Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1825/2022 AI generated

State liable for ex-president's acts? No: principal-agent conditions unmet, so civil damages claim dismissed at cassation.

Case Number Decizia nr. 1825/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower courts' decisions that lacked passive procedural standing for the State, thereby confirming the dismissal of the plaintiff's claim for moral and material damages. The dispute involved a plaintiff injured during the 1989 Revolution who sued the State, represented by the Ministry of Public Finance, on the basis of vicarious liability, arguing that the former president acted as an agent for whom the State should be liable as the principal. The court held that the relationship between the former totalitarian regime and the current democratic State did not meet the legal requirements for a principal-agent relationship, specifically lacking the requisite subordination, supervision, and control, nor were the illegal acts committed in connection with the duties of such an office. Under Article 1000(3) of the 1864 Civil Code, civil delictual liability for the principal's agent requires both a prepuşenie (agency) relationship and that the tort occurred within the scope of assigned functions; the court determined these conditions were not met, noting that special reparative laws enacted by the State already addressed the victims' claims outside the framework of common law tort liability.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 36 C. proc. civ, art. 19 C. proc. pen, art. 224 alin. (1) C. civ, art. 1000 alin. (3) C. civ, art. 6 alin. (2) C. civ; State liable for ex-president's acts? No: principal-agent conditions unmet, so civil damages claim dismissed at cassation: Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
civil liability damages passive legal standing state and official liability standing of victims exclusion of liability agent

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 22 decembrie 2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferenţele de venit ale reclamantului după rănirea prin împuşcare).

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1223/PI din 18.06.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fără cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 264 din 10 noiembrie 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că motivarea instanţei de apel a constat, în esenţă, dintr-un singur paragraf, mai exact "penultimul de la pag. 27".

A mai arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, respectiv dispoziţiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

A precizat că B., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum apreciază instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui) şi că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

Potrivit recurentului, instanţa de apel a interpretat greşit speţa dedusă judecăţii în sensul existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte.

Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte, asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini, etc.

A susţinut recurentul că interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul român este greşită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă şi că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen. şi art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei române din 1989.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

A arătat că Statul român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte şi nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte.

Un atare raport între actualele organisme ale Statului român, instaurat după 1989 şi fostul preşedinte nu poate fi conceput în condiţiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989.

În opinia intimatului, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susţinerea recurentului-reclamant, conform căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864 atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus – ceea ce ar atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – este lipsită de fundament.

Astfel, potrivit acţiunii în despăgubiri pe care au promovat-o, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale şi morale) cauzat prin împuşcarea sa, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989. Demersul în instanţa civilă a fost determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.

Verificând cadrul procesual al învestirii, instanţa de apel a apreciat corect, la fel ca prima instanţă a fondului, că reclamantul nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, în mod esenţial, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv: existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, s-a constatat în mod corect că aceste condiţii nu se verifică în raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Se constată totodată, că în mod contradictoriu şi negând fundamentul juridic al acţiunii sale, reclamantul a pretins în calea de atac că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, antrena statul în raporturile interne şi cele internaţionale".

O astfel de susţinere este una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamantului (indicat iniţial ca reprezentat de art. 998 – 999 C. civ. 1864, art. 1000 şi precizat ulterior ca fiind dat de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864) şi are totodată caracter incoerent deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum îşi prezintă recurentul argumentele atunci când pretinde o "inversare a termenilor raportului juridic".

În acest sens este formulată şi se circumscrie critica acestuia conform căreia instanţa de apel n-ar fi înţeles raportul dedus judecăţii, care "ar fi fost tocmai invers" celui analizat.

În realitate, premisele de la care instanţa de apel a pornit, în verificarea legalităţii stabilirii cadrului procesual pasiv, au fost corecte, fiind date de cauza juridică a acţiunii, aşa cum a fost ea determinată de către reclamant, prin indicarea temeiului juridic şi a motivelor de fapt ale cererii (respectiv, angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte – constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989 –, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864).

De aceea, instanţa de apel a concluzionat corect că motivarea din calea de atac, conform căreia, în realitate "Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte" se constituie într-un silogism care inversează calităţile comitent-prepus, cu consecinţa excluderii formei de răspundere civilă delictuală invocată.

Separat de împrejurarea că formularea unei asemenea critici însemna o modificare a cauzei acţiunii, raţionamentul reclamantului este, într-adevăr, unul care exclude, o dată în plus, forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

De asemenea, faptul că instanţa de apel a făcut referire la împrejurarea că intimatul-pârât, Statul român, este reprezentantul unui altfel de regim politic decât cel totalitar, comunist care a funcţionat până în decembrie 1989 (când au avut loc acţiunile ilicite, represive reclamate) nu este lipsit de relevanţă, aşa cum se pretinde.

În contextul argumentelor vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Statului, această departajare între regimul totalitar şi regimul politic democratic ulterior arată, o dată în plus, de ce o angajare a răspunderii pe temeiul delictual propus nu se înscrie în logica motivelor reclamantului (pentru a susţine raportul comitent-prepus).

Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (de exemplu: Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte reclamantul) şi al moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoştinţă, gratitudine şi pentru cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa şi care au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât şi material.

Acest context legislativ, la care face trimitere instanţa de apel, nu este unul indiferent, cum se susţine, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Aşa cum s-a arătat, Statul şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate prin acţiunile represive ale forţelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluţiei, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiaşi răspunderi pe tărâm delictual, în absenţa condiţiilor specifice care vizează raportul dintre comitent şi prepus (relaţia de prepuşenie şi săvârşirea acţiunii ilicite în limitele funcţiei încredinţate).

Tot astfel, analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia este una neavenită întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, în memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 221, 224 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, fără să se indice argumente care, prin raportare la aceste prevederi, ar demonstra caracterul nelegal al soluţiei.

Astfel, cu privire la aceste texte, instanţa de apel a constatat că nu le poate fi reţinută incidenţa în cauză, ca urmare a modului de aplicare a legii civile în timp reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ. 2009 pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 264 din 10 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.