Nullity of public loan-for-use clause shifting maintenance costs due to breach of fiscal principles of economic efficiency

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 19.02.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, solicitând ca pe baza probelor ce vor fi administrate, prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea clauzei prevăzute la art. 4 lit. d) din contractele încheiate cu pârâtul, numerele x, să fie obligat pârâtul la restituirea sumei de 531.594,48 RON, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.02.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepţia de necompetenţă funcţională şi în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a fost trimisă cauza la Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinându-se că litigiul are o natură civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1623/11.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1792 din 17 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R Călători S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1623/11.09.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor (fost Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii); a anulat sentinţa civilă apelată şi evocând fondul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

A admis cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 lit. d) din contractele încheiate cu pârâtul, numerele x.

A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 531.594,48 RON.

A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, cât şi cererea de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI) în data de 6 octombrie 2021, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 14 octombrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

In cuprinsul cererii de recurs pârâtul a formulat următoarele critici:

Instanţa de fond în mod corect a apreciat că acţiunea aşa cum a fost formulată şi întemeiată era o acţiune în anulare supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, constatând astfel că în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, acţiunea era prescrisă.

Cum termenul folosit de intimată a fost acela de anulare absolută a clauzei, instanţa de apel şi-a calificat obiectul dedus judecăţii ca fiind constatare nulitate absolută pe motiv de ordine publică, deducând acestea nu din temeiul de drept indicat de reclamant la care trebuia să se raporteze, ci din modul în care a fost expusă situaţia de fapt bazat prin reliefarea caracterului de subiect ce desfăşoară activitatea de interes naţional, social.

Procedând în acest sens problema ce urma a fi rezolvată de instanţă a fost aceea de a stabili dacă normele de drept din materia comodatului sunt norme imperative sau de recomandare, iar "calitatea" primită urmare a reorganizării societăţii transformă caracterul unei norme clar dispozitive într-o normă imperativă. Nu poate înţelege cât de afectată este ordinea publică de contractul civil legal încheiat între două părţi care expres au ales ca lege a părţilor dispoziţiile comodatului prevăzute de C. civ. având ca obiect parcul de maşini al SNTF CFR Călători S.A. şi M.T.I. şi cine poate afirma că două instituţii publice sau de interes public nu pot încheia contracte civile conţinând norme dispozitive.

A se observa că instanţa de apel a făcut o aplicare şi o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 2151 alin. (1), art. 1169, art. 1237, art. 38, art. 1247 alin. (1) şi (3), art. 1345 C. civ. motivul de recurs fiind întemeiat.

Dând eficienţă exagerată argumentelor oferite de una din hotărârile invocate de adversar ca exemplu din practica judecătorească, instanţa de apel îşi fundamentează soluţia oferită făcând trimitere la acea hotărâre ca la o decizie prin care s-a admis un RIL, reţinând că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut aplicarea principiului de voinţă ci a făcut aplicarea principiilor de ordine publică ale economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în activităţile întreprinse, stabilind astfel că textele menţionate din materia comodatului au căpătat un caracter imperativ, ţinând de ordinea publică". De altfel, aproape în totalitate considerentele deciziei le constituie argumente fundamentate pe Decizia nr. 4100/14.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014 - în care nu a fost parte, nefiind decât un exemplu de practică judiciară. Invocă practică judiciară şi citează din aceasta.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, asupra căreia instanţa s-a pronunţat prin încheierea de admitere în principiu, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul pârât a depus răspuns la întâmpinare.

Intimatul reclamant a depus punct de vedere la raport.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 aprilie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI), împotriva deciziei nr. 1792 din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la data de 27 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Criticile recurentului pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI) referitoare la încălcarea de către intimata reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R Călători" S.A. a prevederilor art. 194 C. proc. civ., ca urmare a invocatei neindicări în cuprinsul acţiunii a temeiului de drept, critici încadrabile în mod corect în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi nu pct. 8 cum eronat a indicat recurentul, sunt nefondate.

Astfel, instanţa de recurs constată că potrivit normei procesuale invocate, respectiv art. 194 alin. (1) lit. d), "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea".

