Demolition of buildings under annulled permits: non-fulfillment of tort damage requirement and inapplicability of administrative servitude to extend limitation period.

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la data de 25 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., să fie obligaţi pârâţii la demolarea lucrărilor realizate nelegal la imobilele-blocuri de locuinţă D+P+2E+M executate în baza Autorizaţiilor de construire anulate nr. 866 din data de 7 iunie 2006 şi nr. 960 din data de 19 iunie 2006, situate în str. x, iar în cazul omisiunii îndeplinirii acestei obligaţii, reclamanţii să fie autorizaţi a o aduce la îndeplinire pe cheltuiala pârâţilor; cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2016, reclamanţii au depus la dosarul cauzei cerere de extindere a acţiunii, arătând că înţeleg să îşi extindă acţiunea şi faţă de F., G. şi H.

I.2. Hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 169 din data de 24 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

I.3. Hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca:

Prin sentinţa civilă nr. 7454 din data de 5 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj în soluţionarea conflictului negativ de competenţă:

Prin sentinţa civilă nr. 151/F/CC/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect obligaţie de a face, în favoarea Tribunalului Cluj.

I.5. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă:

Prin încheierea din şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2017, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi E., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei H., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a unit cu fondul excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 195 din data de 11 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor.

A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

A respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., H., F. şi G.. A obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtului D. suma de 5.000 RON, cheltuieli de judecată. A luat act că pârâta H. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 29 din data de 4 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 195 din data de 11 aprilie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

A respins apelurile incidente declarate de pârâţii H., D. şi E. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 195 din data de 11 aprilie 2019 ambele pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs principal reclamanţii A., B. şi C., iar pârâta H., societate în faliment, prin lichidator judiciar I., a formulat recurs incident.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul principal formulat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C.:

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la soluţia dată apelului principal şi, în consecinţă:

- în principal, să se dispună trimiterea spre rejudecare a apelului curţii de apel, raportat la nesoluţionarea fondului cererii de apel;

- în subsidiar, admiterea cererii de apel şi, astfel, să se dispună înlocuirea considerentelor referitoare la fapta ilicită şi schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată, potrivit celor arătate în cerea de recurs.

Au precizat că solicită acordarea de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în esenţă, au susţinut următoarele:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Instanţa de apel nu a analizat fapta ilicită constând în nerespectarea prevederilor autorizaţiei de construire:

- efectele anulării unei autorizaţii nu "absorb" efectele construirii cu nerespectarea autorizaţiei, tocmai pentru că este vorba despre două fapte diferite, sancţionate distinct; potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, constituie contravenţie atât executarea fără autorizaţie a construcţiilor, dar şi executarea cu nerespectarea prevederilor autorizaţiilor de construire, iar, conform art. 12 din acelaşi act normativ, dar şi raportat la art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, autorizaţiile de construire emise cu încălcarea prevederilor legale pot fi anulate de către instanţele de contencios administrativ; este evident că în viziunea legiuitorului aceste fapte sunt diferite şi, prin urmare, era necesară analizarea distinctă a celor două fapte;

- întinderea demolării este diferită în cazul celor două fapte ilicite: edictarea construcţiei în baza unei autorizaţii nelegale conduce la o demolare integrală a construcţiei, pe când executarea unor lucrări cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei atrage demolarea parţială, doar a acelor lucrări care nu au intrat în obiectul autorizaţiei; şi-au limitat cererea de demolare doar la acele lucrări care nu respectă prevederile autorizaţiilor de construire; era necesar să fie determinat dacă există o astfel de faptă ilicită, pentru a se putea dispune asupra demolării construcţiei;

- în ceea ce priveşte completarea raportului de expertiză în construcţii, respectiv efectuarea unei expertize în evaluare imobiliară, teza probatorie era legată tocmai de identificarea clară a lucrărilor realizate cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei de construire; nu au fost administrate probe în apel raportat la fapta ilicită constând în nerespectarea prevederilor autorizaţiei de construire, iar instanţa a reţinut că "având în vedere probaţiunea deja administrată la fondul cauzei şi motivele invocate atât în acţiune, cât şi în apel".

