Politician's defamation claim fails as protest statements deemed protected value judgments

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la data de 15.12.2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat:

- obligarea pârâtului să-şi prezinte scuze faţă de reclamant şi să dezmintă acuzaţiile pe care i le-a adus referitoare la implicarea sa în pretinse activităţi ilegale, printr-un comunicat pe care să îl publice pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în ziarele constănţene C., D., E., F., G., precum şi în ziarele centrale H., I., J., K. şi L.;

- obligarea pârâtului să publice hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză, pe cheltuiala sa, în ziarele constănţene C., D., E., F., G., precum şi în ziarele centrale H., I., J., K. şi L., în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 de RON reprezentând daune morale;

- obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10/C/25.05.2016 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis cererea de strămutare formulată de pârât şi s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Tulcea, cu păstrarea actelor de procedură întocmite.

Prin încheierea din 07.06.2016, Tribunalul Constanţa a dispus scoaterea de pe rol a cauzei, ca urmare a admiterii cererii de strămutare, şi a înaintat dosarul către Tribunalul Tulcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 10.06.2016, sub numărul de dosar x/2016

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 406 din 10.03.2017, pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia I civilă, s-a admis în parte acţiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. Totodată, pârâtul a fost obligat să publice hotărârea pronunţată, pe cheltuiala sa, în ziarele constănţene C., D., E., F., G., şi în ziarele centrale H., I., J., K. şi L., după rămânerea sa definitivă. Totodată, s-a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului să prezinte scuze şi să dezmintă acuzaţiile prin publicarea unui comunicat în ziare locale şi centrale. Pârâtul a fost obligat şi la plata către reclamant a sumei de 1.140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 205 A din 9 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva încheierii de şedinţă din 07.06.2016 a Tribunalului Constanţa s-a admis apelul declarat de pârât; totodată, a fost admis apelul declarat de pârât şi schimbată în tot sentinţa civilă nr. 406/2017 a Tribunalului Tulcea, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, cu toate capetele de cerere, ca neîntemeiată; a fost admisă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. M. SRL

I.4. Hotărârea pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 484 din 19.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul şi a casat decizia civilă nr. 205/A/09.11.2018 a Curţii de Apel Galaţi, trimiţând cauza spre rejudecare.

I.5. Hotărârea pronunţată în apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 113 A din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii de şedinţă din 07.06.2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Prin aceeaşi decizie, s-a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 406 din 10.03.2017, pronunţată de Tribunalul Tulcea.

Totodată, s-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.C. M. S.R.L. în favoarea apelantului-pârât.

A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 406 din 10.03.2017 a Tribunalului Tulcea, în sensul că:

A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B..

A fost respinsă ca nefondată cererea accesorie formulată de pârât privitoare la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă.

Au fost înlăturate menţiunile contrarii acestei decizii.

A fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelantul-pârât a sumei de 70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 113 A din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs de reclamantul A..

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant arată că, reţinând inexistenţa faptei ilicite imputate în prezenta cauză pârâtului, ca o condiţie de antrenare a răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare, la cazul concret, a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ. cu rap. la art. 70 alin. (1), art. 75 din C. civ. în referire la art. 14 alin. (2) din C. civ. şi la art. 8 si la art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului cu rap. la art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi la art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Aşadar, motivul de nelegalitate a hotărârii recurate pe care înţelege recurentul-reclamant să-1 invoce în cauza dedusă judecăţii este subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Raportând dispoziţiile din dreptul intern (art. 70 alin. (1), art. 72, art. 75 din C. civ.) la coordonatele speţei deduse judecăţii în prezenta cauză, recurentul consideră că, într-o corectă aplicare a acestora, la cazul concret dedus judecăţii, se cerea a se stabili:

a) dacă s-a produs sau nu o atingere şi, mai apoi, o încălcare a dreptului la viaţă privată, respectiv la demnitate (la onoare şi reputaţie) al reclamantului; altfel spus, dacă dreptului reclamantului i-a fost adusă sau nu, prin fapta imputată pârâtului din prezenta cauză, o atingere şi dacă această atingere este permisă ori nu de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, pentru a se considera că dreptul la viaţă privată a fost încălcat - limita impusă de art. 75 alin. (1) din C. civ.

b) dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare al pârâtului a avut loc cu bună - credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte - limita impusă de art. 75 alin. (2) din C. civ.

