Civil recovery of tax accessories after partial criminal judgment: irreversibility of civil party election and scope of cassation review regarding attorney fees.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia civilă, la data de 20 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. S.R.L. şi F. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 485.836 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate la debitul în cuantum de 465.110 RON, prejudiciu rezultat din săvârşirea de către pârâţi a infracţiunii de evaziune fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 1287 din 03 martie 2020, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţi prin întâmpinare, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 18 septembrie 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1656 din 04 noiembrie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă; a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 146 din 14 decembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 290 din 28 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. S.R.L., F. S.R.L.; a obligat reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la plata în favoarea pârâtului A. a sumei de 47.620 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocaţial.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 249 A din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 290 din 28 aprilie 2021 a Tribunalului Cluj.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 249 A din 23 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 noiembrie 2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, ori diminuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat până la o sumă pe care instanţa o va aprecia ca fiind rezonabilă raportat la complexitatea cauzei, invocând incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, a arătat că instanţa de apel a validat soluţia instanţei fondului, potrivit căreia devin relevante dispoziţiile art. 27 C. proc. pen., care stipulează cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă, şi analizând cele 6 ipoteze edictate de legiuitor, a constatat că niciuna dintre acestea nu este incidentă în prezenta cauză.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a preluat în totalitate şi motivaţia referitoare la incidenţa deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., fără a prezenta propriile argumente, deşi din cuprinsul deciziei forului constituţional rezultă o situaţie diferită de cea din prezenta speţă, şi anume aceea referitoare la posibilitatea de a reveni asupra renunţării la calea de obţinere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârşirea infracţiunii pentru a formula o acţiune civilă distinctă la instanţa civilă competentă.

Or, în speţă, recurentul-reclamant nu a renunţat la repararea prejudiciului, pentru a formula o acţiune civilă în faţa instanţei civile, având în vedere că instanţa penală a lăsat în parte nesoluţionată latura civilă în ceea ce priveşte accesoriile.

Aşadar, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa deciziei Curţii Constituţionale, potrivit căreia o dată exprimată opţiunea părţii vătămate în favoarea uneia dintre căile de recuperare a prejudiciului (în cadrul procesului penal sau separat pe calea unei acţiuni civile) nu este posibilă renunţarea la calea exercitată iniţial.

Contrar celor arătate în decizia recurată, instanţa penală s-a pronunţat în ceea ce priveşte debitul principal, nu şi asupra accesoriilor solicitate, situaţie ce se circumscrie parţial în ipoteza prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care nu face distincţie între diferite moduri în care ar rămâne definitivă hotărârea instanţei, relevant fiind ca instanţa să fi lăsat nesoluţionată latura civilă.

Or, în speţă, instanţa penală nu s-a pronunţat nici în sensul respingerii cererii privind accesoriile, nici în sensul admiterii cererii, fiind evident că latura civilă a rămas în parte nesoluţionată, făcând trimitere la sentinţa penală nr. 215/2018, prin care s-a admis integral acţiunea, apreciindu-se că responsabilitatea achitării întregului prejudiciu cu care Statul Român s-a constituit parte civilă - 16.592.359 RON revine inculpatului, coinculpaţilor şi părţilor responsabile civilmente, inclusiv în ceea ce priveşte accesoriile prevăzute de Codul de procedură fiscală, solicitate prin adresa nr. x/07.09.2016, depusă la dosarul cauzei.

Prin urmare, deveneau aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală avea legitimitatea de a solicita pe cale civilă repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune pentru partea privind accesoriile, sens în care a solicitat desfiinţarea deciziei recurate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să fie admisă integral acţiunea civilă, în sensul obligării inculpatului, coinculpaţilor şi părţilor responsabile civilmente, la plata despăgubirilor reprezentând accesoriile fiscale prevăzute de art. 119 Codul de procedură fiscală calculate până la data plăţii efective.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că instanţa poate să cenzureze aceste cheltuieli şi să le stabilească într-un cuantum rezonabil, întrucât nu a fost justificată necesitatea plăţii onorariului într-un cuantum atât de mare. Cu toate acestea, instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că aceste cheltuieli sunt rezonabile fiind în acord cu ghidul orientativ de stabilire a onorariilor avocaţiale, încălcând astfel dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.

