Attribution of civil liability for systemic prison overcrowding: objective state responsibility vs. fault of subordinate penitentiary institutions under ECHR Article 3
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice of Romania admitted the appeals of the two prison institutions, quashed the Court of Appeal’s decision that had ordered them to pay moral damages, and remanded the case for re-judgment, thereby prevailing against the prisoner-claimant who had previously obtained partial success in lower instances. The dispute concerned a civil delict claim for moral damages arising from inhumane and degrading detention conditions, specifically overcrowding and lack of hygiene, during the claimant's incarceration in two distinct prisons between 2011 and 2014. The decisive legal basis was the correct interpretation of Article 1357 of the Civil Code regarding tort liability in light of Article 3 of the European Convention on Human Rights and the ECHR’s pilot judgments (*Rezmivces and others v. Romania*, *Stanciu v. Romania*), which established that structural, systemic failures in the penitentiary system constitute objective state responsibility rather than individual fault of subordinate prison administrations, meaning the original ruling erroneously attributed liability to the specific facilities without adequately analyzing the state’s positive obligations and the lack of requisite fault elements on the part of the defendants.
Legislator headnote
AI generatedart. 1349 C. civ, art. 1 din Legea nr. 48/2012, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1357 C. civ, art. 1357 alin. (1) C. civ; Attribution of civil liability for systemic prison overcrowding: objective state responsibility vs. fault of subordinate penitentiary institutions under ECHR Article 3: Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii pretenţiilor reclamantului ca neîntemeiate, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bucuresti-Rahova, Penitenciarul Bucureşti-Jilava, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi art. 1357 şi urm. C. civ. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin supunerea la tratamente inumane şi degradante prin nerespectarea, cu rea-credinţă, a condiţiilor de detenţie şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) şi art. 34 din Constituţia României, art. 58, art. 61, art. 72, art. 69 şi art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1349 şi urm. C. civ., art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe dispoziţiile Convenţiei O.N.U. din anul 1987, concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, dispoziţiile art. 22, art. 34, art. 35 din Constituţia României, dispoziţiile art. 48, art. 50, art. 56, art. 67, art. 80 din Lege nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 48/2012 privind finanţarea activităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor si a unităţilor subordonate, dispoziţiile art. 1, art. 4, art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcţionarea si atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dispoziţiile art. 1 din Ordinul nr. 2.003/C din 22 iulie 2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 119/2014 pentru aprobarea normelor de igiena si sănătate publica privind mediul de viaţa al populaţiei, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Regulamentul din 22 iulie 2008 de organizare şi funcţionare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 1757 din 28 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice; a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională A Penitenciarelor; a admis, în parte, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administratia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bucureşti Rahova, Penitenciarul Bucureşti Jilava, Ministerul Justiţiei; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.000 de euro în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de daune morale; a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins în rest cererea, ca nefondată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin decizia civilă nr. 865 A din 29 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Penitenciarul Jilava şi Penitenciarul Rahova împotriva sentinţei civile nr. 1757/28.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice; a admis apelurile declarate de apelantul-reclamant A., apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi apelantul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1757/28.11.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a obligat pârâtul Penitenciarul Rahova la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul Penitenciarul Jilava la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro la cursul B.N.R. din data plăţii cu titlu de daune morale; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 865 A din 29 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Bucureşti Jilava.
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 noiembrie 2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.
II.1. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova:
II.1.1. Motivele de recurs:
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii pretenţiilor reclamantului ca neîntemeiate, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a stabilit întinderea daunelor morale pe care le-a acordat apelantului-reclamant raportat la întinderea prejudiciului suferit de acesta ca urmare a cazării în condiţii de deţinere necorespunzătoare, prejudiciu evaluat atât din punct de vedere al duratei de timp petrecută în fiecare unitate, cât şi din punct de vedere al neajunsurilor concrete suferite de acesta, însă a apreciat ca fiind inechitabilă suma acordată cu acest titlu faţă de cea la care a fost obligat Penitenciarul Bucureşti Jilava având în vedere că reclamantul a beneficiat de condiţii de cazare superioare celor prezentate de unitatea menţionată şi reţinute de către instanta de apel, fără a arăta care sunt motivele pentru care a dimensionat daunele morale, iar individualizarea obligaţiilor de plată ale fiecărei pârâte menţionate în dispozitivul hotărârii atacate vine în contradicţie cu considerentele acesteia.