Observând şi temeiul de drept substanţial al cererii deduse judecăţii (art. 1357 din C. civ.), ca şi definiţia doctrinară unanim acceptată a faptei ilicite (orice acţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane), recurentul consideră că se impune a arăta că exercitarea dreptului la liberă exprimare cu încălcarea art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv fie cu rea - credinţă, fie cu încălcarea pactelor şl convenţiilor la care România este parte, reprezintă o faptă ilicită dacă prin aceasta a fost încălcat dreptul la viaţă privată a unei persoane.

Raportând la speţa dedusă judecăţii considerentele teoretice anterior expuse, recurentul arată că este de observat că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că "prin manifestările sale pârâtul a adus atingere drepturilor reclamantului consacrate de art. 71 şi art. 72 din C. civ. şi implicit art. 8 din Convenţie"; în continuare, instanţa de apel a reţinut însă că această atingere nu ar reprezenta "o încălcare efectivă a acestor drepturi în balanţă cu dreptul la liberă exprimare", întrucât pârâtul ar fi exercitat acest din urmă drept cu bună – credinţă, fără ca în cauza de faţă să se regăsească vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 10 alin. (2) din Convenţie pentru limitarea sa.

În opinia recurentului, instanţa de apel a făcut, mai întâi, o greşită aplicare a art. 75 alin. (1) din C. civ., cu raportare la art. 8 alin. (2) din Convenţie, căci, în analiza sa, instanţa de apel a pornit de la premisa că "această calitate de om politic primează celei de cadru didactic şi persoana cunoscută pe plan academic la nivel local şl conform jurisprudenţei CEDO, îl face pe reclamant să fie mai expus criticilor de orice natură, dar mal ales negativă, din partea altor persoane".

Fără a nega faptul că jurisprudenţa europeană a statuat o mai largă expunere la critici a oamenilor politici, recurentul apreciază că se impunea a fi avut în vedere că aceeaşi jurisprudenţa a statuat necesitatea asigurării unei protecţii adecvate a "funcţionarilor publici" faţă de atacurile la adresa lor (a se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu, hotărârea pronunţată la data de 31 ianuarie 2006 în cauza Stângu şi Scutelnicu contra României, paragraful 47).

Limitându-se a reţine calitatea de om politic a reclamantului, instanţa de apel nu a observat că, la data săvârşirii faptei imputate pârâtului, acesta deţinea calitatea de senator, funcţie de demnitate publică, dobândită urmare unui vot electoral, exprimat de un număr semnificativ de cetăţeni şi de reprezentare a acestora în forul legislativ al ţării (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 96/2006).

Prin urmare, într-o greşită aplicare, în concret, a art. 75 alin. (2) din C. civ. cu rap. la art. 8 alin. (2) din Convenţie, instanţa de apel a apreciat că atingerea (reţinută) a dreptului la viaţă privată al reclamantului ar trebui analizată cu o mai mare largheţe pentru a conduce la concluzia încălcării acestui drept, raportând-se exclusiv la calitatea de politician a reclamantului, fără a avea în vedere şi funcţia de demnitate publică deţinută de acesta, funcţie care, în opinia sa, ar fi impus o mai mare rigoare în analiza atingerii (reţinute de instanţa de apel) a dreptului la viaţă privată prin fapta ilicită imputată pârâtului pentru ca această atingere să fie considerată încălcare a dreptului mai-sus arătat.

În opinia recurentului, instanţa de apel a făcut, în concret, o greşită aplicare a art. 75 alin. (1) din C. civ. cu rap. la art. 8 alin. (2) din Convenţie şl, totodată, a art. 75 alin. (2) cu rap. la art. 10 alin. (2) din Convenţie, pe de o parte, şi la art. 14 alin. (2) din C. civ., pe de altă parte, apreciind că atingerea adusă vieţii private a reclamantului nu ar reprezenta în concret o încălcare, fiind permisă de exercitarea, de către pârât, a dreptului său la liberă exprimare.

Ca şi dreptul la viaţă privată, care poate cunoaşte restrângerile reglementate de art. 8 alin. (1) din Convenţie, dreptul la libera exprimare nu are, la rândul său, un caracter absolut, putând cunoaşte limitările impuse de art. 10 alin. (2) din Convenţie, text care permite, între altele, restrângerea libertăţii de exprimare atunci când este vorba despre protejarea reputaţiei unei persoane.