În concluzie, raportat la soluţia de respingere a probei cu expertiza în construcţii, dar şi neanalizarea faptei ilicite constând în nerespectarea prevederilor autorizaţiei în construcţii, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în egală măsură, raportat la raţionamentul instanţei pentru care această faptă nu a fost analizată, este incident şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel aplicând greşit prevederile art. 1, art. 8 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 988 vechiul C. civ. şi art. 26 din Legea nr. 50/1991.

Instanţa nu a analizat prejudiciul care le-a fost produs sub toate aspectele invocate, respectiv în ceea ce priveşte puterea de lucru judecat vizând vătămarea acestora:

- în analiza condiţiei legate de prejudiciu, curtea de apel a reluat raţionamentul tribunalului şi s-a referit punctual la accesul dificil al mijloacelor auto, încălcarea intimităţii, suprasolicitarea reţelei de canalizare şi de alimentare cu apă, îngustarea părţi carosabile, aglomerarea creată; or, au invocat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra existenţei unei puteri de lucru judecat în ceea ce priveşte vătămarea - nici tribunalul şi nici curtea de apel nu s-au pronunţat asupra acestei chestiuni, deşi a fost invocată ca motiv de apel;

- raportat şi la soluţia de respingere a cererii privind expertiza în evaluare imobiliară, instanţa de apel nu a analizat prejudiciul constând în încălcarea dreptului de proprietate (sub aspectul scăderii valorii imobilelor pe care le deţin), respectiv a raporturilor de vecinătate.

Instanţa şi-a fundamentat soluţia pe probe care nu au fost administrate în acest doar:

- curtea de apel a reţinut că "probaţiunea administrată a relevat şi instanţa a reţinut că reclamanţii, din dorinţa de a-şi mări suprafaţa curţilor, au mutat gardurile spre stradă cu câte 1,37 m, anterior datei edificării construcţiilor", or, în faţa instanţei de fond nu a fost administrată vreo probă care să probeze acest aspect, fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 Cod procedură.

În consecinţă, prin faptul că nu a analizat aceste aspecte, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Temeiul juridic al acţiunii:

- nu au renunţat niciodată expres sau tacit la temeiul juridic al încălcării unor servituţi administrative; acest temei juridic a fost invocat prin precizarea de acţiune depusă la dosar;

- din moment ce au învestit instanţa cu un dublu temei juridic, aceasta era ţinută să le analizeze pe ambele, în lipsa unei cereri exprese de renunţare formulată în condiţiile art. 408 şi urm. C. proc. civ.

- pentru a se reţine incidenţa prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul trebuia să pună în discuţie această recalificare a temeiului juridic al cererii, raportat la o presupusă incompatibilitate între cele două sau la presupusa renunţare la acest temei - a atare punere în discuţie nu a avut loc nici în faţa primei instanţei şi nici în faţa instanţei de apel;

- lipsa unei reglementări generale cu privire la servitutea administrativă sau a unei definiţii cu privire la aceasta nu o face inexistentă, ea fiind o formă a obligaţiilor impuse în interesul public proprietarilor de imobile;

- servitutea administrativă, în această materie, reprezintă toate regulile sau interdicţiile de construire impuse proprietarului unui imobil;

- atâta vreme cât normele de urbanism au instituit în sarcina proprietarilor pârâţi mai multe reguli/interdicţii de construire, se bucură de o servitute legală, administrativă care grevează imobilele în speţă;

- aceste servituţi sunt un veritabil accesoriu al dreptului lor de proprietate, astfel că acţiunea care tinde la protejarea respectării servitutii administrative este o acţiune reală, prescriptibilă în 30 de ani, în conformitate cu prevederile art. 1890 din vechiul C. civ.

- contrar susţinerilor instanţei, prin alegerea celor două temeiuri juridice nu a avut loc o încălcare a principiul "electa una via", având în vedere că acestea sunt compatibile.

Raportat la motivarea curţii de apel cu privire la calificarea temeiului juridic al cererii, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa aplicând greşit prevederile art. 586 şi 1890 din vechiul C. civ. şi art. 22 C. proc. civ.

Îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale:

- în ceea ce priveşte fapta ilicită, solicită a se avea în vedere cele arătate anterior în combaterea raţionamentului curţii de apel sub acest aspect;

- referitor la prejudiciu, pe lângă faptul că instanţa de apel nu a analizat toate motivele invocate în dovedirea condiţiei prejudiciului, aceasta a apreciat greşit prevederile art. 998 din vechiul C. civ., art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., raportat la modalitatea de analiză a prejudiciului;

- prin omisiunea de analiza şi de a se pronunţa asupra incidenţei autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 84/2008 a Tribunalului Cluj, respectiv a sentinţei nr. 3399/2016 a aceleiaşi instanţe, sunt incidente şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

- instanţa nu a avut în vedere existenţa unei puteri de lucru judecat în ceea ce priveşte prejudiciul;

- sursele multiple ale unui prejudiciu nu conduc la exonerarea de răspundere;

- atât tribunalul, cât şi curtea de apel au aplicat greşit prevederile art. 998 din vechiul C. civ. atunci când au apreciat că un prejudiciu cu mai multe surse sau prejudicierea mai multor persoane exonerează de răspundere pe autorii faptei ilicite; această împrejurare nu conduce nici la înlăturarea legăturii de cauzalitate;

- în ceea ce priveşte prejudiciul care le-a fost cauzat, arată că existenţa acestuia a fost constatată prin probele administrate în faţa instanţei.

În concluzie, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 998 din vechiul C. civ., astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Soluţia de admitere a prescripţiei:

- acţiunea pe care au formulat-o a avut un dublu temei juridic: încălcarea unor servituţi administrative, respectiv întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale; dacă ne raportăm la primul temei juridic, ţinând seama că respectarea servituţii administrative este un accesoriu al dreptului de proprietate, acţiunea care tinde la protejarea acestui drept este o acţiune reală, prescriptibilă în 30 de ani;

- în subsidiar, chiar dacă instanţa ar aprecia că în speţă este aplicabil un termen de 3 ani, acţiunea pe care au formulat-o în data de 14 august 2009, ulterior constatării nelegalităţii PUD şi a anulării autorizaţiei de construcţie obţinute de soţii Prunean, a fost întreruptivă de prescripţie, chiar dacă ea a fost respinsă, raportat la prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ., întrucât noua acţiune privind demolarea, din 25 septembrie 2015, a fost formulată în termen de 6 luni de la respingerea ca inadmisibilă a primei acţiuni;

- în acest context, trebuie observat că art. 2539 alin. (2) noul C. civ. nu impune ca noua acţiune să fie formulată între aceleaşi părţi, întrucât el vizează tocmai situaţia în care prima acţiune a fost respinsă, anulată sau perimată, reclamantul având posibilitatea de a formula o nouă acţiune, tocmai pentru că nu a stat în pasivitate, astfel că, sancţiunea prescripţiei nu ar trebui să i se aplice;

- textul nu se aplică doar prescripţiilor care au început să curgă după intrarea în vigoare noului C. civ. potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau arbitrară introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

- cazul de întrerupere se aplică şi pentru prescripţiile începute sub Decretul nr. 167/1958, fiind o excepţiei de la prevederile art. 6 alin. (4) noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011;

- în ceea ce o priveşte pe pârâta E., dar şi pe ceilalţi pârâţi (F. şi K.), indiferent dacă instanţa ar aprecia că acesteia i s-ar aplica vechiul C. civ. şi Decretul nr. 167/1958 sau noul C. civ., concluziile sunt aceleaşi, prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ. aplicându-se în consecinţă;

- această concluzie este susţinută şi de existenţa unei obligaţii solidare între soţii Prunean, având în vedere că ei au deţinut în coproprietate devălmaşă terenurile şi construcţiile edificate nelegal;

- relevante sunt şi prevederile art. 1002, art. 1003, art. 1039, art. 1045 şi art. 1049 C. civ.

