Defamation by public officials: balance between freedom of expression and right to honor under ECHR and domestic civil liability law

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 4 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., în conformitate cu dispoziţiile art. 30, art. 192 şi art. 194 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 72, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381 C. civ., ale art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 227 şi ale art. 229 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat şi Codului deontologic al avocaţilor, să se constate încălcarea, de către pârâtul B., a drepturilor sale nepatrimoniale la onoare, demnitate şi imagine prin susţinerile/afirmaţiile defăimătoare, denigratoare şi mincinoase făcute prin intermediul mijloacelor mass-media; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în RON, la cursul oficial de schimb afişat de Banca Naţională a României la data plăţii, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate şi imagine; obligarea pârâtului să publice, într-un cotidian de largă răspândire, dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de judecată în prezenta cauză; obligarea pârâtului să-şi exprime public scuzele într-un cotidian de largă răspândire, pentru susţinerile/afirmaţiile din mass media; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1294 din 14 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, obligându-l pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate şi imagine; a obligat pe pârât să publice într-un cotidian de largă răspândire dispozitivul sentinţei, la momentul rămânerii definitive a acesteia; a respins, în rest, cererea reclamantului.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 827 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 1294 din 14 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.

4. Hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2865 din 12 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 827 din 16 octombrie 2017, pronunţate Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia nr. 888 din 14 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 2865 din 12 septembrie 2018, pronunţate de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. x/2016.

Al doilea ciclu procesual

5. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2018, la 15 octombrie 2018.

Prin sentinţa nr. 2506 din 5 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

6. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 581 din 7 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2506 din 5 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi cererea acestuia cu privire la acordarea de cheltuieli de judecată în apel, ca nefondate; a luat act că intimatul B. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

7. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 581 din 7 aprilie 2021, pronunţate Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs reclamantul A..

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 75 C. civ. atunci când a considerat că acţiunile pârâtului se situează în sfera libertăţii de exprimare.

A arătat că instanţa de apel a interpretat coroborat aceste dispoziţii legale cu cele prevăzute de art. 20 alin. (1) din Constituţie şi art. 4 şi art. 5 C. civ., referitoare la aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului şi a dreptului Uniunii Europene, reţinând în considerentele hotărârii că existenţa faptelor certe reprezentate de incendiul de la clubul "Colectiv", arestarea preventivă a recurentului pentru câteva zile, demisia şi declaraţia publică, în sensul retragerii sale definitive din viaţa politică şi revenirea la scurt timp în campania electorală, reprezintă o bază factuală rezonabilă, aproape unanim notorie, care a stat la baza afirmaţiilor realizate în spaţiul public de către intimatul-pârât.

Curtea a considerat că limbajul pe alocuri agresiv folosit de intimat, concretizat, inclusiv sub forma unor judecăţi de valoare, se datorează atât emoţiei generale de la acel moment, generate de moartea ultimelor victime ale incendiului, cât şi de contextul campaniei electorale la care participau ambele părţi.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, menţionând că dreptul garantat prin acest articol nu este absolut, în condiţiile în care paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

A susţinut că restricţiile aduse libertăţii de exprimare sunt controlate de CEDO prin aplicarea unor principii de interpretare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, cristalizate în jurul jurisprudenţei referitoare la acestea. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că limitarea adusă de stat dreptului la liberă exprimare este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragr. 2. Arată că prima condiţie este aceea că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern sau pe jurisprudenţa rezultată din activitatea instanţelor judecătoreşti, iar cea de-a doua implică analiza existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, respectiv securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. Potrivit celei de-a treia condiţii, pentru ca ingerinţa să conducă la încălcarea libertăţii de exprimare, aceasta trebuie să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde unei nevoi sociale imperioase, iar argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa să fie pertinente şi suficiente, măsura de limitare a libertăţii de exprimare trebuind să fie proporţională cu scopurile legitime urmărite, asigurându-se un just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi interesul general de apărare a dreptului terţului.

Recurentul a afirmat că cererea privind obligarea intimatului la plata unor despăgubiri civile pentru afirmaţiile făcute reprezintă o limitare a dreptului la liberă exprimare, protejat de art. 10 din Convenţie, limitare care vizează apărarea reputaţiei unei persoane, aceasta fiind prevăzută de lege, conform art. 253 alin. (2) C. civ.