Aşadar, atât dreptul la viaţă privată, cât şi libertatea de exprimare pot fi supuse unei ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2) din Convenţie, dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele menţionate de art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Niciuna dintre părţile litigante nu a contestat îndeplinirea primelor două condiţii, dintre cele mai sus arătate, pentru a se putea dispune asupra restrângerii posibilităţii de exprimare a pârâtului, căci, faţă de prevederile art. 1357 din C. civ., nu s-ar putea susţine că ingerinţa nu ar fi prevăzută de lege şi nici că aceasta nu ar urmări un scop legitim, subsumat, în cauza de faţă, "protecţiei reputaţiei sau a drepturilor altora".

În speţă, instanţa de apel a făcut însă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Convenţie, reţinând, în esenţă, că măsura solicitată a fi dispusă pe calea acţiunii deduse judecăţii nu ar reprezenta o măsură necesară într-o societate democratică.

Având în vedere considerentele instanţei de apel, este de observat, mai întâi, că, fundamentat pe un raţionament contradictoriu, aceasta a făcut o greşită aplicare a art. 10 alin. (2) din Convenţie, întrucât, deşi nu a reţinut calitatea pârâtului de formator de opinie, a apreciat că, prin poziţia deţinută în cadrul propriului grup de firme şi prin desele sale apariţii de presă, ar putea influenţa părerile mal multor oameni.

Apoi, fără a reţine calitatea de formator de opinie a pârâtului, instanţa de apel a aplicat, în analiza declaraţiilor pârâtului, criteriile conturate de jurisprudenţa europeană ca fiind aplicabile ziariştilor.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 10 alin. (2) din Convenţie nu numai atunci când a reţinut că, neavând calitatea de formator de opinie, pârâtul, în calitatea sa de particular, ar fi avut căderea de a influenţa opiniile unui număr însemnat de persoane, dar şi că, raportat la această calitate a pârâtului, declaraţiile sale ar fi fost unele de interes public general ori local.

Este evident că interesul urmărit de pârât - care nu avea calitatea de formator de opinie şi nici obligaţii şi responsabilităţi legate de informarea opiniei publice asupra unor subiecte de interes general sau local - prin proferarea afirmaţiilor denigratoare nu a fost cel reţinut de instanţa de apel, respectiv de informare a opiniei publice asupra unor teme precum justiţie şi corupţia din justiţie ori desfiinţarea locurilor de muncă, ci a fost unul pur personal, acela de a crea empatie la nivelul opiniei publice cu privire la situaţia sa personală, empatie care, după părerea sa, l-ar fi putut sprijini în demersurile sale judiciare deja iniţiate, la acel moment, pentru retractarea unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Este real că, astfel cum a reţinut instanţa de apel, justiţia este independentă, însă nu s-ar putea susţine că modul în care se reflectă în ochii opiniei publice o anumită situaţie de fapt este lipsită de orice consecinţe în plan juridic, dovadă în acest sens fiind chiar împrejurarea că acest context factual a fundamentat diversele cereri de strămutare formulate de pârât.

Apoi, urmează a se observa că, fie şi în cazul în care punctul de vedere anterior expus nu ar fi primit, reţinându-se că instanţa de apel ar fi calificat corect natura interesului urmărit de pârât prin afirmaţiile denigratoare ca fiind unul de interes general/local, jurisprudenţa europeană a statuat constant că, în aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenţie, trebuie făcută o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare: acestea din urmă pot aparţine exclusiv formatorilor de opinie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, chiar şi judecăţile de valoare au caracter excesiv, atunci când nu au o bază factuală rezonabilă.

În cauza de faţă, arată recurentul, instanţa de apel a calificat greşit afirmaţiile pârâtului ca reprezentând judecăţi de valoare, în contextul în care nu a reţinut calitatea pârâtului de formator de opinie.

Concluzionând, recurentul apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare, la cazul concret dedus judecăţii, a art. 10 alin. (2) din Convenţie, întrucât nu numai că a asimilat pârâtul unui ziarist şi i-a atribuit acestuia sarcini şi responsabilităţi care revin presei (de informare a opiniei publice asupra unor chestiuni de interes general/local), dar, totodată, fără a reţine calitatea pârâtului de formator de opinie, a apreciat că acesta, în calitatea sa de persoană particulară care se bucură de o oarecare notorietate, nu ar fi făcut afirmaţiile denigratoare în scop personal şi, mai mult, că acestea ar reprezenta judecăţi de valoare, deşi nu s-au fundamentat pe o bază factuală rezonabilă.

