Real estate sale enforcement: stamp duty cure obligations, standing limits, and litigation costs for losing appellants

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 21 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, Municipiul Bucureşti prin Administraţia Fondului Imobiliar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de loc de act autentic de vânzare cu privire la imobilul-teren în suprafaţa de 210 mp, aferent construcţiei situate în Municipiul Bucureşti, str. x, Bucureşti, în suprafaţă de 123,08 mp, aflat în proprietatea reclamantei, la preţul care urmează să fie stabilit prin probele care vor fi administrate în cursul procesului.

În subsidiar, a solicitat ca pârâţii sau pârâtul care deţine proprietatea să fie obligaţi/obligat să încheie contract de vânzare cu societatea reclamantă cu privire la imobilul menţionat, în schimbul preţului care urmează să fie determinat prin probele administrate în proces.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 2475 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Municipiul Bucureşti prin Administraţia Fondului Imobiliar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat pe pârâţi să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 210 mp, aferent construcţiei situate în Municipiul Bucureşti, str. x, la preţul de 48.300 euro în echivalent în RON la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

A obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 13.103,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 459A din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 2475 din 21 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Administraţia Fondului Imobiliar şi de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Au fost obligaţi apelanţii-pârâţi la plata sumei de 2.000 RON către intimata-reclamantă, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arătând că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 23, art. 31, art. 33 şi art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.

În mod greşit, instanţa de apel a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva sentinţei civile nr. 2475 din 21 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reţinând în considerentele hotărârii pronunţate faptul că în baza rezoluţiei preşedintelui completului s-a dispus citarea apelantului-pârât Municipiul Bucureşti cu menţiunea de a timbra cererea de apel cu suma de 4.656,305 RON, conform art. 10 coroborat cu prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, iar partea, deşi legal citată cu această menţiune, nu s-a conformat obligaţiei de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanţă.

A mai argumentat că la dosarul cauzei există două acte de procedură emise la 28 ianuarie 2020 şi 5 februarie 2020, în care este menţionată obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti de a achita taxa de timbru în cuantum de 4.656,305 RON, în al doilea act procedural (emis în 5 februarie2020) fiind menţionat termenul de complinire a lipsurilor 17 februarie 2020.

A susţinut că instanţa nu a mai menţionat obligaţia de timbrare a apelului în următoarele acte procedurale, respectiv cel din 13 iulie 2020 (când au fost comunicate apelurile Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DRFPMB şi al Administraţiei Fondului Imobiliar), cel din 15 octombrie 2020 (când pârâta fost citată pentru primul termen de judecată din 25 noiembrie 2020 cu întâmpinarea formulată de către intimata-reclamantă A. SRL) şi cel din 29 decembrie 2020 (când a fost citată pentru al doilea termen de judecată din 17 februarie 2021 - termen la care pricina a rămas în pronunţare).

Recurentul-pârât a apreciat că instanţa de apel avea obligaţia să îl citeze atât la termenul din 7 iulie 2020, cât şi pentru termenul din 15 octombrie 2020 cu menţiunea timbrajului, această obligaţie menţinându-se şi pentru termenul din 17 februarie 2021 (când pricina a rămas în pronunţare). A concluzionat în sensul că prin această omisiune i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 fiind aplicate de către instanţa de apel disproporţionat şi greşit.

De asemenea, a criticat că dispoziţiile art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 nu au incidenţă în speţă, în condiţiile în care nu se are în vedere timbrarea mai multor capete de cerere.

Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a arătat că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică a susţinut că instanţa, în baza rolului activ, nu a identificat proprietarul real al imobilului-teren în litigiu, aşa cum a solicitat şi intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată (capătul subsidiar de cerere). Chiar dacă pârâţii din cauză nu au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa avea obligaţia de a stabili cadrul procesual legal, cu atât mai mult cu cât hotărârea judecătorească nu poate fi pronunţată în contradictoriu cu pârâţii chemaţi în judecată.

Calitatea de proprietar al imobilului-teren aparţine unităţii administrativ-teritoriale, respectiv Municipiului Bucureşti prin Primar general şi nu Statului Român prin Ministerul Finanţelor, iar Administraţia Fondului Imobiliar are calitatea de administrator.

A apreciat că din interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 reiese că, în litigiul pendinte, există o situaţie de excepţie în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul, respectiv Municipiul Bucureşti.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, a susţinut că aceasta a fost stabilită în mod incorect în sarcina sa, în condiţiile în care nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde imobilul-teren, neputându-se reţine că o acţiune a pârâtului s-ar afla la originea declanşării litigiului, astfel încât nu există culpa sa procesuală.

5. Apărările părţilor:

La 8 octombrie 2021 intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, a arătat că apelul declarat de acest pârât a fost anulat ca netimbrat în mod corect, în condiţiile în care acesta nu s-a conformat obligaţiei de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul pus în vedere.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, intima-ta reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că prin motivele de recurs au fost invocate argumente noi, motiv pentru care recursul este formulat omisso medio.

