Recourse in property restoration dismissed; plaintiff held liable for litigation costs after affirmation of defendant's ownership via land registry presumption

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 27.06.2017, reclamanta Uniunea Fundaţia augusta a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.2014 încheiat între Universitatea Tibiscus din Timişoara, în calitate de vânzătoare şi A. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor înscrise în cartea funciara nr. x - Dumbrăviţa, nr. x - Dumbrăviţa, nr. x - Dumbrâviţa (foste nr. topo x şi y Dumbrăviţa) şi restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.2014, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers procesual.

Ulterior, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, arătând, în mod expres, că înţelege să se judece în contradictoriu doar cu pârâta A. S.R.L. şi că solicită instanţei să oblige pârâta să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, următoarele imobile: teren în suprafaţă de 4880 m.p., situat în comuna Dumbrăviţa, înscris în CF nr. x; teren în suprafaţă de 2853 m.p., situat în comuna Dumbrăviţa, înscris în CF nr. x; teren în suprafaţă de 25480 m.p., situat în comuna Dumbrăviţa, înscris în CF nr. x.

Pârâta A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a Universităţii Tibiscus Timişoara.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 260/16.10.2020, Tribunalul Timiş a respins acţiunea modificată formulată de către reclamanta Uniunea Fundaţia augusta în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematei în garanţie Universitatea Tibiscus Timişoara.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 44/23.03.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Uniunea Fundaţia augusta împotriva sentinţei civile nr. 260 din 16.10.2020 a Tribunalului Timiş, pe care a păstrat-o.

I.4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs reclamanta Uniunea Fundaţia augusta criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- prin soluţia de respingere a cererii de suspendare a cauzei pronunţată prin încheierea din data de 09.03.2021, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., critică întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

- arată că prin încheierea sus evocată, instanţa de apel a respins cererea de suspendare pentru motivul că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-un alt dosar;

- motivarea instanţei de apel este străină de cauză, întrucât prevederile art. 413 alin. (1) pt. 1 C. proc. civ. au ca premisă tocmai existenţa unei alte judecăţi de a cărei dezlegare depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză;

- instanţa de apel trebuia să verifice dacă într-adevăr dezlegarea excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 311 D/2019 va influenţa sau nu soluţia ce va fi pronunţată în prezenta cauză, împrejurarea că această excepţie a fost ridicată într-un alt dosar reprezentând un motiv străin de solicitarea reclamantei de suspendare a cauzei, dar şi de norma de procedură în raport de care s-a solicitat suspendarea;

- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, critică fondată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

- prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut faptul că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, "ignorând faptul că obiectul revendicării îl reprezintă bunuri imobile aflate în regim de carte funciară, pentru care atât noul C. civ., cât şi reglementările anterioare prevedeau condiţii speciale de probaţiune, derogatorii de la dreptul comun aplicabil imobilelor aflate sub regimul vechiul C. civ. de transcripţiuni şi inscripţiuni";

- instanţa de apel nu a motivat şi nu a explicat la ce fel de condiţii speciale de probaţiune se referă, în ciuda faptului că inclusiv acest aspect a stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a cererii;

- exprimarea instanţei de apel prejudiciază în mod grav interesele reclamantei, în special din perspectiva încălcării dreptului acesteia la apărare faţă de aspectele reţinute de instanţa de apel;

- invocând art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 481 C. civ. de la 1864, reţinând în mod eronat faptul că reclamanta este cea care a transmis proprietatea bunurilor imobile către autoarea intimatei A. S.R.L., devenind astfel chiar autoarea acestei din urmă intimate;

- instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile art. 565 C. civ., potrivit cărora în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară;

- instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 900 C. civ., reţinând faptul că acestea ar institui o prezumţie absolută de proprietate în favoarea celui înscris cu bună-credinţă în cartea funciară.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând instanţei de recurs să dispună anularea cererii de recurs ca fiind netimbrată.