A apreciat că instanţa trebuia să verifice dacă ingerinţa în libertatea de exprimare este necesară într-o societate democratică, "scopul legitim" de a proteja "reputaţia şi drepturile celorlalţi" fiind utilizat cel mai frecvent de autorităţile naţionale pentru a restricţiona libertatea de exprimare şi fiind adesea invocat pentru a proteja politicienii şi funcţionarii publici împotriva criticilor.

A susţinut că, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în diseminarea informaţiilor şi ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de "câine de pază", astfel cum s-a statuat în cauza Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO1999.

Invocând jurisprudenţa instanţei de contencios european în materie, recurentul a menţionat că, pentru a echilibra dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, onoare, şi demnitate, Curtea utilizează şase criterii stabilite în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei (07.02.2012), respectiv: contribuţia la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate care face obiectul reportajului, conduita prealabilă a persoanei, metoda utilizată pentru obţinerea informaţiilor, veridicitatea, conţinutul şi forma acestora, repercusiunile reportajului.

Consideră că, deşi instanţa de apel a zugrăvit o imagine emoţionantă a teribilelor consecinţe ale incendiului, evidenţierea acestui tablou care, din perspectiva sa, reprezintă baza factuală rezonabilă aproape unanim notorie, nu coincide cu analiza pe care judecătorii trebuiau să o realizeze faţă de respectarea celor şase criterii obligatorii stabilite de CEDO, în acord cu dispoziţiile art. 75 C. civ., potrivit cărora exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor ce ţin de respectul datorat vieţii private şi demnităţii persoanei umane.

A arătat că instanţa de apel a dat legitimitate actelor defăimătoare proferate de intimat, reţinând existenţa unei baze factuale axate, în principal, pe valenţele subiective ale demisiei recurentului din funcţia de primar, făcută într-un moment de un tragism sfâşietor, căreia i-a conferit spectrul libertăţii de exprimare fără a ţine cont de vreunul din cele şase criterii expuse de jurisprudenţa europeană, încălcând prevederile art. 75 C. civ., respectiv contribuţia la o dezbatere de interes general, metoda folosită de intimat pentru propagarea informaţiilor în mass-media, veridicitatea, conţinutul şi forma în care acesta a ales să îşi exteriorizeze punctul de vedere.

A susţinut că se impunea restrângerea exercitării libertăţii de exprimare, în condiţiile în care discursul întrebuinţat de intimat nu poate fi circumscris niciuneia dintre situaţiile de excepţie, expres şi limitativ prevăzute de art. 10 din Convenţie, neputând fi calificat drept o contribuţie efectivă la o dezbatere de interes general.

De asemenea, modul în care s-a comportat intimatul nu poate fi asociat ca răspuns al unei nevoi sociale imperioase, neavând scop legitim, în condiţiile în care nu a dat curs unui impuls jurnalistic în exprimarea sa, ci, în calitate de politician, a proferat public propriile resentimente faţă de recurent, grefate pe dramatismul unor evenimente exterioare.

Recurentul a apreciat că afirmaţiile intimatului din cadrul reportajului incriminat nu pot fi calificate drept veridice, conţinutul şi forma acestora conturând, în mod exclusiv, amploarea antipatiei de care era stăpânit în raport cu recurentul. Împrejurarea că faptele ilicite ale intimatului nu pot fi circumscrise unui singur episod, care să pună ieşirea calomnioasă sub semnul unei reacţii emoţionale de moment, aptă a fi trecută cu vederea, reprezintă o adevărată campanie de denigrare a recurentului, caracterizată printr-o repetitivitate virulentă de-a lungul timpului, care goleşte de conţinut alegerea făcută de primele două instanţe, în sensul prioritizării bazei factuale, analiza condiţiei privind conduita prealabilă a pârâtului fiind esenţială pentru a decela între o persoană marcată autentic de dramă şi una, cum este pârâtul, care urmăreşte neutralizarea adversarilor politici.