Aşadar, în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să se regăsească în mod obligatoriu şi cauza juridică a litigiului înţeleasă potrivit normei juridice citate, ca izvor al pretenţiilor reclamantei, dat de situaţia de fapt cu încadrarea juridică a acesteia.

Or, această obligaţie procesuală a fost respectată de reclamanta din cauză, atât timp cât în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt indicate atât motivele de fapt ale cererii, fundamentul pretenţiilor reclamantei intimate, cât şi încadrarea juridică a acestora.

Se observă în acest sens că intimata reclamantă a indicat cauza de nulitate a clauzei contractuale contestate ca fiind încălcarea dispoziţiilor reţinute de către Curtea de Conturi cu ocazia controlului de specialitate efectuat şi de către instanţa supremă de contencios administrativ la momentul soluţionării recursului în contestaţia realizată faţă de respectivul control, intimata indicând în această direcţie în cuprinsul cererii de chemare în judecată atât prevederile civile ale art. 1564 şi ale art. 2151 alin. (1) C. civ., cât şi pe cele fiscale ale art. 21 alin. (1) şi art. 145 din Legea nr. 571/2013 Codul fiscal şi pct. 106 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055/2009.

Se constată în aceeaşi direcţie că după ce le-a enunţat concret în cuprinsul motivării cererii de chemare în judecată, intimata reclamantă a arătat chiar în mod expres că "Având în vedere atât reţinerile Curţii de Conturi, cât şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2014, rezultă fără echivoc faptul că clauza reglementată la art. 4 lit. d) din contractele de comodat mai sus amintite au fost încheiate cu încălcarea prevederilor legale" (pagina 5 a cererii de chemare în judecată).

În finalul cererii de chemare în judecată, reclamanta intimată a precizat şi parte din temeiurile de drept civil (art. 1254, art. 1564, art. 2151 alin. (1) C. civ.), unele fiind invocate şi anterior în cuprinsul cererii de chemare în judecată, această parte completându-se astfel - cum s-a expus - cu cele indicate în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii, atât timp cât aşa cum s-a ilustrat anterior, cauza juridică a unui litigiu reprezintă izvorul pretenţiilor reclamantului, dat de situaţia de fapt cu încadrarea juridică a acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de recurs constată şi că reclamanta şi-a indicat în mod chiar repetat în cuprinsul cererii de chemare în judecată aprecierea potrivit căreia încălcarea normelor juridice enunţate în acţiune reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractelor juridice încheiate, solicitând repetat constatarea nulităţii absolute a sa (şi nu relative) şi arătând că normele încălcate sunt de ordine publică, astfel încât nu i se poate reproşa acestei părţi procesuale utilizarea termenului - lipsit de rigoare juridică în materie - de "anulare" a clauzei în petitul cererii, termen reiterat în finalul acesteia, atât timp cât intenţia clară, inechivocă, tranşantă a reclamantei intimate a fost aceea de a invoca o cauză de nulitate absolută a clauzei contractuale respective.

Pe cale de consecinţă, nu se poate aprecia nici că instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra unei cauze de nulitate absolută întemeiate pe nerespectarea normelor juridice conjugate din cerere amintite, întrucât curtea de apel a argumentat în cuprinsul deciziei recurate aprecierea sa - întemeiată chiar pe prevederile legale invocate de reclamantă - că în speţă operează într-adevăr o cauză de nulitate absolută şi nu una relativă.

Contrar criticilor recurentului pârât, se observă că instanţa de apel s-a raportat la temeiurile de drept indicate de intimata reclamantă în cadrul cererii sale de chemare în judecată şi – astfel cum avea obligaţia legală menţionată anterior – la motivele de fapt ale cererii, motive care împreună cu aceste temeiuri formează cauza cererii de chemare în judecată prezente, cauză care trebuie avută în vedere în mod obligatoriu în soluţionarea pricinii, întrucât este unul dintre elementele esenţiale ale acesteia.

Împrejurarea că în cuprinsul analizei cauzei juridice concrete a cererii, instanţa de apel a indicat şi caracterul reclamantei intimate de subiect ce desfăşoară activitate de interes naţional, social, nu reprezintă o abdicare de la principiul expus anterior, atât timp cât acest element face parte din ansamblul motivelor de fapt concrete ilustrate de reclamant ca fundamentând pretenţiile sale, fiind aşadar parte componentă a înseşi cauzei cererii.

Aşadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident cauzei.

2. Nici ansamblul criticilor recurentului pârât privitor la greşita calificare a cauzei cererii de chemare în judecată ca şi motiv de nulitate absolută a clauzei contractuale referitoare la suportarea cheltuielilor curente ale bunurilor date în comodat prin contractele de comodat încheiate, critici arondate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Astfel, raportat la temeiurile juridice invocate de reclamanta intimată a fi fost încălcate, astfel cum ele au fost decelate şi la punctul 1 din prezentele considerente, instanţa de recurs constată că ele configurează în circumstanţele particulare ale cauzei, un motiv de nulitate absolută şi nu relativă, astfel cum eronat invocă recurentul pârât.

În această direcţie, instanţa de recurs remarcă sub un prim aspect, faptul că prin decizia de contencios administrativ nr. 4100/14.12.2017 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, în soluţionarea acţiunii având ca obiect contestaţia formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva concluziilor controlului efectuat de Curtea de Conturi, s-au stabilit următoarele: "Astfel, instanţa de recurs găseşte întemeiate toate susţinerile primei instanţe, referitoare la faptul că dispoziţiile art. 2151 din noul C. civ. şi ale art. 1549 din C. civ. de la 1864 nu prezintă natura juridică a unor norme de ordine publică, respectiv a unor norme imperative, pentru a nu se putea deroga de la dispoziţiile edictate de legiuitor în ceea ce priveşte sarcina suportării cheltuielilor făcute pentru folosirea lucrului dat în comodat. Astfel, de regulă, în cadrul unui contract de comodat, derogarea de la normele de mai sus este permisă.

În fapt, este necontestat în cauză că prin contractele verificate de Curtea de Conturi cheltuielile menţionate au rămas în sarcina comodantului SNTFC CFR Călători S.A., nefiind suportate de comodatar, prin derogare de la normele amintite.

În speţă, ceea ce trebuie avut în vedere este însă faptul că reclamanta este constituită de acţionarul unic statul român, fiind o societate pe acţiuni de interes public. Astfel, Statutul CFR Călători S.A., aprobat prin H.G. nr. 584/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precizează la art. 6 că aceasta desfăşoară "activităţi de interes public naţional, social, şi pentru satisfacerea nevoilor de apărare a ţării".

În aceste condiţii, dincolo de normele generale de drept privat referitoare la comodat, trebuie respectate în primul rând principiile bunei gestiuni financiare a resurselor statului, respectiv principiile economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în activităţile întreprinse.

Tocmai aceste principii se opun suportării de către reclamantă, în calitate de comodant, a unor cheltuieli care, potrivit dreptului comun, revin comodatarului; în concursul dintre libertatea de voinţă a părţilor contractante şi statutul special al reclamantei, de întreprindere publică, avea prioritate necesitatea cheltuirii fondurilor publice în mod eficient, economic şi eficace.

Conform prev. art. 28 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, ceea ce verifică recurenta-pârâtă este tocmai economicitatea, eficienţa şi eficacitatea cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o activitate utilizează resursele publice alocate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.

Indirect, din perspectiva interesului public, în mod corect a reţinut instituţia pârâtă (Curtea de Conturi) faptul că textele menţionate din materia comodatului au căpătat un caracter imperativ, ţinând de ordinea publică.

În speţă, trebuie avut în vedere principiul cheltuirii eficiente a resurselor statului, care a fost ignorat total de către instanţa de fond. Spre deosebire de contractele încheiate între particulari, unde raporturile dintre părţi sunt reglementate exclusiv de normele dreptului privat, entitatea verificată satisface un interes general şi prestează un serviciu public, utilizând resurse materiale şi financiare ale statului, astfel încât în activitatea sa nu pot fi aplicate automat normele C. civ..".