Făcând trimitere la cauza Cornelia Popa c. României, relativ la contractul de asistenţă juridică, a arătat că nu se justifică obligarea Statului Român la plata integrală a cheltuielilor de judecată în condiţiile în care nu a fost depusă o detaliere a plăţii sumei, împrejurare în raport de care nu se poate stabili dacă suma menţionată reprezintă costurile necesare derulării litigiului.

Or, facturile trebuiau să cuprindă detaliat numărul de ore necesar pentru pregătirea, studiul dosarului, al actelor de la arhivă, documentarea, etc., preţul/ora ş.a., nefiind corect să se factureze cheltuieli pentru aceleaşi servicii (documentare, studiu dosar, pregătire pentru sustinerea în instanţe sau pentru reprezentare în faţa unor instituţii) de mai multe ori, acestea nefiind cheltuieli necesare pentru soluţionarea litigiului.

Astfel fiind, a apreciat că instanţa trebuia să cenzureze suma acordată cu titlu de onorariu avocaţial, la un cuantum rezonabil, care să reflecte în mod obiectiv contravaloarea muncii avocatului, sens în care a solicitat diminuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat de la suma de 47.620 RON la o sumă care să justifice realitatea şi necesitatea soluţionării cauzei, făcând trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Nicuţ-Tănăsescu c. României).

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 19 februarie 2022, prin poştă, în termen legal, intimaţii-pârâţi A., B., C., D., E. S.R.L. şi F. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii criticilor referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, fără cheltuieli de judecată în recurs.

În ceea ce priveşte excepţia invocată, raportându-se la decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a arătat că motivele invocate în etapa procesuală a recursului trebuie să vizeze un viciu de nelegalitate a hotărârii recurate, nu un aspect de netemeinicie a acesteia ce nu poate fi analizată pe calea recursului.

Cu privire la fondul recursului, cu titlu preliminar, au susţinut că, deşi, recursul a fost întemeiat în mod formal pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în realitate singura prevedere legală a cărei interpretare dată de prima instanţă este criticată în calea de atac vizează dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Relativ la argumentele recurentului privind neincidenţa în speţă a deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curţii Constituţionale, în sensul în care nu a renunţat la calea de obţinere a prejudiciului pentru a formula o acţiune civilă la instanţa civilă, întrucât instanţa penală ar fi lăsat în parte nesoluţionată latura civilă în ceea ce priveşte accesoriile, au precizat că Tribunalul Cluj, secţia penală a soluţionat acţiunea civilă, prin sentinţa penală nr. 215 din 27 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 689 A din 10 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj.

Întrucât acţiunea civilă alăturată acţiunii penale se soluţionează potrivit normelor de drept civil, astfel cum prevede art. 19 alin. (1) C. proc. civ., fiind guvernată de principiul disponibilităţii, iar faptul că sentinţa penală a fost atacată de către recurent peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 410 alin. (1) C. proc. civ., denotă încercarea acestuia de a-şi remedia propria neglijenţă, însă atitudinea ulterioară este irelevantă din perspectiva dispoziţiilor exprese ale legii care reglementează sancţiunea tardivităţii, în baza principiului securităţii raporturilor juridice ce presupune ca aceeaşi stare de fapt să nu poată fi pusă în discuţie la nesfârşit.

Raportându-se la dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., au arătat că instanţa penală nu avea posibilitatea de a lăsa nesoluţionată în parte acţiunea civilă cu privire la aceeaşi inculpaţi/aceleaşi părţi responsabile civilmente în condiţiile în care limitele în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă sunt reglementate de art. 25 alin. (5) şi (6) şi art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Omisiunea pronunţării asupra pretenţiilor reclamate de recurent sau că respingerea acestora a fost una implicită, după cum a reţinut instanţa de apel, putea fi remediată pe calea apelului, însă această opţiune a fost formulată de către parte în mod tardiv.

Referitor la criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, în măsura în care instanţa de recurs va respinge excepţia inadmisibilităţii, au solicitat a se avea în vedere argumentele arătate în întâmpinarea formulată la cererea de apel (pag. 6-11).