În speţă, dacă se va face dovada achitării taxei judiciare de timbru, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat şi menţinerea ca temeinice şi legale a încheierii din data de 09.03.2021 prin care s-a respins cererea de suspendarea a cauzei şi a deciziei civile nr. 44/23.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care a fost respinsă cererea apelantei prin care s-a solicitat obligarea la a lăsa apelantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 4.880 mp înscris în CF nr. x - Dumbrăviţa, terenul în suprafaţă de 2.853 mp înscris în CF nr. x - Dumbrăviţa, terenul în suprafaţă de 25.480 mp înscris în CF nr. x - Dumbrăviţa ca fiind nelegală, netemeinică şi nefondată invocând în apărare şi prezumţia de lucru judecat.

Solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

I.6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Uniunea Fundaţia augusta împotriva încheierii din 9 martie 2021 şi a deciziei nr. 44 din 23 martie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 27 septembrie 2022, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se referă la respingerea de către instanţa de apel a unei cereri de suspendare a judecăţii formulată de reclamanta apelantă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a unei sesizări aflate pe rolul acesteia referitoare la Legea nr. 484/2002.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09.03.2021 (atacată şi ea cu recurs de către reclamantă), Curtea de Apel Timişoara a respins această solicitare, cu argumentul că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în altă cauză.

De principiu, Înalta Curte consideră pertinente argumentele recurentei reclamante în sensul că ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în altă cauză nu era, de plano, un motiv care să determine respingerea cererii de suspendare a judecăţii pricinii.

Cu toate acestea, existau suficiente alte argumente care să susţină în mod legal soluţia de respingere a cererii de suspendare, argumente legate de însăşi împrejurarea ridicării excepţiei în altă cauză, ce vor fi detaliate în cele ce urmează şi care completează corespunzător motivarea încheierii recurate.

Astfel, în primul rând se impune a consemna că suspendarea reglementată de art. 413 C. proc. civ. are caracter facultativ, astfel încât, chiar îndeplinite în mod formal cerinţele textului, oportunitatea măsurii de suspendare este lăsată la latitudinea instanţei; evident, această apreciere nu trebuie să aibă un caracter abuziv, ci să aibă în vedere un complex de factori relevanţi, între care se numără şi vechimea procesului pendinte, vechimea litigiului faţă de care se cere suspendarea, perspectiva temporală a soluţionării definitive a acelui litigiu, seriozitatea pretenţiilor ce fac obiectul său, etc.

De aceea, existenţa unei alte pricini pe rol de a cărei soluţionare să depindă dezlegarea cauzei pendinte nu reprezintă, per se, un motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

În al doilea rând, apreciind asupra cerinţelor necesare pentru a se dispune suspendarea, Înalta Curte observă că Curtea Constituţională nu este o instanţă judecătorească în sensul legii şi al Constituţiei şi ea nu desfăşoară o judecată în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce face ca aplicarea acestor prevederi legale situaţiei în care se solicită suspendarea unei judecăţi până la pronunţarea Curţii Constituţionale să se poată face numai prin aplicarea extensivă, prin analogie, a dispoziţiilor procedurale.

Or, prin ele însele normele care reglementează suspendarea judecăţii au caracter de excepţie, de vreme ce reglementează cazuri exprese şi limitative în care această măsură se poate dispune, astfel încât principiul aplicării prin analogie nu îşi are locul în acest raţionament, normele fiind supuse unei interpretări restrictive.

În al treilea rând, suspendării judecăţii pentru acest motiv i se opunea hotărârea definitivă prin care s-a respins în cauza de faţă solicitarea reclamantei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 484/2002.

După cum rezultă din lucrările dosarului, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale mai sus amintită a fost respinsă de Tribunalul Timiş, încheierea fiind definitivă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 477/12.09.2019 a Curţii de Apel Timişoara.

