Agricultural land concession breach: certainty of lost profit and APIA subsidy claims versus partial rent restitution for denied possession

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 8 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna Borcea, B., S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu D. şi E., obligarea pârâtei Comuna Borcea, prin primar, să-i plătească suma de 2.549.630 RON, cu titlu de daune, dovedite în temeiul răspunderii civile contractuale; pe calea unei acţiuni oblice, în raport de calitatea reclamantei de creditor al Comunei Borcea, obligarea, în solidar, a pârâţilor S.C. C. S.R.L., E. şi B. să-i plătească Comunei Borcea suma de 2.549.630 RON, astfel încât reclamanta să-şi poată valorifica efectiv creanţa pe care o deţine împotriva Comunei Borcea.

În subsidiar, faţă de capetele I şi II din acţiune, în ipoteza în care acestea vor fi respinse, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor S.C. C. S.R.L. şi E. să-i plătească suma de 2.549.630 RON, cu titlu de prejudiciu, în temeiul răspunderii civile delictuale.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 519 din 20 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate de pârâţi şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi.

3. Judecata la Tribunalul Călăraşi şi hotărârea acestei instanţe

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Călăraşi – secţia civilă la 27 iulie 2016, sub nr. x/2015.

La termenul din 2 noiembrie 2016, reclamanta a precizat că nu înţelege să achite taxa judiciară de timbru, în cuantum de 20.137 RON pentru capătul doi de cerere şi de 29.102 RON pentru capătul trei de cerere, astfel cum s-a pus în vedere la termenul din 14 septembrie 2016, şi a solicitat să se dispună măsurile legale, respectiv anularea, ca insuficient timbrat, a capătului doi de cerere şi, ca netimbrat, a capătului trei de cerere, arătând ca instanţa rămâne învestită doar cu primul capăt de cerere formulat împotriva pârâtei Comuna Borcea, prin primar.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2016, tribunalul a admis excepţiile invocate şi a dispus anularea, ca insuficient timbrat, a capătului doi de cerere şi a anulat, ca netimbrat capătul trei de cerere.

Instanţa de reţinut că, în cauză, calitatea de pârâtă aparţine Comunei Borcea, prin Primar, şi a dispus rectificarea citativului, în sensul scoaterii pârâţilor B., S.C. C. S.R.L. şi E..

4. Hotărârea Tribunalului Călăraşi

Prin sentinţa nr. 950 din 23 octombrie 2017, Tribunalul Călăraşi – secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Comuna Borcea, prin Primar; a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 279.907,1 RON.

5. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin încheierea nr. 14A din 23 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus înaintarea soluţionării apelului către secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, în raport de dispoziţiile art. 8 aln. 2 din legea contenciosului administrativ cu privire la competenţa de soluţionare a pretenţiilor decurgând din executarea contractelor cu caracter administrativ.

6. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Prin încheierea din 27 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie a aceleiaşi instanţe; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

7. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în regulator de competenţă

Prin decizia nr. 115 din 16 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

8. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 275A din 17 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul principal formulat de apelanta-pârâtă Primăria Comunei Borcea împotriva sentinţei nr. 950 din 23 octombrie 2017 pronunţate de Tribunalul Călăraşi – secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 212.903,60 RON, reprezentând beneficiu nerealizat urmare imposibilităţii cultivării terenului cu o cultură de porumb; a păstrat dispoziţia sentinţei privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a prejudiciului în sumă de 67.003,50 RON, reprezentând redevenţă aferentă unei perioade de trei luni; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 950 din 23 octombrie 2017 pronunţate de Tribunalul Călăraşi – secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Comunei Borcea, prin Primar.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a dispus îndreptarea erorilor materiale din decizia civilă nr. 275 A din 17 februarie 2020, în sensul că a stabilit că denumirea apelantei-pârâtei este Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Borcea, reprezentată prin Primar, şi nu Primăria comunei Borcea, cum din eroare s-a consemnat; la pagina 17, paragraf 2 din decizie se va menţiona data contractului de concesiune ca fiind 15.04.2015, şi nu 14.05.2015, cum din eroare s-a redactat; data pronunţării deciziei civile nr. 275 A este 17.02.2021 şi nu 17.02.2020, cum din eroare s-a consemnat în practicaua deciziei. Din oficiu a dispus îndreptarea erorii materiale din încheierea de dezbateri de la 13.01.2021, în sensul că data încheierii de dezbateri este 13.01.2021 şi nu 13.01.2020, cum din eroare s-a consemnat în practica.

9. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 275A din 17 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin cererea de recurs, recurenta a susţinut că motivele de nelegalitate vizează doar aspecte legate de întinderea prejudiciului, iar nu de existenţa acestuia.

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel, cu referire la prima componentă a prejudiciului, a reţinut dreptul/vocaţia sa la beneficiul nerealizat, însă a respins pretenţia în valoare de 212.903 RON, stabilită de expertul F., ce reprezenta câştigul/profitul nerealizat urmare imposibilităţii de cultivare a terenului cu o cultură de porumb, motivat de faptul că nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat ce a fost încheiat contractul de concesiune, 15.04.2015, solicitând plăţi compensatorii de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) la 11.06.2015, ulterior perioadei de însămânţare a culturii de porumb (aprilie-mai).

A susţinut că raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, a reţinut că partea adversă nu şi-a respectat, la 15.04.2015, obligaţia de a preda suprafaţa de teren ce face obiectul contractului într-o stare adecvată exploatării, reclamanta neavând acces la teren în perioada aprilie- iulie 2015 iar, pe de altă parte, a constatat că recurenta nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat încheierii contractului de concesiune, 15.04.2015.

A arătat că nepredarea terenului liber de sarcini de către partea adversă atestă imposibilitatea efectuării demersurilor în vederea cultivării de către reclamantă. A susţinut că instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că părţile nu puteau ridica cultura terţului de pe teren, o asemenea faptă fiind de natură să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere.

Recurenta a susţinut că raţionamentul instanţei de apel se bazează pe o greşită interpretare şi aplicare a normelor ce reglementează aprobarea schemelor de plăţi care se aplicau în agricultură în perioada 2015-2020, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 3/2015 şi Ordinului nr. 619/2015, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A învederat că, prin cererea unică de plată din 2015, înregistrată la APIA la 11.06.2015, terenul care a format obiectul concesiunii a fost declarat necultivat, spre deosebire de anul următor 2016, iar cererea unică de plată se înregistrează la APIA într-o anumită perioadă prestabilită, ulterioară perioadei de însămânţare, în raport de lucrările efectuate anterior depunerii cererii.

În opoziţie cu reţinerile instanţei de apel, date fiind dispoziţiile O.U.G. nr. 3/2015 şi ale Ordinului nr. 619/2015, omise în apel, a arătat că, dacă terenul în litigiu ar fi fost liber la momentul încheierii contractului de concesiune, respectiv în aprilie 2015, ar fi avut posibilitatea însămânţării în aprilie-mai 2015, posibilitatea declarării la APIA ca teren cultivat în termenul instituit de lege, iunie 2015, şi a obţinerii subvenţiei aferente terenului cultivat, prin decizia emisă în anul următor, 2016, precum şi posibilitatea obţinerii de profit după recoltarea culturii de porumb, independent de cererea unică de plată.

A menţionat că hotărârea instanţei de apel nu se grefează pe dispoziţiile art. 1385 C. civ., potrivit căruia, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului, despăgubirile trebuie să cuprindă, alături de pierderea efectiv suferită, câştigul sau beneficiul nerealizat, respectiv câştigul care în condiţii obişnuite ar fi putut să fie realizat.

A susţinut că certitudinea beneficiului nerealizat a fost probată, la fel şi evaluarea pertinentă a beneficiului nerealizat care s-a făcut pe bază de înscrisuri, urmare administrării probei cu expertiză. Astfel cum rezultă din adresa emisă de APIA - Centrul Judeţean Ialomiţa nr. 1147/14.02.2020, la nivelul anului 2015, recurenta avea drept de folosinţă/exploatare nu doar cu privire la suprafaţa de 436,5066 ha, menţionată în contractul de concesiune nr. x/2015, ci şi cu privire la suprafaţa de 1.312,5068 ha, loturile fiind învecinate.

A apreciat ca fiind nelegală soluţia instanţei de apel, în sensul admiterii apelului principal formulat de partea adversă şi de a nu acorda reclamantei beneficiul nerealizat, solicitat ca urmare a pierderii anului agricol 2015, astfel cum a fost determinat de către expertul F. la valoarea de 212.903 RON (valoarea producţiei nete nerealizate şi valoarea subvenţiei APIA neîncasate în anul 2015).