Un alt aspect de contradictorialitate rezidă din argumentele instanţei de apel în favoarea răspunderii Statului Român, ca apoi să tragă concluzia răspunderii autorităţilor subordonate cu rol de implementare a politicii execuţionale penale, cu mijloacele şi resursele puse la dispoziţie de stat, subdimensionate de necesităţile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate.
Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Polgar împotriva României), recurentul-pârât a arătat că titularul obligaţiei substanţiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum acordarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român, astfel încât nu poate fi admisă acţiunea în despăgubire a reclamantului faţă de Penitenciarul Bucureşti-Rahova, întrucât în privinţa recurentului nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei.
Contextul în care s-a demarat prezentul litigiu, respectiv deţinerea reclamantului în condiţii de cazare necorespunzătoare, nu poate fi disociat de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, aşa încât nu se poate angaja răspunderea recurentului faţă de reclamant, întrucât nu se poate stabili în sarcina sa nici măcar cea mai uşoară culpă în producerea prejudiciului, drept pentru care reclamantul ar fi trebuit să se îndrepte, prin cererea de chemare în judecată, împotriva Statului Român.
Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că, deşi, instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa dezdăunărilor pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie (cauzele Iacov Stanciu împotriva României şi respectiv Rezmiveş şi alţii împotriva României) a încălcat principiile echităţii şi proporţionalităţii în sensul în care compensaţia bănească acordată de instanţă este de natură a strămuta obiectul cauzei din sfera daunelor morale în cea a îmbogăţirii fără justă cauză.
A reiterat argumentul prezentat în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată cu privire la imposibilitatea probării existenţei unui prejudiciu care să fi fost cauzat reclamantului de natură să justifice plata unor daune, având în vedere şi aspectul că nu poate fi concepută noţiunea de prejudiciu în afara unei sfere temporale bine determinate, relativ restrânse în ceea ce priveşte recurentul, inaptă a produce un disconfort psihic care să justifice acordarea de despăgubiri;
Concluzionând, a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada unei conduite ilicite a Penitenciarul Bucureşti-Rahova, ci s-a limitat la a enunţa într-o manieră pur teoretică principiile care guvernează această instituţie de drept.
II.2. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Jilava:
II.2.1. Motivele de recurs:
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei pe fond şi respingerii acţiunii formulate de reclamant, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, a arătat că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală în contextul aplicării în mod greşit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina sa plata unor daune morale fără a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de C. civ.
A susţinut că simplele afirmaţii ale reclamantului nu pot fi considerate suficiente sau concludente pentru dovedirea faptului că administraţia penitenciarului nu ar fi respectat dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în lipsa unor mijloace de probe care să confirme că drepturile sale au fost lezate în vreun fel, reliefând în acest sens situaţia de fapt dedusă judecăţii relativ la spaţiul şi dotarea camerelor (paturi, grupuri sanitare) în care a fost cazat recurentul, aprovizionarea cu apă potabilă, accesul la apa caldă, acţiunile de deratizare şi dezinfecţie, igienizarea spaţiilor, etc.
Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Stanciu împotriva României, Rezmiveş şi alţii împotriva României), a susţinut că se află în imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut de legislaţia ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, situaţie ce este cauzată de o problemă structurală şi sistemică ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.
A apreciat că nu poate fi obligat la repararea unui prejudiciu atâta timp cât nu sunt întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv existenţa unei fapte ilicite - reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către recurent, existenţa unui prejudiciu - reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - în lipsa unei fapte ilicite şi a unui prejudiciu nu se pune problema raportului de cauzalitate, existenţa vinovăţiei - reclamantului i-au fost respectate drepturile aşa încât nu se poate reţine vreo formă de vinovăţie prevăzută de lege, obligaţia de a repara prejudiciul - în lipsa inexistenţei unei fapte fapte ilicite şi a unui prejudiciu.
În ceea ce priveşte solicitarea de către reclamant de acordare a despăgubirilor, drept reparare adusă pentru o pretinsă încălcare a condiţiilor de detenţie, a subliniat că unicul motiv al acţiunii îl constituie acela al îmbogăţirii fără just temei; în doctrină s-a considerat că prejudiciul moral nu poate fi apreciat direct în bani, întrucât nu există criterii sau repere legale şi obiective pentru a stabili care este valoarea suferinţei de natură morală, produsă de o faptă ilicită unei persoane determinate;
Este relevant în cauză principiul potrivit căruia acest tip de despăgubiri trebuie să fie subordonat unei aprecieri rezonabile pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. ce statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparaţie morală, în aplicarea art. 41 din C.E.D.O.