Pe de altă parte, recurentul apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare, în cazul concret, a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din C. civ., reţinând buna - credinţă a pârâtului întrucât, în raport de situaţia de fapt reţinută de aceasta, a apreciat eronat asupra inexistenţei unor elemente factuale de natură a conduce la concluzia că pârâtul a acţionat (şi) cu intenţia de a denigra imaginea reclamantului.

Nu în ultimul rând, este de observat că, în considerentele sale, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că "nu se poate nega disconfortul psihic suferit de reclamant ca urmare a afirmaţiilor publice făcute depărat, însă nu există alte consecinţe negative suferite de acesta, din perspectiva instanţei bucurându-se în continuare de un statut deosebit ca politician şi cadru didactic, niciun mijloc de probă nedovedind contrariul".

Acest considerent şi cele ce îi urmează reflectă, mai întâi, o analiză deficitară a condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale, întrucât ele ţin de analiza condiţiilor privitoare la existenţa prejudiciului şi la existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată şi prejudiciul reclamat. Or, în cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut expres că, în opinia sa, "manifestările pârâtului din noiembrie 2015 nu îmbracă forma unor fapte ilicite în sensul atragerii răspunderii civile delictuale pentru daune morale" şi că "în contextul neîndeplinirii uneia dintre condiţiile cumulative de antrenare a unei astfel de forme de antrenare a răspunderii civile delictuale nu se mai impune analiza celorlalte condiţii".

Pe de altă parte, aceleaşi considerente reflectă o aplicare eronată la cazul concret a prevederilor art. 1357 din C. civ., sens în care recurentul subliniază că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 153/27 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia 1 civilă) s-a reţinut, cu trimitere la mai multe hotărâri ale instanţei europene: "în acord cu jurisprudenţa naţională şi practica CEDO care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şl raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Pentru ca atacul adus reputaţiei personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie sa atingă un anumit nivel de gravitate şl să fi fost realizat într-o manieră care sa cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii private".

Raportat la toate argumentele mai sus expuse, recurentul apreciază că, reţinând inexistenţa faptei ilicite, motivat de faptul că "deşi a existat o ingerinţă în dreptul la viaţă privată, demnitate şi reputaţie al reclamantului, această ingerinţă nu reprezintă o încălcare efectivă a acestui drept, ci reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare a pârâtului", instanţa de apel a făcut o greşită aplicare, la cazul concret, a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ. cu rap. la art. 70 alin. (1). art. 75 din C. civ. în ref. la art. 14 alin. (2) din C. civ. şi la art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului cu rap. la art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi la art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dispoziţii care, faţă de situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, nu au fost aplicate, în litera şi spiritul lor, astfel cum acestea transpar din jurisprudenţa europeană.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând, în principal, admiterea excepţiei nulităţii căii de atac, întrucât criticile formulate sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus note scrise, solicitând respingerea excepţiei nulităţii căii de atac.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 113/A din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1357 din C. civ. rap. la art. 70-72, art. 75 din C. civ. şi art. 14 alin. (2) din C. civ., dar şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Speţa dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 şi alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ. art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut şi garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. rap. la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană.

Considerând că pârâtul şi-a exercitat dreptul fie cu rea-credinţă, fie cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte – art. 75 alin. (2) din C. civ., prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâtului la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată,

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituţia răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte, s-a reţinut că instanţa de apel nu a analizat şi nu a stabilit caracterul licit sau ilicit al afirmaţiilor şi declaraţiilor intimatului B., exprimate în mod public, cu ocazia mitingului organizat de acesta în municipiul Constanţa, la data de 12 noiembrie 2015, astfel că, într-un atare context, nu a analizat nici îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Instanţa de casare a arătat că, în rejudecare, instanţa, fiind învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului vieţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtul, va trebui să procedeze prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În privinţa "ingerinţei" la care poate fi supus dreptul la liberă exprimare, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele menţionate de art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu aplicarea testului de proporţionalitate între ingerinţă şi scopul urmărit sau, în alţi termeni, păstrarea unui just echilibru între drepturile protejate de art. 10 şi cele protejate de art. 8 din Convenţie.