Din aceste hotărâri rezultă că instanţele au apreciat cu ocazia verificării admisibilităţii cererii de sesizare în sensul inexistenţei unei legături cu cauza a prevederilor Legii nr. 484/2002 privind înfiinţarea Universităţii Tibiscus, cerinţă obligatorie, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Se bucură, deci, de autoritate de lucru judecat în cauza pendinte constatarea că dispoziţia legală atacată de neconstituţionalitate nu este determinantă pentru soluţionarea cauzei de faţă, situaţie în care suspendarea judecăţii pentru soluţionarea unei sesizări similare (sau chiar identice) era împiedicată de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii definitive mai sus evocate.

În consecinţă, nu se poate reţine motivul de nelegalitate mai sus analizat.

În cuprinsul unei critici întemeiate pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se susţine de către recurentă că, statuând în sensul că "ignorând faptul că obiectul revendicării îl reprezintă bunuri imobile aflate în regim de carte funciară, pentru care atât noul C. civ., cât şi reglementările anterioare prevedeau condiţii speciale de probaţiune, derogatorii de la dreptul comun aplicabil imobilelor aflate sub regimul vechiul C. civ. de transcripţiuni şi inscripţiuni", instanţa de apel a omis a arăta în concret care erau aceste condiţii speciale derogatorii de probaţiune.

În această privinţă, instanţa de recurs observă că, deşi nu s-a consemnat expres în decizia recurată o dezvoltare a regulii de principiu evocate mai sus, continuarea sa este implicită prin referirea făcută la regulile de carte funciară, care instituie prezumţia de proprietate rezultată din înscrierea în cartea funciară (art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi respectiv art. 900 C. civ. 2009) şi cărora instanţele de fond le-au dat curs atunci când au respins acţiunea în revendicare cu argumentul că dreptul pârâtei este preferabil, fiind singurul înscris în cartea funciară.

De aceea, nu poate fi reţinut un viciu referitor la argumentarea criticată a instanţei de apel, raţionamentul juridic ce a stat la baza sa putând fi cu uşurinţă identificat şi cenzurat, ceea ce înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă dezvoltă argumente care, în esenţă, tind la fundamentarea concluziei că aceasta nu şi-a exprimat voinţa de a înstrăina proprietatea asupra imobilelor revendicate către Universitatea Tibiscus la momentul încheierii protocolului de predare a bunului.

Or, acestea sunt chestiuni care privesc interpretarea voinţei părţilor la momentul încheierii unui act juridic şi ele rezultă din verificarea conţinutului probelor administrate în cauză; de aceea, ele sunt excluse de la controlul judiciar pe calea recursului, rezervat exclusiv cauzelor de nelegalitate expres şi limitativ enumerate de lege.

În schimb, în exercitarea atribuţiei legale de devoluare a cauzei în fapt şi în drept, prevăzută de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel a observat că probele administrate nu susţin teza recurentei, respectiv a intenţiei de a transmite numai un drept de folosinţă asupra bunurilor imobile şi nu însuşi a dreptului de proprietate, mai ales în condiţiile în care protocolul în discuţie consemnează că este încheiat în baza Hotărârii autentificate nr. x, ce provine de la reclamantă, iar acest din urmă act juridic (ce ar fi putut aduce lămuriri suplimentare referitoare la atitudinea subiectivă a părţii) nu a fost depus la dosar de reclamantă.

În consecinţă, în privinţa chestiunii existenţei unei voinţe de a înstrăina bunurile revendicate, controlul judiciar este limitat la observarea realizării unei analize complete şi pertinente de către instanţa de apel a probelor administrate, fără a se identifica vicii în conţinutul raţionamentului juridic şi nici alte motive de nelegalitate, cu atât mai puţin dintre cele care pot fi încadrate în art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Susţinând încălcarea art. 481 C. civ. 1864 la data încheierii protocolului în discuţie, recurenta argumentează că, prin edictarea Legii nr. 484/2002, a avut loc în realitate o privare de proprietate ce nu îndeplineşte cerinţele normei evocate, deoarece în absenţa voinţei sale exprimate legal de a înstrăina, acesta este efectul legii respective.

Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 484/2002 privind înfiinţarea Universităţii Tibiscus,din Timişoara: "(1) Universitatea înfiinţată dispune de patrimoniu propriu, înscris în anexa care face parte integrantă din prezenta lege. (2) Patrimoniul prevăzut în anexă este proprietatea Universităţii "Tibiscus" din Timişoara prin efectul legii.", anexa indicată cuprinzând la pct. I.B. imobilele revendicate în cauză.

Mai mult, nota inserată la finalul legii consemnează că "Prezenta anexă are la bază protocolul de predare-primire a patrimoniului dintre Uniunea Fundaţia " augusta" din Timişoara şi Universitatea "Tibiscus" din Timişoara, care se înfiinţează prin lege."

Faţă de acestea, calificarea legii ca având un efect privativ de proprietate nu poate fi primită, în coordonatele în care instanţele de fond au considerat protocolul a fi expresia voinţei de transmitere a bunurilor către Universitatea ce se înfiinţa (plecând de la dispoziţia cuprinsă în art. II al actului: "Uniunea Fundaţia augusta predă conform Hotărârii autentificate sub nr. x/29 nov 2001 (anexa 1 la prezentul Protocol), definitiv şi irevocabil, cu titlu gratuit, sub condiţie suspensivă, respectiv intrarea în vigoare a legii de înfiinţare a instituţiei de învăţământ superior, baza materială afectată procesului de învăţământ, formată din bunurile mobile şi imobile enumerate în fişa de inventariere (anexa nr. 2 la prezentul Protocol) către instituţia de învăţământ superior Universitatea "Tibiscus" din Timişoara").

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, s-a reţinut existenţa voinţei sale de a transmite Universităţii imobilele în litigiu şi această chestiune exclude aplicarea art. 481 C. civ. 1864.

Se mai reproşează Curţii de apel în cadrul criticilor întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. că nu s-a dat prioritate principiilor prior tempore, potior jure şi nemo dat quod non habet, dar cu privire la această chestiune Înalta Curte observă că regula prior tempore potior jure se aplică în concursul dintre doi titulari diferiţi ai dreptului de proprietate care au un autor comun.

Or, dacă bunul a trecut de la Fundaţia augusta la Universitatea Tibiscus în temeiul Hotărârii autentificate sub nr. x/2001 şi al Protocolului ce i-a urmat, iar Universitatea l-a înstrăinat apoi prin vânzare pârâtei intimate, rezultă că în cauză nu se regăseşte ipoteza premisă a aplicării regulii invocate de recurenta-reclamantă, deoarece reclamanta şi pârâta nu au un autor comun.

În ceea ce priveşte regula nemo dat quod non habet, ea putea fundamenta o cerere care să aibă ca obiect nevalabilitatea transmiterii bunului de la Universitate la pârâta A. S.R.L., dar o asemenea solicitare nu face obiectul învestirii instanţei.

În schimb, contrar susţinerilor recurentei, conflictul dedus judecăţii, ce presupune compararea titlurilor de proprietate ale reclamantei şi al pârâtei terţ subdobânditor cu titlu oneros al imobilului, este guvernat de regula aplicată corect de instanţele de fond, aceea a înscrierii în cartea funciară, care dă prevalenţă titlului pârâtei.

Mai arată recurenta sub cazul de casare ce sancţionează greşita aplicare a regulilor de drept material că în mod greşit i s-a reproşat că nu a produs o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nevalabilitatea transmisiunii bunurilor către Universitate şi că restrângerea acestei posibilităţi (de a invoca numai pe cale de acţiune şi nu şi pe cale de excepţie nevalabilitatea transmisiunii) este nelegală, mai ales cât timp excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauza de faţă a fost respinsă ca inadmisibilă.