II.3. Apărările formulate în cauză:
La data de 13 decembrie 2021, prin fax, recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Jilava, prin care a arătat că achiesează la argumentele acestei părţi cuprinse în cererea de recurs, reiterând solicitarea de admitere a recursului său, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.
La data de 15 decembrie 2021, prin fax, recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Jilava a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, prin care a arătat că achiesează în totalitate la susţinerile formulate de această parte prin recurs, solicitând casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantul A..
La data de 16 decembrie 2021, prin poştă, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâţii Penitenciarul Bucureşti Jilava şi Penitenciarul Bucureşti Rahova, prin care a solicitat menţinerea deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, a precizat că în mod temeinic şi legal, prima instanţă a reţinut că, în cauză, nu se poate reţine o legătură cauzală directă între Ministerul Justiţiei, în special în timpul ordonanţării de credite a instituţiilor penitenciare, cu prilejul afirmat de către reclamantul A..
Trecând în revistă atribuţiile specifice ale intimatului-pârât în reglementarea H.G. nr. 652/2009, a arătat că din analiza circumstanţelor concrete ale cauzei nu rezultă că intimatul-reclamant a fost supus unor tratamente degradante, iar executarea pedepselor poate genera uneori, prin modalităţile lor concrete, tratamente inumane sau degradante, prohibite de art. 3 din Convenţie.
A precizat că instanţa a acordat despăgubiri într-un cuantum de 1.000 euro, respectiv, 2.000 euro, fără a analiza şi stabili în concret şi în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate reclamantului de către penitenciare reţinând în mod expres că susţinerile privitoare la deteriorarea stării de sănătate în timpul perioadei petrecute în penitenciar nu se justifică.
La data de 17 decembrie 2021, prin fax, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinări, cu un conţinut identic, la recursurile declarate de pârâţii Penitenciarul Bucureşti Jilava şi Penitenciarul Bucureşti Rahova, prin care a solicitat admiterea, în parte, a celor două recursuri şi reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - aparat central faţă de obiectul prezentei cauze.
A susţinut răspunderea Statului Român în ceea ce priveşte asigurarea resurselor investiţionale pentru respectarea unui set de condiţii minimale în ceea ce priveşte custodierea în unităţile penitenciare a persoanelor private de libertate, având în vedere hotărârea C.E.D.O. (cauza Polgar c. România) şi decizia nr. 460/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018.
La data de 29 decembrie 2021, prin fax, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinările formulate de recurenţii-pârâţi Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Bucureşti Jilava şi de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat menţinerea deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu această parte.
De asemenea, a arătat că este de acord cu susţinerile intimatului-pârât Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte temeinicia şi legalitatea deciziei recurate sub aspectul lipsei calităţii sale procesuale pasive.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Evocând motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul nemotivării dimensionării daunelor morale acordate reclamantului raportat la întinderea prejudiciului determinat de cazarea în condiţii detenţie necorespunzătoare, apreciind ca fiind inechitabilă suma stabilită cu acest titlu în sarcina sa faţă de Penitenciarul Bucureşti Jilava, având în vedere că reclamantul a beneficiat de condiţii de cazare superioare celor prezentate de unitatea penitenciară menţionată, iar individualizarea obligaţiilor de plată ale fiecărui pârât în dispozitivul hotărârii atacate vine în contradicţie cu considerentele acesteia.
Ştiut fiind faptul că, în recurs, hotărârea atacată este analizată numai din perspectiva aspectelor de nelegalitate şi nu de netemeinicie, instanţa de recurs are în vedere faptul că simpla invocare a dimensionării şi a inechităţii sumelor stabilite cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului nu este suficientă în a pretinde nemotivarea sau contradicţia dintre considerente şi dispozitivul hotărârii recurate atâta vreme cât problema evaluării prejudiciului reprezintă o chestiune de apreciere a elementelor factuale ale cauzei, ce incumbă exclusiv instanţei de apel, critica având acest obiect neputând fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prima teză.
De altfel, în dozarea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere situaţia de fapt, astfel cum a fost conturată de probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, depoziţie de martor), precum şi principiile echităţii şi proporţionalităţii, inclusiv prin luarea în considerare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa dezdăunării pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, raţionament ce se reflectă în conţinutul dispozitivului deciziei atacate.
