Civil tort claim for 1989 revolution injuries barred by pre-1990 prescription; imprescriptibility of crimes against humanity does not extend to civil liability

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 8 ianuarie 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 192, art. 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în acţiune.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 885 din 12 mai 2021 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă a fost respinsă excepţia netimbrării cererii.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 228 din 28 octombrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a analizat raportul dintre dispoziţiile legii vechi şi ale celei noi, susţinând greşit că ar fi invocat în mod nejudicios dispoziţiile legale privind prescripţia, din perspectivă temporară, dar şi faptul că premisa de la care s-a plecat cu analiza cauzei ar fi una greşită.

În opinia recurentei-reclamante, curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile.

A menţionat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, au formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie.

În acest sens, a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.

A subliniat că abia odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speţă, coordonarea acţiunii a fost făcută de preşedintele B..

În opinia recurentei-reclamante, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai susţinut şi faptul că, în condiţiile în care au arătat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui act normativ.

A mai arătat şi că inclusiv instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 8 ianuarie 2021, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a adus critici cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a constatării de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a rănirii acestora, prin împuşcare, în timpul Revoluţiei Române din 1989.

Astfel, recurenta-reclamantă, în esenţă, a considerat că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1394 C. civ., că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiunii contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripţie în cauză a început să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014

Sub acest aspect, în speţă, instanţa de apel a stabilit legea aplicabilă litigiului, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., concluzionând că, fiind vorba despre o prescripţie începută şi împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009.

Ulterior, instanţa de apel a analizat dacă, în speţă, este sau nu incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportându-se la situaţia de fapt stabilită şi la dispoziţiile legale a căror incidenţă a reţinut-o în cauză, cercetând şi dacă a operat sau nu o întrerupere a termenului de prescripţie şi înlăturând argumentat susţinerile recurentei-reclamante privind extinderea aplicării termenul de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă, arătând că are relevanţă natura dreptului valorificat prin acţiunea civilă, iar nu izvorul acestuia.

Referitor la dreptul material incident şi la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat de instanţa de apel, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, nefiind de natură a determina concluzia nelegalităţii deciziei recurate.

Astfel, recurenta-reclamantă a iniţiat prezentul demers judiciar la 8 ianuarie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea, prin împuşcare, cu prilejul participării la Revoluţia Română din 1989.

Contrar apărărilor recurentei-reclamante şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la 8 ianuarie 2021, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Susţinerii recurentei-reclamante potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluţiei de clasare din dosarului penal nr. x/2014, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a arătat, în mod expres, că represiunea a fost coordonată de către B. şi, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către parte; toate aceste elemente contrazic susţinerile recurentei-reclamante cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Ca atare, acest moment nu este cel indicat de către recurenta-reclamantă, prin raportare la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 şi 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispuse în dosarul penal menţionat şi la care recurenta-reclamantă se raportează permanent în apărările formulate.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că, întrucât identificarea persoanei responsabile direct de săvârşirea în concret a faptei ilicite, rănirea recurentei-reclamante prin împuşcare, este imposibil de determinat, precum şi având în vedere şi împrejurarea că împuşcarea recurentei-reclamante a fost făcută de către forţele armate care au acţionat la comanda şi ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acţiona pentru repararea prejudiciului.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante prin care aceasta a susţinut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătând că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel a reţinut în mod legal faptul că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, prescripţia incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi nu celor din noul C. civ. şi, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu sunt aplicabile litigiului pendinte.

Prin urmare, în speţă, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce priveşte faptele invocate nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, prescripţia dreptului la acţiune în faţa instanţei civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite invocate de către recurenta-reclamantă.

În aceste circumstanţe, sub imperiul reglementărilor legale incidente speţei, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii, iar ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, şi nu izvorul acestuia.

Prin prezentul demers judiciar, recurenta-reclamantă, solicitând obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale şi materiale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea în timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989, tinde a valorifica un drept patrimonial supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanităţii.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă [art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (3)], aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, iar termenul de prescripţie este de 3 ani.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot primi finalitatea urmărită de către recurenta-reclamantă, susţinerile acesteia prin care se afirmă că instanţa de apel al fi reţinut în mod greşit invocarea atât a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, cât şi a celor cuprinse în noul C. civ. privitoare la prescripţie, precum şi că s-ar fi reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Astfel, instanţa de apel a înlăturat susţinerile recurentei-reclamante privind aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 1394 C. civ., apreciindu-le a fi lipsite de fundament legal, aspect din care rezultă fără dubiu împrejurarea că instanţa de apel a reţinut invocarea de către părţi a normelor cuprinse în noul C. civ. şi nu pe cele ale reglementării anterioare, privind prescripţia, cuprinse în Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, se poate constata că în mod clar instanţa de apel a identificat critica recurentei-reclamante, reţinând că, în opinia acesteia, în cauză sunt incidentele dispoziţiile C. civ., şi nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

Totodată, instanţa de apel nu a reproşat recurentei-reclamante faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia, ci a reţinut că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat repararea pagubei de către intimatul-pârât Statul Român, în considerarea calităţii acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., ca argument al faptului că aceasta a cunoscut pe cel responsabil de ordonarea reprimării manifestanţilor la nivelul anului 1989, respectiv că a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască anterior momentului comunicării ordonanţei de clasare pe cel vinovat de producerea prejudiciului şi pe cel ţinut să îl repare pentru acesta.

Ca atare, aceste susţineri ale recurentei-reclamante nu se verifică raportat la considerentele deciziei recurate şi nu sunt de natură a determina concluzia încălcării vreunor dispoziţii de drept material de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând legalitatea validării de către instanţa de apel a soluţiei tribunalului de respingere ca prescrisă a acţiunii recurentei-reclamante, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantei.

Faţă de soluţia dispusă, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă fiind, de fapt, parte căzută în pretenţii şi care nu este îndreptăţită la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2022.