Astfel cum recurentul susţine prin motivele de recurs, ambele părţi au fost de acord că primele două condiţii ale ingerinţei sunt îndeplinite (întrucât ingerinţa este prevăzută de lege – art. 1357 C. civ.) şi urmăreşte un scop legitim – protecţia drepturilor altora – dreptul la demnitate şi viaţă privată al reclamantului), însă, acesta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Convenţie, în esenţă, reţinând că măsura solicitată a fi dispusă pe calea acţiunii deduse judecăţii nu ar ar fi o măsură necesară într-o societate democratică.

În concret, curtea de apel deşi a constatat prin decizia recurată că, prin manifestările sale, pârâtul a adus atingere drepturilor reclamantului consacrate de art. 71 şi art. 72 din C. civ. şi, implicit art. 8 din Convenţie, a concluzionat că această atingere nu ar reprezenta "o încălcare efectivă a acestor drepturi, în balanţă cu dreptul la liberă exprimare", întrucât pârâtul ar fi exercitat acest din urmă drept cu bună – credinţă, fără ca în cauza de faţă să se regăsească vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 10 alin. (2) din Convenţie pentru a se putea decide limitarea sa.

În contextul analizei efectuate de instanţa de apel din perspectiva art. 75 alin. (1) din C. civ. coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenţie, recurentul contestă aplicarea standardului de om politic, în detrimentul calităţilor sale profesionale de cadru didactic, de persoană cunoscută în mediul academic şi, nu mai puţin, de senator la epoca faptelor, funcţie de demnitate publică, dobândită urmare unui vot electoral, exprimat de un număr semnificativ de cetăţeni.

Acesta susţine că, în aceste condiţii, trebuia a se avea în vedere în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a statuat necesitatea asigurării unei protecţii adecvate a "funcţionarilor publici" faţă de atacurile la adresa lor (s-a făcut trimitere, în acest sens, cu titlu de exemplu, hotărârea pronunţată la data de 31 ianuarie 2006 în cauza Stângu şi Scutelnicu contra României, paragraful 47).

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a ales standardul corect în privinţa reclamantului (din perspectiva art. 8 alin. (2) din convenţie), anume calitatea reclamantului de politician, întrucât, în primul rând, disputa publică dintre părţi a avut în vedere întocmai această ipostază socială a recurentului-reclamant, iar nu pe cea de cadru didactic sau de parte a mediului academic.

În plus, contrar celor interpretate de recurent, calitatea sa de senator la momentul producerii faptelor, în niciun caz nu îl disociază de calitatea de politician, calitate prevalentă pentru cauză, ci dimpotrivă o accentuează; mai mult decât atât, statutul de demnitate publică de ales în camera superioară a forul legislativ al ţării, nu constituie o circumstanţă de natură a restrânge sfera ingerinţelor la care poate fi expus în mod legitim, cu respectarea art. 8 alin. (2) din Convenţia europeană, ci chiar o extinde.

Aşa fiind, este eronată asocierea pe care recurentul-reclamant o face cu categoria funcţionarilor publici şi căreia în mod real îi este atribuită o protecţie mai largă din perspectiva criticilor la care pot fi expuşi, pentru aceea că funcţionarii publici nu se plasează în mod voluntar în avanscenă (a se vedea în acest sens, Fresssoz şi Roire împotriva Franţei, pct. 50; Egeland şi Hanseid împotriva Norvegiei, pct. 62).

Drept urmare, analogia propusă de recurent cu Hotărârea pronunţată în Cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României din 31 ianuarie 2006 este inadecvată, întrucât, în cauza respectivă, într-adevăr, victima era un înalt funcţionar public din poliţie şi nu era un politician ce ocupa o funcţie de demnitate publică, obţinută prin scrutin.

Atare grad de protecţie diferit şi motivele acestei diferenţe de tratament decurg din cuprinsul par. 47 din hotărârea invocată: "47. Curtea subliniază că limitele criticii admisibile sunt ca şi pentru oamenii politici, mult mai largi în cazul funcţionarilor care exercită funcţii oficiale. În acelaşi timp nu se poate spune că funcţionarii se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, exact ca şi în cazul oamenilor politici şi doresc atunci să fie trataţi pe picior de egalitate cu aceştia din urmă când se pune problema criticării comportamentului lor. În plus, funcţionarii, şi mai ales magistraţii, în temeiul obligaţiei lor de rezervă, trebuie pentru a-şi îndeplini funcţiile lor, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi pe nedrept deranjaţi. De aceea este posibil să fie necesară protejarea lor împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în funcţie (Janowski împotriva Poloniei, pct. 33)."

