Loan repayment claim time-barred; appellate dismissal affirmed under Romanian limitation law

Şedinţa publică din data de 04 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 12.12.2019, sub numărul de mai sus, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.592.591,41 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 430.000 euro (2.044.091 RON), cu titlu de debit principal şi suma de 1.548.500 RON, reprezentând dobândă legală, calculată pentru perioada 17.6.2005-15.10.2019. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale după data de 15.10.2019 şi până la achitarea efectivă a debitului, actualizarea sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 36/23.04.2021 Tribunalul Braşov, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., ca prescrisă.

A obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 36/23.04.2021 a Tribunalului Braşov, pe care o păstrează.

A obligat apelantul la plata către intimata B. a sumei de 9.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs reclamantul A..

II.1. Motivele de recurs

Se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2638 coroborate cu art. 2640 alin. (2) din C. civ. (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul în care a interpretat greşit modul în care se aplică acest articol în determinarea legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, se arată că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 2638 alin. (2) din C. civ., considerând în mod vădit eronat, că în contractele de împrumut prestaţia caracteristică este restituirea împrumutului şi nu remiterea împrumutului, făcând o confuzie între cele două noţiuni distincte "prestaţie" şi "obligaţie".

Se susţine că afirmaţia instanţei de apel conform căreia "(...) prestaţia caracteristică într-un contract de împrumut este obligaţia de restituire asumată de către împrumutat" este o primă eroare majoră săvârşită de instanţa de apel.

Instanţa face o a doua greşeală vădită considerând că "remiterea materială a bunului împrumutat, în speţă, predarea banilor, este o condiţie pentru încheierea contractului, iar nu o prestaţie născută din contract".

Faţă de jurisprudenţa naţională, se consideră că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile C. civ. reţinând că prestaţia caracteristică a contractului de împrumut ar fi obligaţia de restituire.

În realitate, obiectul contractului/prestaţia caracteristică este acordarea împrumutului şi nu restituirea acestuia pentru că această prestaţie este indispensabilă raportului obligaţional contractului. Obligaţia de restituire a sumei de bani nu poate exista în lipsa acordării acesteia de către creditor. În cauză nu are nicio relevanţă faptul că împrumutul de consumaţie este un contract unilateral real, analiza se face în raport de toate clauzele contractuale (provenienţa sumelor de bani şi scopul acordării acestui împrumut). Noţiunea de "prestaţie caracteristică" este distinctă de noţiunea de "obligaţie".

Se mai arată că soluţia dată pe fond cu privire la excepţia prescripţiei extinctive este greşită în raport de termenul de prescripţie reţinut de instanţele de fond şi de apel de trei ani, instanţa trebuind să aplice legea italiană, respectiv termenul de 10 ani. Procurarea sumei de bani către pârâtă s-a făcut fără a avea un termen de restituire, în consecinţă, este aplicabil termenul de restituire stabilit de instanţă prevăzut de art. 1817 din C. civ. italian prin formularea unei acţiuni prin care aceasta să stabilească un termen de restituire; în prezentul litigiu sunt incidente cauze de suspendare/întrerupere a prescripţiei extinctive raportate la circumstanţele cauzei.

La data remiterii banilor şi naşterea contractului de împrumut, în 2005 (când s-a născut raportul juridic dedus judecăţii) cele 2 părţi ale raportului juridic era căsătorite. Căsătoria dintre împrumutătorul şi împrumutatul reprezintă un caz special de suspendare a curgerii termenului de prescripţie extinctivă, astfel cum este reglementat de art. 2941 C. civ. italian care prevede că "prescripţia se suspenda între soţi".

În raport de aceste circumstanţe şi de dispoziţiile art. 2941 C. civ. italian rezultă că recurentul nu putea formula o acţiune în pretenţii împotriva soţiei decât după divorţ (după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 5693/27.05.2009 adică 08.07.2009). Prin urmare, data naşterii dreptului material la acţiune după care începe să curgă prescripţia este a doua zi după data rămânerii definitive a sentinţe civile nr. 5693/27.05.2009 (adică data de 09.07.2009).

Conform art. 2943 alin. (3) din C. civ. italian, "prescripţia se întrerupe prin orice altă acţiune care are rolul de a pune în întârziere debitorul." De asemenea conform art. 2944 din C. civ. italian "Prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului de către cei împotriva căruia dreptul poate fi pretins". Or, împotriva pârâtei B. au fost introduse mai multe cereri de chemare în judecată prin care s-a antamat problema sumelor de bani transferate în 2005, iar în dosarul nr. x/2017, intimata - pârâta a recunoscut în şedinţa de judecată din data de 15.10.2018 faptul preţul de 430.000 de Euro al terenului a fost achitat din banii subsemnatului (răspunsul la interogatoriu întrebarea nr. 2 - fila x), iar instanţa a consemnat existenţa dreptului reclamantului de creanţă, cu privire la care în mod eronat a constatat că a renunţat. (în acest sens a se vedea sentinţa civilă nr. 276/S/14.12.2018, fila x, alin. (13)-15)

Recurentul susţine că termenul de prescripţie prevăzut de legea italiană aplicabilă în speţă este de 10 ani (ce a început să curgă în la data de 09.07.2009, după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 5693/27.05.2009) a fost întrerupt, atât prin recunoaşterea făcută de pârâtă în cadrul dosarului nr. x/2017 (fiind aplicabil art. 2944 din C. civ. Italian), cât şi în raport de art. 2943 C. civ. italian (acţiunea în simulaţia vânzării bazată pe procurarea de fonduri fiind introdusă la data de 28.08.2017), prezenta acţiune fiind introdusă în noul termen de prescripţie ce a început să curgă în data 15.10.2018.