A susţinut că o consecinţă directă a faptelor ilicite ale intimatului a fost inocularea în conştiinţa publicului a unor informaţii neveridice, dublate de jigniri aduse recurentului, cu o ferocitate imposibil de ignorat, ale căror ecouri din memoria colectivă nu pot fi şterse prea curând, poate niciodată.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia pe notorietatea informaţiilor în legătură cu recurentul, privind, în principal, demisia sa din funcţia de primar, declaraţiile publice pe care le-a făcut şi măsura preventivă dispusă împotriva sa, în contextul derulării dosarului penal nr. x/2016, solicită a se avea în vedere că a retractat declaraţiile anterioare făcute sub presiunea unei emoţii copleşitoare, împrejurare care nu a fost analizată de instanţa de apel. În plus, soluţia prin care a fost infirmată măsura arestării preventive a Tribunalului Bucureşti, evocă, în sine, caracterul nelegal al lipsirii de libertate a recurentului, iar modalitatea în care au fost prezentate aspectele legate de procesul penal în cadrul căruia este cercetat reprezintă o încălcare flagrantă a prezumţiei de nevinovăţie.

Sub aspectul prejudiciului moral, recurentul a menţionat că, deşi prin hotărârea atacată Curtea a analizat doar una dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv condiţia constatării faptei ilicite, existenţa şi întinderea prejudiciului moral produs prin acţiunile ilicite ale intimatului în mass media au fost probate prin administrarea probei testimoniale cu martorul C. în faza procesuală a apelului.

8. Apărările formulate

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

9. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 iunie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 581A din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la 13 octombrie 2022, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale aplicabile şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine încălcarea art. 75 C. civ. şi art. 8 din CEDO, norme naţionale şi convenţionale care garantează recurentului dreptul la respectarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei, la propria imagine, pretins a fi fost încălcate prin afirmaţiile pârâtului făcute în cadrul a două emisiuni TV.

Se reţine că, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, la propria imagine ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtului, cu privire la care acesta a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Art. 75 C. civ. prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Potrivit art. 8 din Convenţia Europeană: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, instanţa de contencios european a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate; distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală" (cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).

Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, criterii menţionate, de altfel, şi de către recurent prin motivele de recurs, şi a ajuns la concluzia corectă că intimatul pârât nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor realizate în spaţiul public de acesta.

Se constată că, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile pretins prejudiciabile reprezintă atât imputaţii facturale la adresa reclamantului, cât şi judecăţi de valoare, în majoritatea cazurilor ambele tipuri de afirmaţii fiind puse în discuţie întrucât, de obicei, afirmaţiile factuale determină afirmaţii de valoare.

Prin raportare la jurisprudenţa instanţei de contencios european ce a statuat că afirmaţiile factuale sunt susceptibile de a fi probate, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi împrejurările concrete ce fac obiectul afirmaţiilor lansate în spaţiul public de către pârât, concluzionând că exista o bază factuală suficientă pentru lansarea şi susţinerea afirmaţiilor pretins prejudiciabile. În ceea ce priveşte judecăţile de valoare la adresa reclamantului, instanţa de apel a reţinut că sunt fundamentate pe baza factuală preexistentă, afirmaţiile pârâtului fiind contextualizate prin raportare la emoţia generală pe care a generat-o incendiul din clubul Colectiv, dar şi atitudinea inconsecventă a reclamantului, care a stârnit indignare în spaţiul public.

Referitor la opiniile care intră în domeniul de aplicare al libertăţii de exprimare, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecăţile de valoare, ca opinii sau păreri personale ale indivizilor, sunt protejate de art. 10 din Convenţie sub condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor, aceste condiţii fiind întrunite în cauză.

Înalta Curte reţine că, în deplin acord cu principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a examinat criticile formulate de reclamant şi a reţinut existenţa unei baze factuale suficiente în privinţa imputaţiilor concrete ce i-au fost aduse de către pârât.