Înalta Curte observă, pe de-o parte, că în cadrul acţiunii în revendicare cerinţa desfiinţării titlului uneia dintre părţi nu este obligatorie, revendicarea neexcluzând existenţa a două titluri de proprietate valabile; cu toate acestea, deoarece argumentarea Curţii de apel nu este determinantă în soluţionarea revendicării, chestiunea nu afectează celelalte coordonate – corecte – în care pricina a fost soluţionată.

Pe de altă parte, împrejurarea respingerii cu caracter definitiv a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 484/2002 se impune instanţelor care soluţionează cauza pe fond, fără vreo altă observaţie, iar măsura nu poate fi reevaluată în prezenta cale de atac, astfel încât linia de argumentaţie ce priveşte incidentul sesizării Curţii Constituţionale nu este relevantă în economia prezentului recurs.

Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 565 C. civ. 2009 ("În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară."), recurenta a susţinut că această dispoziţie legală nu este aplicabilă cauzei, faţă de dispoziţiile tranzitorii ale art. 56 din Legea de punere în aplicare a C. civ., nr. 71/2011.

Înalta Curte observă că, potrivit art. 56 alin. (1) LPA, în forma modificată prin Legea nr. 60/2012, "Dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ - teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Or, prevederile art. 565 C. civ. fac vorbire despre dovada dreptului de proprietate şi nu se referă la efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, astfel încât ele nu sunt înlăturate de la aplicare de textul din legea de punere în aplicare invocat.

În schimb, relevante pentru soluţionarea cauzei de faţă sunt dispoziţiile art. 900 C. civ. 2009, care sunt aplicabile efectelor înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei (ce a dobândit imobilul în anul 2014 şi al cărei drept a fost înscris în cartea funciară ulterior acestui moment) faţă de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 71/2011: "Dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.."

Potrivit art. 900 C. civ.: "(1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.(2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. (3) Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare."

Cu privire la art. 900 C. civ., reclamanta recurentă a susţinut greşita interpretare a normei în sensul că prezumţia de proprietate rezultată din text ar avea caracter absolut, afirmând astfel caracterul relativ al prezumţiei legale.

În acord cu recurenta, Înalta Curte constată că natura juridică a prezumţiei instituite prin art. 900 C. civ. este una relativă, însă nu rezultă din hotărârile instanţelor de fond şi nici din dezvoltarea criticilor din recurs că o atare prezumţie a fost răsturnată în condiţiile legii.

Dimpotrivă, actul juridic în temeiul căruia pârâta a dobândit imobilul în anul 2014 este prezumat valid până la desfiinţarea sa, iar susţinerile recurentei deferitoare la inexistenţa unei operaţiuni juridice valabile de transmitere a imobilelor din patrimoniul său către Universitatea Tibiscus au fost deja înlăturate, după cum rezultă din cele ce preced.

Prin urmare, eroarea de argumentare a instanţei de apel este lipsită de efecte juridice, astfel încât ea nu este de natură a atrage nelegalitatea deciziei recurate.

În consecinţa ineficienţei argumentelor recurentei în sensul că dreptul de proprietate nu a fost transmis Universităţii, rezultă şi netemeinicia argumentelor care valorifică existenţa titlurilor de proprietate prin care reclamanta a dobândit bunurile imobile revendicate; validitatea lor nu a fost contestată, dar după înstrăinarea bunurilor, aceste titluri nu pot fundamenta o acţiune în revendicare a aceloraşi bunuri de la terţul dobânditor, pârâta A. S.R.L..

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Uniunea Fundaţia augusta împotriva încheierii din 9 martie 2021 şi a deciziei nr. 44 din 23 martie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. şi intimata-chemată în garanţie Universitatea Tibiscus Timişoara.

Obligă pe recurenta reclamantă la plata sumei de 8.741 RON, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.