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum şi că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic decât în privinţa unui simplu particular (Hotărârea pronunţată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23).

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, în rejudecare, a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a concluzionat, în mod eronat, că măsura solicitată a fi dispusă pe calea acţiunii deduse judecăţii, nu ar reprezenta o măsură necesară într-o societate democratică, refuzând această restrângere a dreptului pârâtului la libertate de exprimare, pe temeiul art. 8 alin. (2) din Convenţie, în aplicarea art. 75 din C. civ.

Mai mult decât atât, mai susţine recurentul, curtea de apel a construit un raţionament contradictoriu, întrucât, deşi nu a reţinut calitatea pârâtului de formator de opinie a apreciat că, prin poziţia deţinută în cadrul propriului grup de firme şi prin desele sale apariţii de presă, ar putea influenţa părerile mai multor persoane.

Evaluând aceste critici, Înalta Curte se va limita la verificarea respectării criteriilor de analiză ale acestui tip de încălcare, pe baza celor ce se desprind din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, astfel cum aceste etape şi criterii au fost indicate prin decizia de casare.

Astfel, este de observat că instanţa de casare a stabilit că este important de determinat, prin raportare la afirmaţiile şi declaraţiile pârâtului din data 12.11.2015, imputate de reclamant ca fiind denigratoare la adresa sa, dacă există, în cauză, un subiect de interes general sau cel puţin de interes local, şi dacă referirile la persoana reclamantului erau determinate de necesitatea apărării unor valori sociale, astfel cum pretinde intimatul B., sau acestea vizau exclusiv interesele private dintre părţi, care erau implicate în varii litigii de natura penală şi civilă.

Totodată, s-a menţionat că în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, precum şi de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunţate ca fiind denigratoare.

Distincţia anterioară este importantă sub aspect probatoriu, întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie; însă, cerinţa ce trebuie verificată în această situaţie, este aceea că cel ce afirmă trebuie să fi acţionat cu bună-credinţă, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale.

În consecinţă, instanţa de casare a stabilit că în cauză era necesară analiza atitudinii subiective a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu J. afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua - credinţă credinţă neputând fi reţinută dacă acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins.

Celelalte criterii de analiză stabilite în sarcina instanţei de rejudecare au vizat pe de o parte, stabilirea calităţii celui care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celui care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul afirmaţiilor publice.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a urmat întocmai acest raţionament şi a constatat, cu aplicarea corespunzătoare a art. 75 din C. civ., că în cauză nu pot fi reţinute temeiuri pentru admiterea acţiunii (în sensul celor examinate de Curtea europeană din perspectiva art. 10 alin. (2) din convenţie), întrucât sunt operante restrângerile pe care reclamantul este ţinut a le suporta pe temeiul art. 8 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului, dată fiind calitatea acestuia de politician, dar şi pentru aceea că pârâtul a acţionat cu buna-credinţă.

Astfel, pe baza unor argumente apte să susţină această concluzie, instanţa de apel a reţinut că declaraţiile date de pârât presei şi televiziunii, anterior şi ulterior mitingului, ca şi declaraţiile din 12.11.2015 (făcute şi în faţa manifestanţilor la portavoce şi în răspunsurile către întrebările reporterilor prezemţi la miting) vizează chestiuni atât de interes general, cât de interes local, pentru că, deşi porneau de la nemulţumirile pârâtului faţă de retrocedările unor terenurilor pe care avea amplasată una din carierele de piatră care au generat restrângerea activităţii economice a S.C. M. S.R.L. (intervenienta accesorie a cazuei), urmăreau să aducă în dezbatere starea justiţiei şi posibile fapte de corupţie în care se bănuia a fi fost implicaţi reprezentanţi ai autorităţilor locale şi centrale, avocaţi şi magistraţi, cu repercusiuni asupra comunităţii locale.

Instanţa de apel a reţinut că, în comunicatul respectiv, intimatul nu a făcut trimitere la vreo pretinsă activitate reprobabilă a reclamantului, ci doar a menţionat calitatea acestuia de frate al avocatului N..