Instanţa de apel nu a reţinut existenţa unei baze factuale axate în principal pe valenţele subiective ale demisiei reclamantului din funcţia publică, astfel cum susţine recurentul, ci a avut în vedere toate elementele rezultate din administrarea probatoriului ce nu au fost contestate de recurent pe parcursul procesului, respectiv calitatea de primar al sectorului 4 a reclamantului la momentul incendiului de la clubul Colectiv, intervenirea incendiului soldat cu moartea şi rănirea a nenumărate persoane, starea generală de indignare manifestată la nivel naţional faţă de administraţia locală, arestarea preventivă a reclamantului, demisia acestuia din funcţia de primar, declaraţia reclamantului privind retragerea definitivă din viaţa publică şi revenirea în scurt timp asupra acesteia prin depunerea candidaturii în vederea obţinerii funcţiei din care a demisionat, valul de indignare stârnit de această împrejurare, respingerea definitivă a candidaturii sale de către instanţa de judecată şi refuzul reclamantului de a furniza clarificările solicitate în spaţiul public cu privire la modalitatea de acordare a unui contract public de o valoare mare.

Contrar criticilor din memoriul de recurs, prin hotărârea recurată, curtea de apel, în limitele criticilor formulate, a analizat şi a dat valenţă criteriilor stabilite prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, redând atât elemente relevante de ordin teoretic incidente în cauză, cât şi aplicabilitatea acestora în speţa analizată.

Din perspectiva criteriului notorietăţii persoanei vizate, instanţa de apel a reţinut calitatea de persoană publică a reclamantului, acesta fiind un om politic ce se bucura de notorietate la nivel naţional, având în vedere expunerea mediatică pe termen lung de care acesta s-a bucurat.

În evaluarea acestui criteriu, curtea de apel a reţinut în hotărârea atacată că intervenţiile pârâtului au avut în vedere şi s-au raportat strict la calitatea de primar a reclamantului, punând în discuţie probitatea sa morală prin prisma unor aspecte vizând îndeplinirea funcţiei publice care au fost de natură să indigneze opinia publică, lipsa de consecvenţă a acţiunilor sale, cât şi prin raportare la alte aspecte apreciate de către pârât ca fiind dubitabile, în legătură cu mandatul acestuia în exercitarea unei funcţii publice.

Se impune a se face o distincţie necesară între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice.

Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată.

În lumina jurisprudenţei CEDO, instanţa de apel a dat relevanţă declaraţiilor publice ale reclamantului, potrivit cărora a decis să se retragă definitiv din viaţa publică, reflectând asupra evenimentelor, pentru ca, ulterior, să revină asupra acestei decizii prin depunerea candidaturii pentru funcţia din care şi-a dat demisia, într-un moment în care se produceau încă consecinţele tragice ale incendiului.

Cum reclamantul este o persoană implicată în viaţa publică şi politică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea din hotarârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârât, sfera restricţiilor privind discursul politic sau dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

În ce priveşte cel de-al doilea criteriu, respectiv al contribuţiei la o dezbatere de interes general, instanţa de apel a reţinut că subiectele abordate în intervenţiile pârâtului vizau calitatea de primar a reclamantului şi erau, prin natura lor, de interes public. Astfel, s-a reţinut că, ulterior incendiului din clubul Colectiv, a existat o amplă manifestare publică la nivel naţional, concretizată deopotrivă prin proteste, cât şi prin mesaje transmise reclamantului, fiind organizate mai multe emisiuni, dezbateri publice, în spaţiul public ajungând inclusiv articole ce au pus în lumină anumite aspecte negative ce ţineau de organizarea şi funcţionarea instituţiei reprezentate de către reclamant, unele dintre acestea vizând corectitudinea acordării unui contract din fonduri publice, aspecte în privinţa cărora reclamantul a refuzat, în mod expres, să aducă clarificări la interpelarea sa.

În acest context, calitatea reclamantului, corelată cu subiectul afirmaţiilor incriminate, justifica interesul publicului, neputându-se reţine, raportat la situaţia de fapt, că prin declaraţiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

Înalta Curte subliniază existenţa unei relaţii de reciprocitate între cele două tipuri de drepturi ce intră în alcătuirea dreptului la liberă exprimare, respectiv dreptul la opinie al persoanei şi dreptul publicului de a fi informat, având în vedere şi contextul intervenţiei pârâtului, dreptul acestuia la opinie fiind materializat în cadrul unor emisiuni de dezbateri, acesta fiind vectorul de difuzare, circumscris dreptului cetăţeanului de a fi informat. În acest context, în mod corect au fost reţinute rolul şi importanţa presei într-o societate democratică, cu citarea, în mod corespunzător, a statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Din perspectiva celui de-al treilea criteriu vizând conduita prealabilă, contrar susţinerilor recurentului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere conduita prealabilă a persoanei vizate, iar nu conduita prealabilă a pârâtului, autor al afirmaţiilor apreciate prejudiciabile.