Aşadar, prin respectiva hotărâre judiciară definitivă s-a statuat faptul că actele juridice obiect al prezentei cauze deduse judecăţii au fost încheiate în privinţa clauzei prevăzute la art. 4 lit. d) din ele, cu încălcarea unor norme (între care şi art. 2151 alin. (1) C. civ.) şi principii juridice de ordine publică.

Instanţa de recurs remarcă totodată, faptul că potrivit art. 435 din C. proc. civ., purtând denumirea marginală "Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii": "(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară".

Astfel cum s-a reţinut în cadrul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, nr. 18 din 17 februarie 2020 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile, publicate în Monitorul Oficial nr. 191 din 10 martie 2020, "94. Conţinutul textului de lege sus-redat este sintetizat în doctrină astfel: obligativitatea operează inter partes, opozabilitatea operează erga omnes; obligativitatea este relativă, opozabilitatea este generală.

95. Aşadar, principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

96. Însă această relativitate nu antrenează consecinţa inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de terţi.

97. Tocmai de aceea, completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti dă expresie respectului datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică.

98. Astfel, opozabilitatea stricto sensu este definită în doctrină drept acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existenţa sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie situaţia contrară (suportând, astfel, în mod indirect, efectele judecăţii la care nu au participat).

99. Mecanismul producerii efectelor hotărârii judecătoreşti presupune, aşadar, ca principiul relativităţii să asigure stabilitatea internă, în raporturile dintre părţi (şi succesorii lor), iar cel al opozabilităţii să asigure stabilitatea externă, în relaţia cu terţii (cel puţin până la momentul la care aceştia vor face proba contrară celor tranşate jurisdicţional)".

Or, raportat la statuările citate din decizia de contencios administrativ definitivă citată anterior, referitoare la încălcarea unor norme de ordine publică la încheierea clauzei menţionate din contractele de comodat încheiate, evaluate şi în prezentul litigiu, instanţa de recurs constată că recurentul pârât – terţ faţă de litigiul de contencios administrativ – nu a realizat dovada contrară impusă de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs constată – convergent curţii de apel – faptul că normele fiscale enunţate de organul de control a fi fost încălcate în cadrul litigiului de contencios administrativ (norme expuse şi la punctul 1 din prezenta decizie civilă de recurs şi care, astfel cum s-a arătat la acelaşi punct 1, configurează în egală măsură cauza cererii de chemare în judecată prezente) sunt norme imperative, care circumscriu din perspectivă fiscală activitatea instituţiilor publice.

Concret, potrivit pct. 106 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 în forma în vigoare la data relevantă: "(2) Cheltuielile efectuate în legătură cu imobilizările corporale utilizate în baza unui contract de închiriere, locaţie de gestiune sau alte contracte similare se evidenţiază în contabilitatea entităţii care le-a efectuat, la imobilizări corporale sau drept cheltuieli în perioada în care au fost efectuate, în funcţie de beneficiile economice aferente, similar cheltuielilor efectuate în legătură cu imobilizările corporale proprii".

În egală măsură, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2013 Codul fiscal statuează: "(1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare".

De asemenea, instanţa de recurs remarcă faptul că potrivit art. 145 din Legea nr. 571/2013 Codul fiscal: "(1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.

(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile; b) operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România; c) operaţiuni scutite de taxă, conform art. 143, 144 şi 1441; d) operaţiuni scutite de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 1-5 şi lit. b), în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara Comunităţii sau în cazul în care aceste operaţiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara Comunităţii, precum şi în cazul operaţiunilor efectuate de intermediari care acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când aceştia intervin în derularea unor astfel de operaţiuni; e) operaţiunile prevăzute la art. 128 alin. (7) şi la art. 129 alin. (7), dacă taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv.

(3) Dacă nu contravine prevederilor alin. (2), persoana impozabilă are dreptul de deducere a taxei şi pentru cazurile prevăzute la art. 128 alin. (8) şi la art. 129 alin. (5).

(4) În condiţiile stabilite prin norme se acordă dreptul de deducere a taxei pentru achiziţiile efectuate de o persoană impozabilă înainte de înregistrarea acesteia în scopuri de TVA, conform art. 153.