Înalta Curte, însă, reţine ca fiind întemeiată critica relativ la contrarietatea considerentelor hotărârii - motiv de recurs încadrat în aceleaşi dispoziţii ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a arătat că, deşi, în considerentele hotărârii atacate sunt menţionate o serie de argumente menite a consacra răspunderea Statului Român, concluzia instanţei de apel a fost aceea a răspunderii autorităţilor subordonate ce au rolul de a implementa politica execuţională cu mijloacele şi resursele puse la dispoziţie de stat, subdimensionate faţă de necesităţile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate.
În speţă, acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect obligarea pârâţilor Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Bucureşti Jilava, printre alţii, la plata de despăgubiri (daune morale) ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a acestora pentru condiţiile inumane şi degradante pe care reclamantul a fost obligat să le suporte în Penitenciarele Rahova şi Jilava, prin detenţia din perioada octombrie 2011 - iulie 2014.
Demersul judiciar iniţiat de reclamant în contradictoriu cu aceşti pârâţi este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală ca răspundere de drept comun, conform art. 1349 şi art. 1357 C. civ.
Potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare", iar art. 1349 C. civ. prevede că: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral. (…)".
Pe de altă parte, faptele au fost reclamate ca reprezentând delicte civile nu numai prin prisma acestor dispoziţii din C. civ., ci şi prin raportare la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene adoptată în această materie în interpretarea Convenţiei, astfel cum a fost relevată în partea finală a cererii de chemare în judecată.
Cu toate acestea, raportându-se la cauza Iacov Stanciu împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a apreciat că identificarea problemei sistemice în raporturile dintre particular şi statul român în faţa instanţei de contencios a drepturilor omului nu echivalează cu antrenarea, în baza dispoziţiilor din dreptul intern, a unei răspunderi comune (solidare), nediferenţiate în raport cu atribuţiile concrete ale instituţiilor din lanţul decizional, de coordonare sau de asigurare a finanţării unităţilor penitenciare, stabilite în dreptul naţional faţă de fapta cauzatoare de prejudicii, în forma descrisă de reclamant.
În această privinţă a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, care reglementează atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, privită ca instituţie publică cu personalitate juridică, ce poate sta în judecată în nume propriu, în sensul coordonării şi controlului activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa, precum şi cele ale art. 11 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, potrivit cărora penitenciarele sunt instituţii cu personalitate juridice, aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care sunt organizate şi funcţionează potrivit unui regulament aprobat de Ministerul Justiţiei.
Mergând pe acelaşi raţionament a evidenţiat principiul consacrat de prevederile art. 222 C. civ., potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel, concluzionând că cele două unităţi penitenciare chemate în judecată sunt responsabile de producerea prejudiciului moral reclamantului.
Astfel, se observă că examinarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana fiecăruia dintre pârâţii menţionaţi în dispozitivul hotărârii atacate, obligaţi la plata daunelor morale, având atribuţii proprii în ceea ce-l priveşte pe reclamant pentru perioadele de detenţie distinct relevate, în evaluarea faptelor delictuale, gradului de încălcare a obligaţiilor legale şi a culpei în producerea prejudiciului, pe durata celor 8 luni în care reclamantul a figurat încarcerat în Penitenciarul Rahova, instanţa de apel a analizat în concret condiţiile de detenţie din fiecare cameră, cu referire la spaţiul alocat acestuia şi la celelalte elemente luate în considerare, indicate în hotărâre, cum ar fi posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aprovizionarea cu apă potabilă, accesul la apa caldă, acţiunile de dezinfecţie, igienizarea spaţiilor, pe baza probelor administrate în cauză (înscrisuri, depoziţie de martor).
Nu în ultimul rând, se reţine că recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova a invocat, prin apărările formulate în cauză, atât atribuţiile ce îi revin în privinţa organizării şi asigurării regimului de detenţie, cât şi, după caz, imposibilitatea obiectivă de a asigura anumite condiţii legale de detenţie, implicit, lipsa vreunei culpe proprii în acest sens, câtă vreme titularul obligaţiei pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum şi acordarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român. El este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil.
Ca atare, în opinia recurentului-pârât, adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie este o obligaţie plasată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în primul rând, Statului, cât timp tratamentul degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare reprezintă rezultatul unor deficienţe structurale şi sistemice.