Instanţa de apel a dat relevanţă acestui criteriu, reţinând în considerentele deciziei recurate acţiunea lipsită de consecvenţă a reclamantului manifestată în spaţiul public în ce priveşte decizia de retragere definitivă din viaţa publică, urmată de revenirea în scurt timp asupra acesteia prin depunerea candidaturii pentru funcţia din care a demisionat, precum şi refuzul expres al recurentului de a clarifica aspectele vizând alocarea contractului din fonduri publice în perioada în care acesta a avut calitatea de primar, element de natură a suscita îndoieli.

În privinţa susţinerii din recurs, în sensul că modalitatea în care au fost prezentate aspectele legate de procesul penal în cadrul căruia reclamantul este cercetat reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, Înalta Curte constată că verificările efectuate de curtea de apel, circumscrise noţiunii de bază factuală, nu au avut în vedere şi nu s-au raportat la faptele pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, ci, dimpotrivă, instanţa de apel a subliniat că instanţei civile, în cauza pendinte, nu îi revine sarcina de a stabili vinovăţia penală a reclamantului în lanţul cauzal ce a determinat incendiul, acesta fiind apanajul instanţelor penale, care la momentul judecării căii de atac a apelului nu era încă soluţionat. Arestarea preventivă a reclamantului a fost reţinută ca fiind unul dintre elementele care au configurat baza factuală minimă, în raport de care au fost realizate afirmaţiile deduse judecăţii, situaţie ce nu a fost eliminată de instanţă din silogismul juridic al cauzei având în vedere că reclamantul nu a depus la dosar hotărârea judecătorească de eliberare a sa din arest din care să rezulte un eventual caracter nelegal al arestării sale preventive.

În ce priveşte criteriul metodei utilizate pentru obţinerea informaţiilor, curtea de apel a reţinut că în spaţiul public existau deja, la momentul celor două intervenţii publice ale pârâtului, ample dezbateri cu privire la incendiu, la cauzele care l-au favorizat, precum şi la contribuţia reclamantului, astfel încât informaţiile erau publice şi de notorietate la nivel naţional.

Cu referire la criteriul vizând veridicitatea, conţinutul şi forma transmiterii informaţiilor, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a combătut veridicitatea articolelor de presă ce au prezentat aspectele la care a făcut referire pârâtul, ci s-a limitat la a contesta relevanţa acestora în ansamblul dosarului, iar în privinţa limbajului utilizat de pârât, s-a reţinut prin hotărâre că acesta a fost utilizat pe fondul emoţiei generale vii la acel moment generat de moartea a 64 de tineri, ultimele victime decedând cu puţin timp înainte de depunerea de către reclamant a candidaturii, cât şi pe fondul limbajului abrupt, incisiv şi efervescent, specific unei campanii electorale, în care reclamantul era implicat la acel moment.

În raport de cele constatate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a realizat o verificare în conţinut a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile pârâtului, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârât fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

Sub un ultim aspect, recurentul susţine că prejudiciul moral a fost dovedit prin declaraţia martorului audiat în faza procesuală a apelului. Se reţine că această critică nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege întrucât excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului criticile care vizează modul de apreciere a probelor, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Mai mult, având în vedere cele reţinute cu privire la inexistenţa faptei ilicite, precum şi necesitatea întrunirii, în mod cumulativ, a tuturor celor patru elemente ale răspunderii civile delictuale pentru a putea fi antrenată, curtea de apel nici nu a analizat condiţia prejudiciului, subliniind că nu se mai impune analiza criticilor vizând existenţa şi întinderea prejudiciului pretins a fi fost încercat de către reclamant.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâtul beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei nr. 581A din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 581A din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2022.