De asemenea, a arătat că poziţia recurentului în ceea ce priveşte calitatea de proprietar al terenului în litigiu este contradictorie.

Referitor la criticile privind cheltuielile de judecată acordate în apel, intimata-reclamantă a susţinut că acestea nu pot fi primite, întrucât pârâtul Statul Român a promovat calea de atac, iar apelul a fost respins, prin urmare acesta a fost obligat în temeiul art. 453 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată.

A mai apreciat că aceste critici nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.

6. Procedura de filtrare a recursurilor:

Prin încheierea din 26 mai 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 459A din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prin recursul declarat, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar general a criticat, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că au fost aplicate şi interpretate în mod greşit dispoziţiile art. 23, art. 31, art. 33 şi art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), indicat de recurentul-pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce nu se verifică în cauză.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să îl citeze atât la termenul din 7 iulie 2020, cât şi pentru termenul din 15 octombrie 2020 cu menţiunea timbrajului, această obligaţie menţinându-se şi pentru termenul din 17 februarie 2021 (când pricina a rămas în pronunţare). A apreciat că prin această omisiune i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 fiind aplicate de către instanţa de apel disproporţionat şi greşit, deoarece art. 34 nu are incidenţă în speţă, în condiţiile în care nu se are în vedere timbrarea mai multor capete de cerere.

Înalta Curte constată că apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti a fost anulat, ca netimbrat, în mod legal, critica fiind nefondată.

În baza rezoluţiei din 21 ianuarie 2020, instanţa de apel a dispus comunicarea obligaţiei de a timbra cererea de apel cu suma de 4.656,305 RON către apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar general.

Ca atare, instanţa de apel a efectuat procedura regularizării cererii de apel în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, iar apelantul-pârât Municipiul Bucureşti a primit adresa prin care i s-a adus la cunoştinţă taxa de timbru la 5 februarie 2020, astfel cum rezultă din dovada de înmânare de la dosarul curţii de apel.

Art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede următoarele:

"Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei. Prin aceeaşi comunicare instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ. rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., decât după soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru."

De asemenea, potrivit art. 470 alin. (2) C. proc. civ. la cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi text, cerinţa este prevăzută sub sancţiunea nulităţii. Lipsa poate fi acoperită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

Contrar criticilor recurentului-pârât, dispoziţiile legale enunţate nu stipulează obligaţia instanţei de a cita partea pentru fiecare termen de judecată cu menţiunea că are obligaţia de a timbra cererea, fiind suficient ca partea să fie încunoştinţată despre cuantumul taxei de timbru stabilite de instanţă în sarcina sa, urmând ca această cerinţă să poată fi complinită în apel până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată, astfel cum stipulează art. 470 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că lipsa taxei de timbru nu a fost acoperită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în faţa instanţei de apel, din 25 noiembrie 2020, judecarea cauzei fiind amânată la 17 februarie 2021, când instanţa a constatat că apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar general nu s-a conformat obligaţiei de a achita taxa judiciară de timbru pentru cererea de apel, prin urmare excepţia de netimbrare a fost admisă în mod legal, cu consecinţa anulării apelului declarat de această parte.

Cât priveşte critica referitoare la împrejurarea că prevederile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru nu sunt incidente în cauză, deoarece nu este vorba despre mai multe capete de cerere, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate atrage nelegalitatea soluţiei, întrucât soluţia de anulare a apelului, ca netimbrat, a fost dispusă de instanţa de apel în conformitate cu dispoziţiile legale, faţă de împrejurarea că apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar general nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Din perspectiva celor expuse, întrucât în raport cu criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general.

Prin recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti au fost expuse critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică recurentul-pârât a arătat că instanţa avea obligaţia de a stabili cadrul procesual legal chiar dacă pârâţii nu au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general are calitatea de proprietar al imobilului.

Înalta Curte reţine că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii. De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

În virtutea principiului disponibilităţii, părţile determină nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, Municipiul Bucureşti prin Administraţia Fondului Imobiliar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de loc de act autentic de vânzare cu privire la imobilul-teren în suprafaţa de 210 mp, aferent construcţiei situate în Municipiul Bucureşti, str. x, iar în subsidiar, a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să încheie contract de vânzare cu societatea reclamantă cu privire la imobilul menţionat.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă, pârâţii au fost obligaţi să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 210 mp, aferent construcţiei situate în Municipiul Bucureşti, str. x, la preţul de 48.300 euro în echivalent în RON la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, se constată că pârâţii nu au formulat întâmpinare în faţa primei instanţe.

Tribunalul a reţinut din extrasul de carte funciară că "imobilul situat în Bucureşti, str. x, sectorul 4 este compus din teren în suprafaţă de 333 mp şi construcţie, fiind intabulat în cartea funciară x dreptul de proprietate al numitului B. asupra construcţiei cu suprafaţa construită la sol de 123 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 156 mp şi asupra suprafeţei indivize de 123,08 mp teren aferent construcţiei menţionate.