În acest context, curtea de apel a apreciat că, în speţă, primează faptul că afirmaţiile şi acţiunile pârâtului se circumscriu nu numai unui interes local, ci şi unui interes general, astfel că, acestea puteau fi privite ca o contribuţie la o dezbatere de interes larg, pentru că, în esenţa lor, cele semnalate de pârât aduceau în atenţia publică activitatea desfăşurată de persoane aflată în funcţii de decizie, publice şi private (acţiuni al prefectului, angajaţi OCPI, magistraţi, foşti primari, avocaţi), posibile fapte de corupţie şi impactul unor litigii asupra activităţii economice a unor firme şi asupra locurilor de muncă create de acestea.

Analizând în concret faptele imputate intimatului-pârât, instanţa de apel a calificat opiniile exprimate de intimat ca fiind judecăţi de valoare, iar nu fapte de natură obiectivă, deoarece susţinerile intimatului B., legate de numele recurentului-reclamant A., reprezintă opinii personale ale intimatului-pârât.

În acest context, corect s-a reţinut că judecăţile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau unui obiect, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism.

Aşa fiind, curtea de apel a luat în considerare că, atunci când judecăţile de valoare tind spre lansarea unor acuzaţii determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind miza acestora şi aptitudinea foarte mare de lezare a reputaţiei persoanei.

Or, s-a constatat că niciuna dintre acuzaţiile aduse de pârât reclamantului nu vizau aspecte din viaţa privată a acestuia, ci au vizat exclusiv calitatea sa politician.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant contestă că intimatului-pârât îi pot fi aplicate standardele ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului statuate în legătură cu calitatea de ziarist în cazul unei persoane căreia i se impută depăşirea limitelor admisibile într-o societate democratică a dreptului său la liberă exprimare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, deşi cel care a făcut afirmaţiile reclamate - intimatul-pârât B. – nu are calitatea de ziarist, acesta este o persoană cunoscută la nivel local şi care, chiar dacă nu se poate considera că este formator de opinie, prin poziţia deţinută la conducerea unui grup de firme cu sute de angajaţi şi desele apariţii în presa scrisă şi televizată, are un nivel de notorietate locală, aptă să permită concluzia că este în măsură să influenţeze părerile mai multor persoane, cel puţin în sfera comunităţii locale.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că, şi în privinţa acestuia, precum în cazul ziariştilor, este admisibilă o anumită doză de exagerare pentru dezbaterea unor subiecte de interes public, general sau local, cu referire la persoane publice.

În plus, este de observat că, între circumstanţele particulare ale cazului, curtea de apel a valorificat în mod corespunzător şi modalităţile concrete în care manifestările şi expunerea judecăţilor de valoare ale intimatului-pârât au ajuns la public – prin intermediul mass-media, meeting stradal etc. -, în speţă, nefiind vorba despre o dispută între doi particulari şi în care confruntarea dedusă judecăţii ar fi fost exclusiv una a intereselor private.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează şi informaţii sau idei cu ton virulent şi polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei).

Astfel cum s-a menţionat deja, din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice.

În raport de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său. În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care afirmaţiile făcute publice se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată a acestora, libertatea de exprimare a ziariştilor sau a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

Or, ţinând cont de regula potrivit căreia în cazul judecăţilor de valoare nu este posibilă probarea adevărului acestora, ci este suficient ca cel în cauză să dovedească existenţa unei minime baze factuale a afirmaţiilor sale, instanţa de apel a reţinut că deşi afirmaţiile pârâtului (acuzaţiile de implicare a reclamantului în "mafia retrocedărilor", de "constituire grup infracţional", "legături de tip mafiot") sunt prezentate publicului ca fiind certitudini, ele pornesc de la o bază factuală minimă.

În acest sens, s-a făcut referire la: - faptul că reclamantul a participat la protestul organizat în favoarea fostului primar al oraşului Năvodari O., moment la care ar fi făcut aprecieri legate de justiţie, semnalate apoi de Consiliul Superior al Magistraturii şi de Inspecţia judiciară; - faptul că numele recurentului-reclamant A. a fost asociat cu mafia imobiliară şi în alte împrejurări (în anul 2008 - dosar apel, al doilea ciclu procesual), respectiv în perioada în care era ministru al culturii şi în perioada retrocedării imobilelor din domeniul cinematografiei (anul 2012 - dosar apel, al doilea ciclu procesual); - faptul că fratele reclamantului, avocat, reprezentase cu succes şi alte persoane în litigii similare celor de interes pentru M. S.R.L..