Referitor la prejudiciu, a arătat că instanţa de apel a reţinut că redevenţa ce trebuie restituită recurentei este corespunzătoare celor trei luni în care aceasta a fost lipsită de folosinţa terenului, iar această soluţie a curţii se bazează pe aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1516, art. 1385 şi art. 1531 şi următ. C. civ.

Deşi instanţa de apel a reţinut că partea adversă nu şi-a respectat obligaţia de predare a terenului, a limitat paguba efectiv suferită de recurentă la contravaloarea folosinţei terenului nepredat achitată în avans prin ordin de plată, nesocotind caracterul esenţial, determinant, atât al obligaţiei de predare a terenului, cât şi al termenului în care aceasta obligaţie trebuia realizată, cu toate consecinţele vătămătoare care au rezultat.

A arătat că, astfel, patrimoniul recurentei s-a diminuat cu suma de 191.094 RON, reprezentând redevenţa aferentă anului 2015, achitată în avans, înainte de exploatarea terenului.

Reducerea sumei pretinse, urmare a faptului că terţul şi-a ridicat cultura treptat, până la finalul lunii august 2018, nu se justifică în condiţiile în care nu s-au acoperit efectele negative cauzate prin nepredarea terenului la timp (pierderea culturii de porumb). A susţinut că eliberarea terenului de către fostul concesionar nu semnifică valorificarea/exploatarea terenului de către recurentă, întrucât cultura de porumb nu mai putea fi realizată la acel moment, dovadă în acest sens fiind declaraţia APIA care atestă că terenul a fost declarat ca nefiind cultivat la nivelul anului 2015. Redevenţa reprezintă preţul exploatării terenului iar exploatarea în scopul de atragere de foloase şi profit nu a fost posibilă din culpa părţii adverse.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut şi nelegalitatea soluţiei instanţei de apel ce a vizat respingerea apelului incident formulat şi stabilirea prejudiciului la suma de 67.003,50 RON, reprezentând redevenţa aferentă pentru trei luni.

10. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

11. Procedura de filtru

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la 9 noiembrie 2021, sub nr. x/2015, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 18 martie 2022, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 iunie 2022, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 13 octombrie 2022 pentru soluţionarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esenţă, litigiul poartă asupra acţiunii în pretenţii prin care reclamanta solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul constând în pierderea efectivă reprezentată de redevenţa achitată în avans pe un an de zile şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans) reprezentat de profitul net ce l-ar fi obţinut în urma cultivării cu porumb a suprafeţei de teren de 436,5068 ha.

Invocă în acest sens răspunderea civilă contractuală a pârâtei care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda la termen terenul agricol concesionat reclamantei, consecinţa fiind aceea că reclamanta nu a putut obţine veniturile preconizate din exploatarea acestuia în anul agricol 2015, dat fiind faptul că însămânţarea cu porumb trebuia făcută în intervalul de timp în care nu a avut acces la teren.

Instanţa de apel a reţinut, cu referire la situaţia de fapt a cărei reevaluare nu mai este posibilă în recurs, că prin contractul de concesiune nr. x/15.04.2015 pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Borcea, reprezentată prin Primar a concesionat reclamantei suprafaţa de teren 436,5068 ha, reclamanta având obligaţia a achita pentru terenul concesionat o redevenţă anuală de 268.015 RON, la aceeaşi dată fiind încheiat şi procesul-verbal de predare primire în cuprinsul căruia s-a menţionat că s-a procedat la predarea terenului de 436,5068 ha ce face obiectul contractului de concesiune.

La data de 29 mai 2015 o comisie formată din trei persoane din cadrul pârâtei şi reprezentantul reclamantei s-au deplasat în teren şi au constatat că suprafaţa ce face obiectul contractului de concesiune este ocupată abuziv de fostul concesionar şi că pe întreaga suprafaţă este realizată o cultură de toamnă, fiind încheiat în acest sens procesul-verbal de constatare din 29.05.2015.