Dreptul de proprietate asupra diferenţei de teren de la aceeaşi adresă poştală, având nr. cadastral x este intabulat în favoarea Statului Român.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.04.2017 la B.I.N. C., reclamanta A. S.R.L. a dobândit prin cumpărare de la B. dreptul de proprietate asupra locuinţei situate în Bucureşti, str. x, sectorul 4 şi asupra terenului aferent de 123,08 mp, menţionându-se că terenul în suprafaţă de 209,92 mp, reprezentând curtea rămâne în proprietatea statului conform art. 26 din Legea nr. 112/1995."

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, instanţa de apel a reţinut că, în esenţă, acesta a solicitat să se constate că este singurul proprietar al bunului în cauză, astfel încât obligaţia de vânzare a terenului trebuia stabilită doar în sarcina acestuia, Administraţia Fondului Imobiliar având doar calitatea de administrator al terenului, ceea ce nu îi produce niciun folos practic, acesta rămânând în continuare obligat la vânzarea terenului dedus judecăţii.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că, având în vedere că terenul se află pe raza teritorială a Municipiului Bucureşti şi, respectiv, se află în administrarea Administraţiei Fondului Imobiliar - aspecte recunoscute de către toate părţile din proces, reiese în mod clar faptul că sentinţa trebuie să producă efecte faţă de toate părţile chemate în judecată, fiind necesar să le fie opozabilă tuturor pârâţilor.

Faţă de aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte instanţa de apel a stabilit cadrul procesual în limitele cererilor şi apărărilor părţilor, raportat la probatoriul administrat, critica recurentului-pârât fiind nefondată.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, coroborate cu cele ale art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, prin prisma cărora recurentul-pârât a susţinut că interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul, respectiv Municipiul Bucureşti, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel. Partea care vrea să-şi conserve dreptul de critică inclusiv în recurs asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, ocazionând, aşadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, pârâtul Statul Român a invocat faptul că este proprietar al terenului în suprafaţă de 210 mp, aferent construcţiei situate în Municipiul Bucureşti, str. x, astfel cum rezultă din încheierea nr. 11743 din 22 februarie 2017 a OCPI Bucureşti - BCPI Sectorul 4 şi din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2017, în care se menţionează că terenul rămâne în proprietatea statului, conform art. 26 din Legea nr. 112/1995, republicată, motiv pentru care obligaţia de vânzare a terenului trebuia stabilită doar în sarcina sa, Administraţia Fondului Imobiliar având doar calitatea de administrator al terenului. Prin al doilea motiv de apel, a susţinut că în mod incorect au fost stabilite cheltuielile de judecată în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, atât timp cât acesta nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde terenul în cauză.

Rezultă astfel că în faţa instanţei de apel nu au fost deduse analizei critici privind aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, coroborate cu cele ale art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, sub aspectul reprezentării intereselor Statului Român în litigiul pendinte de către unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Bucureşti. Dimpotrivă, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat prin motivele de apel că este singurul proprietar al bunului în cauză, astfel încât obligaţia de vânzare a terenului trebuia stabilită doar în sarcina sa.

În consecinţă, Înalta Curte constată că această critică, prin care s-a susţinut că interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul, respectiv Municipiul Bucureşti, este invocată direct în recurs, motiv pentru care nu poate fi primită, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică invocată prin recurs priveşte cheltuielile de judecată, despre care recurentul-pârât apreciază că au fost stabilite în mod incorect în sarcina sa, cât timp acesta nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde imobilul-teren, neputându-se reţine că o acţiune a pârâtului s-ar afla la originea declanşării litigiului, astfel încât nu există culpa sa procesuală în sensul prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar apărărilor formulate prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, nu este incidentă Decizia nr. 3/2020 pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Înalta Curte reţine că prin recurs s-a invocat de către recurentul-pârât că nu există culpa sa procesuală în sensul prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde imobilul-teren. Drept urmare, această critică este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel, iar nu proporţionalitatea cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

După cum este unanim recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Întrucât apelul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost respins şi cel declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti a fost anulat ca netimbrat, în mod corect, faţă de soluţiile pronunţate, instanţa de apel a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-reclamante A. S.R.L., întrucât aceasta a fost nevoită să suporte cheltuielile de judecată făcute pentru a beneficia de o apărare calificată în etapa apelului.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în prima instanţă, în mod legal curtea de apel a reţinut că pârâtul Statul Român a pierdut procesul declanşat de reclamantă, având în vedere soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, împrejurarea faţă de care acesta a fost obligat, alături de ceilalţi pârâţi, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ.

În consecinţă, soluţia pronunţată de curtea de apel este legală prin raportare la textul de lege evocat, întrucât dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată îşi are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părţii care a câştigat procesul, neavând relevanţă sub acest aspect faptul că pârâtul Statul Român nu a formulat un refuz expres la solicitarea intimatei-reclamante de a i se vinde imobilul în cauză.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat norma legală menţionată la împrejurările concrete ale cauzei, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa cazului de casare invocat.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 459A din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 459A din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.