Înalta Curte constată, astfel, că - în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată - apare ca fiind esenţială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul unităţii penitenciare chemate în judecată prin raportare la delictele imputate (supraaglomerarea penitenciarelor şi celelalte condiţiile necorespunzătoare de detenţie), ceea ce implica, după caz, o analiză a conduitei acesteia faţă de producerea prejudiciului invocat, cu luarea în considerare a susţinerilor şi apărărilor menţionate, prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 şi art. 1349 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.
Aşadar, analiza alegaţiilor reclamantului se impunea nu doar din unghiul dispoziţiilor de drept intern, naţional, precum a procedat instanţa de apel, dar şi din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocate în mod expres ca temei juridic al cererii de către reclamant, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor membre, context ce implica aplicarea, în cauză, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.
Or, raportarea instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu în considerarea problemelor generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile ce revin acestuia nu s-a produs în sensul celor relevate, ci a exclus din ecuaţie antrenarea răspunderii statului prin prisma diferenţierii acesteia în raport cu atribuţiile concrete ale instituţiilor din lanţul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul naţional faţă de faptele cauzatoare de prejudicii, învederate în cauză, fără, însă, să arate dacă faţă de natura faptelor ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată producerea prejudiciului a fost creat ca urmare a unor împrejurări independente de posibilităţile unităţii penitenciare de decizie şi control, eventual, că din probe se relevă o situaţie decurgând dintr-o problemă structurală şi sistemică, ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, ţinând cont că prin dispoziţiile art. 221-224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice.
În acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, Înalta Curte apreciază că, în ipoteza speţei deduse judecăţii (persoană privativă de libertate), condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitoare numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei petenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi probleme de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţii (parag. 124).
Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase de asemenea, că în România, condiţiile de detenţie, în special suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.
Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).
Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei [cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94 şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].
Sunt de remarcat şi prevederile art. 10 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, potrivit cărora: "Administraţia Naţională a Penitenciarelor este instituţia publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţilor unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa."
Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor: activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale.
Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeaşi act normativ stabileşte că: "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".
Se observă şi prevederile art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016, precum şi cele ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP [art. 1 alin. (1) şi (2)], potrivit cărora penitenciarele sunt unităţi care asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive, în condiţii în care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale.
Aşadar, faţă de dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte constată că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenţiei, o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a soluţiona problema supraaglomerării din locurile de deţinere şi problema condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, şi a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenţie.
Câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a instituţiilor menţionate de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale acestor instituţii, o atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situaţie este determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o răspundere obiectivă a statului.
De altfel, Înalta Curte constată că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 551 din Legea nr. 169/2017, ce a modificat Legea nr. 254/2013, compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare, respectiv în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene.
Or, manierea contradictorie a raţionamentului juridic adoptat de instanţa de apel, fără a arăta la situaţia concretă supusă judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate în sensul că răspunderea patrimonială a statului este exclusă prin prisma unor reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, date fiind reperele obligatorii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi lipsa analizei apărărilor prin care pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova a contestat fapta ilicită imputată şi vinovăţia sa, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, în contextul în care statul este cel care stabileşte politica penală în ceea ce priveşte gestionarea resurselor financiare, împiedică exercitarea controlului judiciar cu referire la criticile subsumate aspectelor de fond ale judecăţii, ceea ce denotă întrunirea, în cauză, a cerinţelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cea de-a doua ipoteză prevăzută de textul de lege.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei civile nr. 865A din 29 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În privinţa celorlalte critici ce reclamă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor privind răspunderea civilă delictuală reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ., Înalta Curte constată că aspectele puse în discuţie prin intermediul acestora şi care ar putea fi examinate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu mai pot fi cenzurate în recurs, faţă de motivul de casare găsit întemeiat, urmând a fi avute în vedere, după caz, de instanţa de rejudecare.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Jilava, se reţine că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de casare susţinându-se că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, în contextul situaţiei de fapt expuse în mod exhaustiv şi a imposibilităţii obiective a unităţii penitenciare de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, statuare în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cu care această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.
Cum examinarea acestor critici de nelegalitate aduse deciziei atacate implică analiza îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale în raport de conduita unităţii penitenciare în executarea obligaţiilor legale ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii penale a Statului Român, faţă de cele reţinute în precedent, urmează să admită şi recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Jilava împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Bucureşti Jilava împotriva deciziei civile nr. 865A din 29 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 octombrie 2022.