În plus, Înalta Curte reţine, la rândul său, că şi înscrisurile depuse în dosarul de recurs de către intimat, precum şi cele depuse la 17.10.2022, pentru termenul de azi de către recurentul-reclamant, prin apărător, completează în mod semnificativ baza factuală a judecăţilor de valoare exprimate, în contextul faptelor imputate, de către intimatul-pârât.

În esenţă, înscrisurile depuse de ambele părţi reflectă atât soluţii pronunţate de instanţele judecătoreşti – condamnare în primă instanţă a fostului primar O. al oraşului Năvodari, dar şi a unui judecător care a pronunţat soluţii în legătură cu retrocedările invocate de către intimat - precum şi măsuri sau soluţii adoptate de organele judiciare penale, în faza de urmărire penală, în legătură cu unele plângeri ale intimatului-pârât etc.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că acestea au vocaţia de a consolida, în această fază procesuală, concluzia argumentată a curţii de apel, în sensul că, intimatul-pârât B. nu a avut drept scop lezarea demnităţii recurentului-reclamant, calomnierea sau denigrarea acestuia (deci, încălcarea dreptului său la viaţă privată şi demnitate), ci a fost de bună-credinţă în emiterea judecăţilor de valoare ce îl vizau (şi) pe recurentul-reclamant, astfel încât, acestea nu au fost excesive, deoarece au avut o suficientă bază factuală.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată susţinerea recurentului-reclamant în sensul că expunerea unor judecăţi de valoare ar fi monopolul jurnaliştilor, având în vedere că dreptul aici analizat, din perspectiva intimatului, este dreptul fundamental la libertatea de exprimare, drept ce aparţine tuturor indivizilor, fără excepţii.

Diferenţa între ziarişti, persoane cu anumită notorietate ori simple persoane particulare, ce îşi exercită dreptul la liberă exprimare, rezidă în faptul că ziaristul are chiar funcţia de transmitere a informaţiilor către public, fiind calificat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului drept "câinele de pază al democraţiei" (Hotărârea în cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii). De aceea, un loc important între hotărârile Curţii în materia libertăţii de exprimare îl ocupă cauzele privind libertatea presei, componentă esenţială a oricărei societăţi democratice.

În această materie, instanţa europeană a statuat că "o abordare excesiv de riguroasă a instanţelor naţionale, atunci când examinează conduita profesională a jurnaliştilor, ar putea să îi descurajeze în mod nejustificat să îşi îndeplinească funcţia de transmitere a informaţiilor către public. Prin urmare, instanţele trebuie, în primul rând, să evalueze impactul probabil al hotărârilor lor nu doar asupra situaţiilor pe care trebuie să le examineze, ci şi asupra mass-mediei în general (pct. 51)" (Hotărârea din cauza Bozhkov împotriva Bulgariei); pe de altă parte, din aceeaşi jurisprudenţă, rezultă regula "jurnalismului responsabil" (regula verificării declaraţiilor calomnioase), instanţa de contencios european reţinând că acele "îndatoriri şi responsabilităţi" inerente exercitării libertăţii de exprimare impun existenţa unor motive specifice pentru a scuti un ziar de obligaţia sa obişnuită de a verifica declaraţiile faptice calomnioase [a se vedea, de exemplu, Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, pct. 66].

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a transpus acest raţionament în analiza condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, concluzionând în mod legal şi argumentat asupra inexistenţei faptei ilicite a intimatului-pârât, întrucât a constatat că, în speţă, sunt întrunite cerinţele art. 75 din C. civ., deoarece acesta a acţionat cu bună credinţă şi cu respectarea exigentelor art. 10 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului în virtutea libertăţii sale de exprimare şi în limitele intrinseci ale acestui drept, conduita intimatului fiind de natură a se circumscrie unei restrângeri a dreptului recurentului-reclamant la viaţă privată şi la demnitate, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (2) şi, respectiv art. 72 alin. (2) din C. civ.

În consecinţă, nereţinându-se fapta ilicită aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală, în cauză nu mai era necesară analizarea criticilor recurentului vizând celelalte condiţii legale ale răspunderii, cum corect a reţinut instanţa de apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 113/A din data de 13 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.