu trimitere consistentă la probe şi la situaţia de fapt a cauzei definitiv stabilită în faţa instanţei de apel.

Potrivit recurentului, în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 998 – 999 C. civ. întrucât el nu a sustras materiale lemnos din proprietatea reclamantului, iar acesta nu a făcut dovada prejudiciului şi a faptei ilicite pentru că nu a demonstrat că deţine în mod individual, în proprietate, 2,5 ha teren forestier, pentru că nu există un raport de individualizare a aceste suprafeţe ori a celei de 10 ha şi pentru că în cauză se opune stabilirii unei alte situaţii de fapt autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 889/R/9.10.2012 prin care s-a reţinut, definitiv, că el a tăiat pădure din proprietatea numitului D..

Prin cele prezentate anterior, s-a reţinut că nu există niciun impediment legal ca reclamantul să poată pretinde contravaloarea masei lemnoase defrişate şi însuşite ilicit de către pârât, de pe terenul asupra căruia cel dintâi deţine un drept indiviz, alături de alţi trei comoştenitori, în limita cotei-părţi din terenul obiect al coproprietăţii acestora.

Cota-parte de 1/4 din dreptul ce revine reclamantului a fost reţinută de instanţa de apel pe baza înscrisurilor administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 şi adeverinţa nr. x/12.10.2005 a Comisiei locale de fond funciar Rucăr, din care rezultă că reconstituirea dreptului asupra terenului în suprafaţă de 10 ha a operat în beneficiul celor patru moştenitori de pe urma autoarei comune E., şi se înscrie în partea de temeinicie a hotărârii, nemaiputând fi contestată în calea recursului, cu atât mai puţin cu cât astfel de contestări nu au fost invocate de pârât nici prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată şi nici prin întâmpinarea la apel.

Prin urmare, faptul că reclamantul nu deţine o suprafaţă individualizată de 2,5 ha teren forestier ori că n-ar fi dovedit deţinerea cotei de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 10 ha, nu constituie argumente apte să demonstreze nelegalitatea soluţiei din apel, de angajare a răspunderii sale civile delictuale.

Singura împrejurare ce ar fi putut influenţa defavorabil soluţionarea acţiunii, pornind de la starea de coproprietate asupra dreptului, ar fi fost cea privitoare la o afectare parţială a terenului prin acţiunile ilicite ale pârâtului, pentru că în acest caz invocarea şi demonstrarea unui prejudiciu era dependentă de acţiunea de individualizare a suprafeţei de teren defrişată, însă, referitor la acest aspect, instanţa de apel reţine "din întreg materialul probator administrat în cauză, fapta pârâtului de tăiere a arborilor s-a săvârşit asupra întregii UA 83B, ce are în totalitate suprafaţa de 26 ha şi în care este cuprinsă şi suprafaţa de 10 ha, reconstituită reclamantului alături de ceilalţi trei coindivizari".

În acelaşi sens, cu trimitere la raportul de expertiză F., s-a arătat că reiese cu certitudine că pe suprafaţa de 10 ha teren nu mai există arbori, deci că întreaga suprafaţă a fost tăiată de către pârât, iar pâlcurile de molid regăsite pe o suprafaţă de 2,5 – 3 ha sunt poziţionate în restul terenului care, împreună cu cele 10 ha formează suprafaţa de 26 ha din parcela x, pe care pârâtul le-a tăiat.

Nici puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 889R din 19.10.2012 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a pronunţat împotriva pârâtului o soluţie de condamnare penală şi de obligare la plata de despăgubiri către partea civilă D. pentru tăiere ilegală de arbori, nu constituie un argument al greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ.

Instanţa de apel a arătat judicios că cele statuate prin menţionata hotărâre penală nu contrazic situaţia de fapt rezultată din materialul administrat în prezenta cauză, anume că pârâtul a tăiat toţi arborii de pe terenul de 10 ha asupra căruia reclamantul are un drept de coproprietate în cotă de 1/4, în considerentele de la fila x a hotărârii, aceasta realizând analiza detaliată a probatoriilor care au stat la baza formării convingerii sale.

Este greşită susţinerea recurentului că, în considerarea autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 889R/9.10.2012 instanţa de apel nu mai putea stabili/susţine o situaţie de fapt contrară aceleia avută în vedere la pronunţarea menţionatei hotărâri.

În primul rând, situaţia de fapt a cauzei pendinte, stabilită de instanţa de apel prin administrarea propriului probatoriu, pe care doar a coroborat-o cu aceea ce a stat la baza pronunţării deciziei penale indicate, nu este una contrară celei din hotărârea penală, ci în continuarea aceleia, deoarece stabilind că pârâtul a executat tăieri ilegale din UA 83B (parcelă ce însumează 26 ha în care se includ şi cele 10 ha deţinute în coproprietate de reclamant), care este învecinată celei cu coordonatele de identificare UA 83C, nu se contrazice ori nu infirmă nimic din situaţia avută în vedere prin decizia penală nr. 889/R 9.10.2012 ce a condamnat penal pârâtul pentru tăierea ilegală de arbori din UA 83C, de la numitul D., aşa cum, de altfel, corect motivează şi instanţa de apel când invalidează acest argument al sentinţei tribunalului ce a stat la baza respingerii iniţiale a cererii.

În al doilea rând, dată fiind lipsa identităţii de părţi, autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 889R/9.10.2012 putea fi valorificată (aşa cum s-a şi întâmplat) în actualul proces doar sub aspect pozitiv, prin considerarea ca demonstrate a unora din elementele litigiului penal soluţionat definitiv, iar nu şi sub aspect negativ, ca excepţie procesuală care se opune statuării pentru a doua oară asupra unui litigiu – identic sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei – ce a mai fost anterior soluţionat.