Instanţa de apel a constatat nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei, asumate prin contractul de concesiune, de a preda suprafaţa de teren ce face obiectul contractului în starea de a putea fi exploatat de către reclamantă. Referitor la întinderea prejudiciului, s-a reţinut că reclamanta a fost lipsită de folosinţa terenului concesionat trei luni (mai, iunie, iulie), dat fiind faptul că însăşi reclamanta a recunoscut că a cultivat cu lucernă acest teren la începutul lunii august, astfel că nu avea obligaţia de a plăti pârâtei redevenţa pentru aceste trei luni.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilităţii cultivării terenului cu o cultură de porumb evaluat la suma de 212.903,6 RON, instanţa de apel a apreciat că pârâta nu datorează această sumă, cu motivarea în sensul că reclamanta nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat ce a fost încheiat contractul de concesiune, 15.04.2015, aceasta solicitând plăţi compensatorii de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) în data de 11.06.2015, deci ulterior perioadei afectate însămânţării culturii de porumb (aprilie-mai). În consecinţă, chiar dacă terenul în litigiu ar fi fost liber la momentul încheierii contractului de concesiune, reclamanta nu ar fi îndreptăţită să solicite venitul net (profitul) pe care l-ar fi obţinut pe suprafaţa de 436,5068 ha pe perioada unui an agricol raportat la o cultură de porumb boabe, respectiv suma de 212.903,6 RON.

Curtea a respins solicitarea formulată prin apelul incident de către reclamantă privind restituirea totală a redevenţei aferente anului 2015, considerând că redevenţa are semnificaţia unei chirii pe care concesionarul o achită concedentului pentru folosinţa terenului concesionat, folosinţă de care reclamantă a fost lipsită numai trei luni. Compromiterea unei eventuale culturi de porumb ca urmare a imposibilităţii însămânţării terenului concesionat în perioada anului propice asigurării acestei culturi (aprilie-mai) nu poate exonera reclamanta de la plata redevenţei corespunzătoare perioadei în care a folosit terenul, ci cel mult, îi poate conferi dreptul la despăgubiri pentru pierderea suferită, în măsura în care se va face vreo dovadă în acest sens.

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea conţine motive contradictorii în sensul că, pe de o parte instanţa reţine că partea adversă nu şi-a respectat, la 15.04.2015, obligaţia de a preda suprafaţa de teren ce face obiectul contractului într-o stare adecvată exploatării, astfel că nu a avut acces la teren în perioada aprilie- iulie 2015 iar, pe de altă parte, i-a reproşat că nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat încheierii contractului de concesiune, 15.04.2015.

A arătat că nepredarea terenului liber de sarcini de către partea adversă a determinat imposibilitatea efectuării demersurilor în vederea cultivării lui, întrucât nu ar fi putut desfiinţa cultura terţului de pe teren, o asemenea faptă constituind infracţiunea de distrugere.

Critica este nefondată. Astfel, dispoziţiile unei hotărâri sunt contradictorii atunci când, pe de o parte, tind la admiterea solicitării, iar pe de altă parte duc la o soluţie de respingere, una dintre motivări fiind contrară şi soluţiei pronunţate.

În cauză nu poate fi reţinută o astfel de circumstanţă, întrucât cele două considerente vizează raţionamente juridice distincte. Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că nerespectarea obligaţiei contractuale de către concedent a avut ca efect imposibilitatea de acces la teren în vederea cultivării, aceasta fiind fapta ce a declanşat răspunderea contractuală.

Pe de altă parte, reţinerea împrejurării că nu ar fi făcut demersuri la APIA în vedere cultivării terenului, a fost făcută în contextul în care instanţa de apel analiza dovedirea prejudiciului pretins de reclamantă din perspectiva caracterului cert al beneficiului nerealizat.

Prin urmare, fiind analizate condiţii distincte ale răspunderii civile contractuale, nu se poate reţine caracterul contradictoriu al considerentelor, care nu tratează aceeaşi împrejurare în mod diferit.

În baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor în vigoare în perioada ce face obiectul litigiului, referitoare la mecanismul de acordare a subvenţiilor APIA atunci când instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu ar fi făcut demersurile necesare pentru a cultiva terenul imediat după încheierea contractului de concesiune, depunând la APIA solicitarea de plată după expirarea perioadei de însămânţare, astfel că nu poate pretinde profitul pe care l-ar fi obţinut dacă ar fi cultivat cu porumb terenul respectiv. În acest sens arată că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 3/2015 şi ale Ordinului nr. 619/2015, omise în apel, dacă terenul în litigiu ar fi fost liber la momentul încheierii contractului de concesiune, respectiv în aprilie 2015, ar fi avut posibilitatea însămânţării în aprilie-mai 2015, a declarării lui la APIA ca teren cultivat în termenul instituit de lege, iunie 2015, şi a obţinerii subvenţiei aferente terenului cultivat, prin decizia emisă în anul următor, 2016, precum şi posibilitatea obţinerii de profit după recoltarea culturii de porumb, independent de cererea unică de plată, acesta fiind beneficiul nerealizat, respectiv câştigul care în condiţii obişnuite ar fi putut să fie realizat, pe care instanţa de apel nu i l-a acordat (valoarea producţiei nete nerealizate şi valoarea subvenţiei APIA neîncasate în anul 2015).