Prin urmare,se susţine că, raportându-ne la legea italiană, soluţia dată de instanţa de fond cu privire la excepţia prescripţiei extinctive este greşită, acţiunea fiind formulată în termen.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata B. a formulat întâmpinare la recursul formulat în cauză de către recurentul - reclamant A., solicitând respingerea ca neîntemeiat cu consecinţa păstrării în integralitate atât a sentinţei instanţei de fond, cât şi a deciziei pronunţate de către instanţa de apel, ca fiind legale şi temeinice.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin decizia recurată, s-a stabilit că norma conflictuală pe baza căreia se determină legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, născut dintr-un contract de împrumut pretins încheiat între părţi în anul 2005 (fără întocmirea unui înscris) este reprezentată de dispoziţiile art. 2638 coroborate cu art. 2640 alin. (2) din C. civ., în virtutea prevederilor art. 207 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., fiind vorba despre facta pendentia la data intrării în vigoare a C. civ.

Recurentul – reclamant nu a contestat raţionamentul juridic al instanţei de apel, mai mult decât atât, a fost de acord cu constatarea conform căreia nu este incident în cauză Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale ("Roma I") – pentru motivul că se aplică doar contractelor încheiate după 17 decembrie 2009 –, dar nici vreo altă reglementare de drept al Uniunii Europene.

Prin urmare, instanţa de recurs nu este învestită cu cercetarea legalităţii deciziei pe acest aspect (nici intimata nu a declarat recurs împotriva considerentelor deciziei de apel), astfel încât aplicarea dispoziţiilor art. 2638 alin. (2) C. civ. reprezintă premisa necontestată de analiză a motivelor de recurs formulate de către reclamantul A..

De altfel, se reţine că instanţele de fond din cauză au ajuns la aceeaşi concluzie în privinţa aplicabilităţii în cauză a legii române, cu toate că au aplicat o normă conflictuală diferită (tribunalul s-a raportat la reglementările dreptului Uniunii Europene), lucru posibil în contextul unor reglementări cu conţinut similar, fie că este vorba despre C. civ. ori despre Regulamentul nr. 593/2008 (art. 4 alin. (2) sau reglementarea anterioară, reprezentată de Convenţia de la Roma din anul 1980 (art. 4 alin. (2). Din perspectiva oricăreia dintre aceste reglementări, interesează legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită debitorul prestaţiei caracteristice.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, în sensul în care a interpretat greşit modul în care se aplică art. 2638 alin. (2) C. civ. în determinarea legii aplicabile raportului juridic dintre părţi.

Criticile recurentului nu sunt fondate.

În conformitate cu art. 2638 C. civ., atunci când părţile nu au ales legea aplicabilă – precum în speţă -, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar potrivit alin. (2), "Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social."

Cât priveşte "prestaţia caracteristică" într-un act juridic, este corectă susţinerea din motivele de recurs conform căreia conţinutul acestei noţiuni este conturat prin raportare la obiectul obligaţiilor asumate. Însuşi obiectul obligaţiei este definit de C. civ. ca fiind "prestaţia la care se angajează debitorul" (art. 1226 alin. (1), accepţiune consacrată şi în doctrină în reglementarea vechiul C. civ., chiar dacă textul art. 962 nu permitea o distincţie între obiectul obligaţiei şi obiectul contractului.

Din acest punct de vedere, se poate afirma că noţiunile de "prestaţie" şi "obligaţie" nu se suprapun conceptual, din moment ce prima reprezintă obiectul obligaţiei, în timp ce a doua este chiar raportul juridic, "legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată", conform art. 1164 C. civ. (cu toate că, în reglementarea anterioară, doctrina identifica obligaţia, în sens restrâns, cu prestaţia însăşi, aşadar o a doua semnificaţie a noţiunii).

Cu toate acestea, atare distincţie nu este relevantă în cauză, contrar celor invocate de către recurent, care a reproşat instanţei de apel confuzia între cele două noţiuni. În absenţa unei obligaţii asumate prin contract, nu se poate vorbi nici despre un obiect al obligaţiei, respectiv despre o prestaţie.