Or, pornind de la istoricul comun al cauzei de faţă şi a celei penale, ce a condus la condamnarea pârâtului prin decizie penală nr. 889R/9.10.2012, instanţa de apel a procedat corect stabilind situaţia de fapt din speţă pe baza propriilor probe pe care (doar) le-a corelat cu cele ale litigiului penal (declaraţia de inculpat a pârâtului), reţinând că cele statuate în procesul penal nu sunt de natură să contrazică cele stabilite pe bază de probe în actualul proces.

În continuare, prin cele susţinute în cuprinsul celui dintâi memoriu de recurs, subsumat criticii de nelegalitate relative la încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ. (ultimele trei file ale memoriului), recurentul nu a făcut decât să repună în discuţie probele şi situaţia de fapt a cauzei, de o manieră incompatibilă unei judecăţi proprii în recurs, rezervată prin lege exercitării exclusiv unui control în legalitate a hotărârii atacate, iar nu şi unuia în temeinicie.

Pentru acest motiv, neconstituind veritabile critici de nelegalitate, această parte a memoriului de recurs nu va fi analizată, reţinându-se că de aceeaşi manieră procedează recurentul şi atunci când contestă stabilirea unei pretinse valori arbitrare a prejudiciului, întrucât se indică tot conţinutul probelor (raportul expertului) şi faptul neprobării unor situaţii de fapt apreciate de acesta ca fiind relevante (identificarea unei suprafeţe de 2,5 ha teren forestier sau a uneia de 10 ha, care să fi fost defrişate de pârât).

- Potrivit criticilor din cel de-al doilea memoriu de recurs, decizia atacată este nelegală deoarece ar fi admis acţiunea reclamantului care nu a făcut dovada deţinerii pe bază de titlu de proprietate a dreptului invocat, acesta prevalându-se doar de acte premergătoare emiterii titlului – procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 şi adeverinţa nr. x/12.10.2005 – care nu pot fi asimilate, ca forţă probantă, acestuia. De asemenea, s-a susţinut că nu există o persoană E. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moştenitor cu vocaţie succesorală.

Înalta Curte apreciază că şi aceste critici sunt nefondate.

Este real că prin decizia nr. 1/30 iunie 1997 pronunţată în Secţiile Unite de Curtea Supremă de Justiţie s-a stabilit, între altele, că adeverinţa eliberată de comisia locală instituită în temeiul Legii nr. 18/1991 şi procesul-verbal de punere în posesie, ca acte premergătoare, conferă doar un drept virtual de proprietate, care creează raporturi juridice numai între organul administrativ care le-a emis şi beneficiar, neputând fi asimilate, ca valoare probatorie, cu titlu de proprietate ce conferă dreptul real de proprietate asupra terenului şi este opozabil erga omnes în cadrul raporturilor juridice civile (pct. 2 al deciziei).

Cu toate acestea, raporturile juridice actuale nu pot rămâne tributare unor interpretări şi dezlegări date chiar de fosta instanţă supremă care au fost însă depăşite de realităţile sociale şi juridice, dovadă stând chiar recunoaşterea la nivelul dreptului pozitiv a valorii probante, egal valabile, a actelor emise în procedura reconstituirii dreptului de proprietate, fie că e vorba de adeverinţe, procese-verbale de punere în posesie sau titluri de proprietate.

Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nicio altă confirmare.

Prin urmare, neemiterea titlului de proprietate pentru terenul forestier de 10 ha, asupra căruia reclamantul are calitatea de coproprietar, justificată de Comisia Comunală de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Rucăr prin neîntocmirea planurilor parcelare în amenajamentul respectiv (potrivit adresei de la dosarului din apel), nu poate fi văzută ca o împrejurare care să suţină, cum pretinde recurentul, o excepţie a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată în condiţii neprocedurale (direct în recurs) sau, după caz, un argument de nelegalitate a soluţiei din apel, sub aspectul nedemonstrării unui prejudiciu cert de către reclamant.

Cât priveşte obiecţiunea recurentului, că nu există o persoană E. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moştenitor cu vocaţie succesorală, Înalta Curte reţine că acţiunea de faţă, în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata contravalorii masei lemnoase recoltate ilicit de pe terenul aflat în coproprietatea reclamantului, nu constituie acea cale procesuală pe care să se conteste legalitatea actelor de reconstituire emise (şi) în beneficiul acestuia şi că, atâta timp cât adeverinţa şi procesul-verbal de punere în posesie nu au fost anulate, sunt acte juridice valabile care produc efecte juridice. Or, potrivit acestora, reconstituirea asupra suprafeţei de teren forestier în suprafaţă de 10 ha, realizată în baza Legii nr. 1/2000 prin Hotărârea nr. 1907/2005 a Comisiei de Fond Funciar Argeş, a vizat drepturile autoarei E. şi a fost dispusă în beneficiul moştenitorilor G., H., A. (reclamantul) şi I..

- Nici critica de nemotivare a concluziei instanţei asupra deţinerii de către reclamant a unei cote de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului forestier reconstituit în coproprietate nu este fondată, reţinându-se, aşa cum s-a mai arătat, că a fost dedusă de instanţa de apel pe baza înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, aceasta fiind, de altfel, afirmată încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar niciodată contestată de pârât prin întâmpinările formulate în proces.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind asupra caracterului nefondat al recursului declarat, Înalta Curte îl va respinge pe cale de consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2019 şi deciziei nr. 3007 din 05 iulie 2021 ale Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022.