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că prezentul recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 noiembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 12 aprilie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 04 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 249/A din 23 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În prealabil, sub un prim aspect, se reţine că prin criticile formulate de către recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel în ceea ce priveşte aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi, implicit, a deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., chestiuni ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub un alt aspect, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii criticilor referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinarea formulată în cauză, urmează ca apărările ce susţin o atare excepţie să fie evaluate în cadrul analizei criticilor deduse judecăţii căii de atac, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac indivizibilă, astfel încât criticile invocate prin cererea de recurs nu sunt susceptibile de calificare ca cereri deduse judecăţii (capete de cerere).

Relativ la nelegalitatea deciziei recurate, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel, fără a prezenta propriile argumente, a validat soluţia primei instanţe sub aspectul relevanţei dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., care reglementează cazurile de soluţionare a acţiunii civile promovată, în mod distinct, la instanţa civilă, precum şi reţinerea, în mod greşit, a incidenţei deciziei nr. 282 din 07 mai 2019 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia o dată exprimată opţiunea părţii vătămate în favoarea uneia dintre căile de recuperare a prejudiciului (în cadrul procesului penal sau separat pe calea unei acţiuni civile) nu este posibilă renunţarea la calea exercitată iniţial.

Contrar celor arătate în decizia recurată, instanţa penală s-a pronunţat în ceea ce priveşte debitul principal, nu şi asupra accesoriilor solicitate, situaţie ce se circumscrie parţial în ipoteza prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care nu face distincţie între diferite moduri în care ar rămâne definitivă hotărârea instanţei, relevant fiind ca instanţa să fi lăsat nesoluţionată latura civilă.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în baza probelor administrate, a cărei reevaluare nu mai este posibilă în calea extraordinară de atac a recursului dat fiind scopul pentru care un atare demers judiciar a fost reglementat prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. - examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se reţine că prin cererea de chemare în judecată promovată de către recurentul-reclamant, la data de 20 noiembrie 2019, s-a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 485.836 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate la debitul în cuantum de 465.108 RON, ultimul debit fiind stabilit în dosarul penal nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, secţia penală, unde prin sentinţa penală nr. 215 din 27 iunie 2018, constatând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa a obligat, în solidar, intimaţii-pârâţi din prezenta cauză la plata sumei de 451.898 RON, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

În aceste condiţii, nu se poate concluziona că prezenta acţiune reprezintă o veritabilă translatare a pretenţiilor civile ale recurentului-reclamant din instanţa penală în instanţa civilă, fiind în prezenţa unei singure acţiuni civile, exercitate iniţial în cadrul procesului penal. Un asemenea demers judiciar are caracter de sine stătător şi este exercitat în conformitate cu prevederile art. 9 C. proc. civ., exclusiv prin voinţa părţii considerate prejudiciate în considerarea art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

Împrejurarea că situaţia de fapt care reclamă analiza răspunderii civile delictuale îşi are izvorul într-un context care a impus declanşarea acţiunii penale nu poate conduce la o interdependenţă procesuală între cele două litigii (penal şi civil) câtă vreme manifestarea procesuală a recurentului-reclamant Statul Român a fost una expresă şi neechivocă, prin cererea nr. x/12.07.2016, în sensul reiterării constituirii de parte civilă pentru suma de 16.592.359 RON, făcută în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pentru aceeaşi sumă, reprezentând "prejudiciul adus bugetului de stat aferent mărfurilor ce au fost introduce în România prin eludarea procedurii de monitorizare a achiziţiilor intercomunitare a produselor cu risc fiscal şi care au fost valorificate apoi fără întocmirea documentelor legale, sub paravanul activităţii ilicite a societăţii E. S.R.L. şi F. SRL".

Ulterior, prin adresa nr. x/07.09.2016, şi-a precizat cererea de constituire de parte civilă, solicitând ca "pe lângă suma de 16.592.359 RON, inculpaţii şi părţile responsabile civilmente să fie obligaţi în solidar şi la plata accesoriilor prevăzute de art. 119 Codul de procedură fiscală, de la data scadenţei debitului şi până la data plăţii acestuia", însă accesoriile solicitate nu au fost acordate de către Tribunalul Cluj, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 215 din 27 iunie 2019.

Prin decizia penală nr. 689A din 10 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a respins, ca tardiv, apelul declarat de partea civilă Statul Român, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, împotriva sentinţei penale nr. 215 din 27 iunie 2018 a Tribunalului Cluj, secţia penală, prin care a solicitat obligarea inculpaţilor şi a părţilor responsabile civilmente la plata despăgubirilor în cuantumul menţionat în constituirea de parte civilă, respectiv debit principal la care se adaugă accesoriile fiscale prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală până la data plăţii efective.