(5) Nu sunt deductibile: a) taxa aferentă sumelor achitate în numele şi în contul altei persoane şi care apoi se decontează acesteia, precum şi taxa aferentă sumelor încasate în numele şi în contul altei persoane, care nu sunt incluse în baza de impozitare a livrărilor/prestărilor efectuate conform art. 137 alin. (3) lit. e); b) taxa datorată sau achitată pentru achiziţiile de băuturi alcoolice şi produse din tutun, cu excepţia cazurilor în care aceste bunuri sunt destinate revânzării sau pentru a fi utilizate pentru prestări de servicii".

Aceste norme juridice fiscale sunt concretizări ale principiilor juridice care guvernează modul de utilizare a resurselor publice de către instituţiile publice, principii regăsite inclusiv în cadrul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1002 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi: "(1) Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii" sau în cadrul art. 28 alin. (2) din acelaşi act normativ special: "(2) Curtea de Conturi efectuează o evaluare independentă asupra economicităţii, eficienţei şi eficacităţii cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o activitate utilizează resursele publice alocate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite", text de lege menţionat şi de instanţa supremă de contencios administrativ în decizia sa.

Din aceeaşi perspectivă, instanţa de recurs remarcă şi faptul că există norme civile care statuează în concret, un mod raţional şi economic de utilizare inclusiv a resurselor publice, mod care corespunde principiilor fiscale enunţate, astfel de norme devenind concomitent, în astfel de împrejurări, o transpunere concretă, o aplicaţie particulară a regimului juridic fiscal imperativ circumscris de regulile fundamentale enunţate.

Este şi cazul dispoziţiilor art. 2151 alin. (1) C. civ. analizate: "(1) Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul", atunci când un contract de comodat se încheie între instituţii publice, persoane juridice guvernate în activitatea lor de principiile fiscale primare expuse.

În astfel de situaţii precum cea menţionată, nerespectarea dispoziţiilor civile respective va determina o încălcare a principiilor imperative de ordin fiscal enunţate, întrucât astfel cum s-a ilustrat, se aduce atingere ordinii publice, interesului public (legala, eficienta cheltuire economică a resurselor publice de către instituţiile publice fiind fără îndoială, o problemă care interesează major întreaga societate şi care este recunoscută ca atare de către legiuitor).

Dând eficienţă acestor consideraţii de ordin teoretic în speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs constată în mod convergent curţii de apel, că prin stabilirea în cadrul contractelor de comodat analizate în prezenta cauză, a suportării de către comodant a cheltuielilor curente aferente bunurilor date în comodat, în loc de comodatar (astfel cum impune art. 2151 alin. (1) C. civ.), în condiţiile în care comodatarul instituţie publică este cel ce beneficiază de bunurile respective, părţile contractante au acceptat în mod implicit, dar inechivoc (prin raportare la obligaţia cunoaşterii prevederilor legale care le dirijează activitatea în calitate de instituţii publice) realizarea de către intimata reclamantă (mandant) a unor cheltuieli suplimentare, contrare prevederilor art. 2151 alin. (1) C. civ. şi nedeductibile fiscal, fiind astfel încălcate principiile fiscale imperative, de ordine publică, menţionate.

Pe cale de consecinţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, clauza contractuală este lovită de nulitate absolută, în condiţiile edictate de prevederile art. 1169 C. civ.: "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri" şi de art. 1247 alin. (1) C. civ.: "(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general", atât timp cât astfel cum s-a enunţat, la încheierea sa au fost nesocotite principii fiscale fundamentale, imperative.

Recurentul pârât nu a realizat în cauză dovada contrară, reclamată potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., faţă de concluzia încălcării acestor acestor principii fiscale de ordine publică, rezumându-se doar a critica aprecierea curţii de apel relativă stabilirii incidenţei nulităţii absolute.

Or, astfel cum s-a antamat anterior, aceste reguli fundamentale de conduită fiscală se impun şi în privinţa recurentului pârât minister, instituţie publică la rândul său, principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în întrebuinţarea resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public incumbându-i în egală măsură, indiferent dacă este vorba despre propriile resurse financiare publice sau despre cele ale unui cocontractant instituţie publică.