Or, după cum s-a expus în decizia recurată, un contract de împrumut este de natură să creeze obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile contractante, anume în sarcina împrumutatului, motiv pentru care acest act juridic este un contract unilateral. Din perspectiva celeilalte părţi, a împrumutătorului, remiterea sumei este o condiţie ad validitatem de încheiere a contractului, fiind vorba despre un contract real, deoarece "pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului", conform art. 1174 alin. (4) C. civ. (calificare recunoscută şi sub imperiul vechii reglementări).

O singură obligaţie născută din contract conduce la o singură prestaţie, aceea a împrumutatului, aspect ce caracterizează contractul de împrumut.

Prin urmare, nu se poate constata, aşa cum arată recurentul, că în mod eronat instanţa de apel ar fi conchis în sensul că în contractele de împrumut prestaţia caracteristică este restituirea împrumutului, şi nu remiterea împrumutului, făcând o confuzie între cele două noţiuni distincte "prestaţie" şi "obligaţie" şi, totodată, că o a doua greşeală vădită a instanţei ar fi constat în considerarea faptului că "remiterea materială a bunului împrumutat, în speţă predarea banilor este o condiţie pentru încheierea contractului, iar nu o prestaţie născută din contract".

În consecinţă, instanţa de apel a conchis în mod corect, pe temeiul art. 2638 alin. (2) C. civ., că legea aplicabilă în speţă este legea română, întrucât debitorul obligaţiei contractuale, respectiv pârâta, are domiciliul în România.

La concluzia aplicabilităţii legii române se ajunge, însă, chiar dacă s-ar accepta, astfel cum susţine recurentul, că, în cazul unui contract de împrumut, există două prestaţii caracteristice: nu numai restituirea sumei de bani, dar şi remiterea sau punerea la dispoziţie a acesteia.

Art. 2638 alin. (2) C. civ. se referă la debitorul prestaţiei caracteristice, a cărui reşedinţă obişnuită la data încheierii actului reprezintă reperul pentru determinarea legii aplicabile.

Din acest punct de vedere, interesează prestaţia a cărei neexecutare a generat litigiul şi a cărei îndeplinire prin intermediul instanţei de judecată se solicită prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, prezintă relevanţă domiciliul sau reşedinţa pârâtului care are calitatea de debitor al obligaţiei pretins neexecutate, aşadar domiciliul din România, în speţă.

Nu în ultimul rând, este de menţionat faptul că, potrivit art. 2565 alin. (1) C. civ., "În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături."

Pe acest temei, chiar dacă s-ar valida raţionamentul juridic al recurentului reclamant, în sensul că prestaţia caracteristică în contractul de împrumut îi aparţine şi, mai mult decât atât, s-ar avea în vedere domiciliul din Italia, trebuie constatat că raportul juridic decurgând din contractul de împrumut pretins are o legătură foarte îndepărtată cu legea italiană, prezentând cele mai strânse legături cu legea română.

Astfel, rezultă din hotărârea primei instanţe pronunţată în cauză că reclamantul însuşi a indicat în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată că împrumutul pretins i-ar fi fost acordat pârâtei, soţia sa la acel moment, pentru ca aceasta să cumpere un teren amplasat în intravilanul municipiului Braşov.

Prin urmare, faţă de scopul imediat al împrumutului, astfel cum a fost învederat chiar de către reclamant, raportul juridic are legătură cu un contract de vânzare cumpărare a unui imobil din România, ceea ce justifică şi în această situaţie aplicabilitatea legii române.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa a realizat o justă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2638 coroborate cu art. 2640 alin. (2) din C. civ.

În conformitate cu art. 2663 C. civ., "Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi."

Faţă de aplicabilitatea în speţă a legii române, nu poate fi primită critica recurentului conform căreia soluţia dată pe fond cu privire la excepţia prescripţiei extinctive este greşită în raport de termenul de prescripţie reţinut de instanţele de fond şi de apel, de trei ani, instanţa trebuind să aplice legea italiană, respectiv termenul de 10 ani. Nu sunt aplicabile termenul de restituire prevăzut de art. 1817 din C. civ. italian sau prevederile privind cauzele de suspendare/întrerupere a prescripţiei extinctive raportate la circumstanţele cauzei din codul italian, aşa cum consideră recurentul.

Nu mai prezintă relevanţă susţinerea că, la data remiterii banilor şi naşterii contractului de împrumut, în 2005 (când s-a născut raportul juridic dedus judecăţii) cele două părţi ale raportului juridic era căsătorite, căsătoria dintre împrumutător şi împrumutat reprezentând un caz special de suspendare a curgerii termenului de prescripţie extinctivă, astfel cum este reglementat de art. 2941 din C. civ. italian, în contextul în care acest cod nu se aplică.

Nici prevederile art. 2943 alin. (3), ale art. 2944 din C. civ. italian nu sunt incidente, pentru a concluziona că prezenta acţiune este introdusă în noul termen de prescripţie ce a început să curgă în data 15.10.2018, aşa cum acreditează recurentul reclamant.

Prin urmare, soluţia dată de instanţele de fond cu privire la excepţia prescripţiei extinctive este legală, acţiunea reclamantului nefiind formulată în termen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 octombrie 2022.