Aşadar, dând eficienţă raţionamentului primei instanţei, prin propriile argumente, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că starea de fapt, astfel cum a fost expusă în cele ce preced, nu intră sub incidenţa prevederilor care reglementează exercitarea separată a acţiunii civile pentru recuperarea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă de natură penală, recurentul-reclamant nepoziţionându-se în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 27 C. proc. pen., expuse într-o analiză exhaustivă a primei instanţe, validată de instanţa de apel.

Or, prevederea legislativă - art. 27 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi interpretată în modalitatea realizată de către recurentul-reclamant, adică nesoluţionarea, în parte, a laturii civile în ceea ce priveşte accesorile permite promovarea unei acţiuni civile distincte în faţa instanţei civile, pentru aceleaşi pretenţii, cu atât mai mult cu cât propria conduită în exercitarea apelului a consolidat soluţia prin care acestea nu i-au fost acordate, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În situaţia în care s-a produs un prejudiciu prin comiterea unei infracţiuni, persoana prejudiciată are la îndemnă, în temeiul principiului disponibilităţii, două posibilităţi: fie de a solicita repararea prejudiciului pe calea unei acţiuni civile formulate în faţa unei instanţe civile, fie de a se constitui parte civilă în procesul penal care s-a pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea acelei infracţiuni. Legea conferă persoanei vătămate dreptul de a alege între cele două posibilităţi, fiind astfel consacrat ceea ce se numeşte dreptul de opţiune al persoanei vătămate.

Astfel, dreptul persoanei vătămate de a alege calea de exercitare a acţiunii civile rezultă implicit din prevederile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora: "Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune".

Având în vedere necesitatea asigurării securităţii juridice, tot legea, a instituit regula caracterului irevocabil al opţiunii, ceea ce înseamnă că, odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat de către persoana vătămată, aceasta nu mai poate reveni asupra opţiunii făcute (electa una via no datur recursus ad alteram).

Nerespectarea regulii caracterului irevocabil al opţiunii are drept consecinţă pierderea dreptului persoanei vătămate de a obţine repararea prejudiciului produs prin infracţiune prin formularea unei acţiuni în faţa unei instanţe de judecată, cum este cea civilă, ipoteză regăsită în speţă, care exclude situaţiile de excepţie prevăzute de art. 27 alin. (1), (3) - (6) C. proc. pen.

Sub acest aspect, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 282 din 07 mai 2019, a statuat în sensul: "Cu toate acestea, odată exprimată opţiunea în favoarea uneia dintre căile procesuale anterior analizate, ea dobândeşte un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunţa la această cale de obţinere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârşirea infracţiunii, pentru a formula o acţiune civilă distinctă la instanţa civilă competentă, cu excepţia cazului suspendării procesului penal, reglementat la art. 27 alin. (3) din C. proc. pen.. Chiar şi în această situaţie, în cazul reluării procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă, potrivit celei de-a doua teze a alin. (3) al art. 27 anterior menţionat. În schimb, conform art. 27 alin. (6) din C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii săi se pot adresa instanţei civile, pentru repararea prejudiciului născut sau descoperit ulterior momentului constituirii ca parte civilă."

Aşadar, cum corect a reţinut instanţa de apel, omisiunea reclamată nu mai poate fi valorificată pe calea unei acţiunii civile separate procesului penal, iar neacordarea pretenţiilor (accesorii fiscale) reprezintă o consecinţă a neglijenţei procesuale a părţii în a remedia o soluţie pe calea apelului, la care a recurs cu tardivitate.

Totodată, Înalta Curte reţine că operaţiunea de stabilire de către instanţă a cheltuielilor de judecată presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte criticile privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de prima instanţă, sub aspectul diminuării cuantumului acestora, ţin de netemeinicia hotărârii recurate şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În acest sens, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 05 martie 2020, s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia (paragraful 33).

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (paragraful 34).

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (paragraful 37).

Drept urmare, criticile cu acest obiect deduse judecăţii recursului sunt inadmisibile.

Pentru considerentele expuse, reţinând că, în cauză, nu se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, în temeiul dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 249/A din 23 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 249/A din 23 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 octombrie 2022.