Prin prisma acestor elemente coroborate expuse, instanţa de recurs constată caracterul nefondat al criticilor invocate de recurent relativ faptului că instanţa de apel şi-ar fi circumscris nelegal calificarea juridică a caracterului nulităţii incidente prin raportare la calitatea reclamantei intimate de instituţie publică.

Concluzia se impune deoarece recurentul pârât face abstracţie în cadrul raţionamentului său juridic de resursele financiare ale statului şi ale sectorului public care circumscriu obiectul material derivat al contractelor de comodat încheiate (în referire la cheltuielile aferente bunurilor date în comodat), resurse care atrag incidenţa regimului fiscal imperativ menţionat, art. 2151 alin. (1) C. civ. reprezentând astfel cum am expus, doar o aplicaţie, o transpunere concretă a sa, o proiecţie a acestui regim legal imperativ pe plan civil.

Atât timp cât actele juridice încheiate de către persoane juridice instituţii publice antrenează resurse financiare ale statului şi ale sectorului public, nu se poate nega incidenţa regimului fiscal imperativ aferent acestui tip de resurse şi această concluzie se impune indiferent de calitatea concretă a acestor părţi contractante sau de natura juridică a actului încheiat.

Tot în justificarea acestui motiv de recurs, pârâtul recurent a ilustrat considerentele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate definitiv de Curtea de Apel Bucureşti în privinţa calificării normei juridice reprezentate de art. 2151 alin. (1) C. civ., hotărâre depusă în faza procesuală a recursului cu titlu de practică judiciară.

Instanţa de recurs constată că nici acest argument nu este de natură a realiza dovada contrară reclamată de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., întrucât pe de o parte, hotărârea judecătorească invocată de recurent nu analizează cauza de nulitate absolută derivată din nerespectarea principiilor fiscale primare, cauză analizată în prezenta speţă, ci se grefează exclusiv pe art. 2151 alin. (1) C. civ.. Or, astfel cum s-a expus la punctul 1 al prezentei decizii de recurs, cauza juridică a prezentei cereri de chemare în judecată nu este configurată doar de încălcarea aceste norme juridice civile.

Pe de altă parte, hotărârea judecătorească depusă cu titlu de practică judiciară în prezenta fază de judecată vizează alte contracte de comodat (decât cele prezente), contracte al căror conţinut concret nu a fost învederat instanţei de recurs spre a putea realiza o analiză comparativă de situaţii juridice, în condiţiile în care, deşi s-ar părea că se referă tot la cheltuieli legate de autoturisme date în comodat, este menţionat totuşi, că este contestată clauza de la art. 4 lit. e) şi nu) de la lit. d), cum este în cazul prezent. În contrapartidă, se observă că hotărârea definitivă a instanţei supreme de contencios administrativ a evaluat chiar situaţia clauzei contractelor analizate în prezenta cauză.

În virtutea tuturor acestor argumente expuse, prezenta instanţă de recurs apreciază că în cauză, nu au fost încălcate de către instanţa de apel, prevederile art. 2151 alin. (1) C. civ., art. 1169 C. civ., art. 1237 C. civ., art. 1247 alin. (1) şi (3) C. civ. şi pe cale de consecinţă, nici art. 1345 C. civ., cu menţiunea că în privinţa "art. 38 alin. ", acesta este invocat nedeterminat de către recurent, astfel încât el nu poate realiza în mod obiectiv obiect de analiză al instanţei prezente de recurs.

Dacă totuşi, s-a avut în vedere de către recurent - ca urmare a faptului că în finalul enumerării normelor juridice este indicat C. civ. - art. 38 din C. civ., atunci instanţa de recurs constată că nu s-a învederat de către recurent nici o critică concretă referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a acestui articol din C. civ. care reglementează capacitatea de exerciţiu, astfel încât instanţa de recurs apreciază că nici din perspectiva acestei prevederi legale nu se poate invoca în mod fondat vreo ignorare realizată de către instanţa de apel.

Aşadar, nefiind incident în cauză nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la normele de drept substanţial invocate în calea de atac formulată, instanţa de recurs conchide în sensul caracterului nefondat al prezentului recurs, date fiind prevederile art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI) împotriva deciziei nr. 1792 din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.