Critica este nefondată. Astfel, instanţa de apel nu a imputat reclamantei o culpă proprie care să determine exonerarea de răspundere civilă a părţii adverse, ci a utilizat acest argument în evaluarea caracterului cert al prejudiciului pretins cu titlu de beneficiu nerealizat, în condiţiile art. 1531 C. civ.

Un astfel de prejudiciu este cert atunci când existenţa lui viitoare este sigură, neîndoielnică şi poate fi cuantificat. Chiar şi în cazul în care acesta este evaluat din perspectiva pierderii unei şanse, potrivit art. 1533 C. civ., acesta trebuie să aibă un caracter de certitudine izvorât dintr-o legătură cauzală directă şi intrinsecă dintre faptă şi pagubă, identificată pe baza examinării obligaţiilor contractuale şi care să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării culpabile a unei astfel de obligaţii.

Se reţine că, în cauză, reclamanta a solicitat valoarea producţiei de porumb nerealizate şi a subvenţiei APIA neîncasate, pornind de la prezumţia existenţei unei circumstanţe factuale certe cu privire la demersul de cultivare a terenului în sensul celor precizate, deşi s-a raportat la manifestări ale intenţiei de utilizare a terenului în sensul celor expuse şi nu acte materiale efective în concretizarea intenţiei astfel enunţate.

Prin urmare, ceea ce s-a reţinut referitor la conduita reclamantei nu este faptul că nu ar fi îndeplinit, în termenul defipt de norma specială, procedura administrativă în faţa APIA, ci că nu a putut dovedi cu o astfel de cerere prejudiciul cert constând în beneficiul nerealizat. Aceasta este raţiunea pentru care, contrar susţinerilor recurentei, existenţa unei norme speciale prevăzute de O.U.G. nr. 3/2015 privind termenul de depunere a cererilor unice de plată la APIA, nu contravine considerentelor instanţei de apel şi nu conduce la nesocotirea de către aceasta a regulilor de accesare a schemelor de plăţi, dat fiind faptul că lipsa caracterului cert al prejudiciului nu a fost apreciată prin greşita aplicare a normei speciale, ci pe baza analizei demersurilor concrete ale reclamantei în vederea materializării intenţiei sale de a utiliza terenul într-o anumită formă, ca elemente de fapt care să probeze existenţa acestui prejudiciu.

În ceea ce priveşte apelul incident, recurenta critică acordarea redevenţei doar pentru cele trei luni în care a fost lipsită de folosinţa terenului, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1516, art. 1385 şi art. 1531 şi următ. C. civ., considerând că, astfel, nu i-au fost acoperite integral efectele negative cauzate prin nepredarea terenului la timp, în condiţiile în care cultura de porumb nu mai putea fi realizată la acel moment, dovadă în acest sens fiind declaraţia APIA care atestă că terenul a fost declarat ca nefiind cultivat la nivelul anului 2015. Apreciază, în acest sens, că redevenţa reprezintă preţul exploatării terenului iar exploatarea în scopul de atragere de foloase şi profit nu a fost posibilă din culpa părţii adverse.

Critica este nefondată. În mod corect, în analiza caracterului real al prejudiciului, instanţa de apel a reţinut că, începând cu luna august 2015, reclamanta a exercitat acte de folosinţă asupra terenului cesionat, astfel că, independent de natura culturii însămânţate, lucernă şi nu porumb, de la momentul la care a intrat în posesia efectivă a acestuia, august 2015, datorează redevenţă pentru folosinţa lui.

Ca atare, prejudiciul pretins sub forma restituirii redevenţei anuale nu are caracter real, în condiţiile în care, cu excepţia perioadei mai- iulie 2015, reclamanta nu a fost lipsită de posesia terenului pe care l-a putut cultiva.

Faţă de aceste împrejurări, reţinând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 275A din 17 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2022.