- indiferent dacă în ceea ce le priveşte pe pârâtele E. şi H. ar fi aplicabil vechiul C. civ. coroborat cu prevederile decretului în materie de prescripţie sau ar fi aplicabil noul C. civ., întrucât este vorba despre o solidaritate pasivă, acţiunea formulat împotriva pârâtului Prunean a întrerupt prescripţia şi faţă de acesta;

- trebuie făcută diferenţa între necesitatea ca acesta să figureze ca parte în procesul privind demolarea şi efectul întreruptiv al prescripţiei - în primul caz fiind vorba despre opozabilitate;

- efectul întreruptiv al prescripţiei, aşa cum prevăd atât vechiul C. civ., cât şi noul C. civ., nu depinde de chemarea sau nu în judecată a părţii, ci, din contră, acţiunea împotriva unui codebitor întrerupe prescripţia faţă de toţi;

- în ceea ce o priveşte pe pârâta H., aceasta a devenit proprietar doar în 2015, mult după ce au formulat prima acţiune, astfel că această parte a fost chemată în judecată abia după ce s-a transmis dreptul de proprietate; societatea are calitatea de succesor cu titlul particular, preluând situaţia juridică a vânzătorului, în ceea ce priveşte bunul, iar prezenţa sa în proces se justifică tocmai raportat la faptul că hotărârea de demolare trebuie să îi fie opozabilă.

II.1.2. Recursul incident formulat de recurenta-pârâtă H., societate în faliment, prin lichidator judiciar As set J.:

Recurenta-pârâtă H. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului incident şi respingerii cererii de chemare în judecată.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

- decizia instanţei de apel a fost rezultatul eronatei aplicări a prevederilor de drept material în ceea ce priveşte criticile expuse cu ocazia apelului incident, respectiv a art. 36 C. proc. civ., a prevederilor Legii nr. 50/1991 şi a dispoziţiilor incidente privind răspunderea civilă delictuală;

- contrar celor reţinute de instanţa de apel, simpla sa calitate de actual proprietar nu justifică reţinerea calităţii sale procesuale pasive şi, prin urmare, nu poate fi obligată la repararea prejudiciului reclamat în cauză;

- se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pe care a invocat-o;

- cu privire la inadmisibilitatea acţiunii reclamanţilor, a invocat-o în raport de prevederile art. 32 din Legea nr. 50/1991 - instanţa de fond a respins-o în mod injust prin încheierea de şedinţă din data de 23 noiembrie 2016, soluţie menţinută de instanţa de apel prin decizia nr. 29/2021;

- prin decizia civilă nr. 326A/2015, pronunţată în dosarul nr. x/2009, instanţa a stabilit faptul că recurenţilor-reclamanţi le era deschisă calea acţiunii în demolare, reglementată de art. 32 din Legea nr. 50/1991, această acţiune nefiind prerogativa exclusivă a autorităţilor locale;

- raportat la considerentele deciziei anterior menţionate, ce are autoritate de lucru judecat, părţile adverse aveau posibilitatea de a apela în mod exclusiv la procedura specială, iar nu la formularea unui demers juridic având ca temei procedura generală, în baza răspunderii civile delictuale;

- având în vedere că recurenţii-reclamanţi au uzat de această procedură în cadrul dosarului nr. x/2009, aceştia nu mai putea recurge la o procedură judiciară având aceeaşi finalitate;

- referitor la fapta juridică ilicită, consideră că, în măsura în care soluţia instanţei de apel este menţinută cu privire la prescripţia extinctivă, nu se mai impune analiza acestui element în ceea ce o priveşte,

- atât prima instanţă, cât şi curtea de apel au reţinut existenţa faptei ilicite raportat la faptul că autorizaţiile de construire au fost anulate irevocabil prin decizia civilă nr. 610 din data de 11 februarie 2019 - acest aspect nu poate constitui un argument în sensul reţinerii existenţei unei fapte juridice ilicite în sarcina sa;

- nu a edificat imobilele a căror demolare se solicită, dobândind cu bună-credinţă un drept de proprietate asupra construcţiilor înscrise provizoriu în cartea funciară, sub condiţia recepţiei lucrărilor;

- aceleaşi concluzii se impun şi cu privire la existenţa unui raport de cauzalitate, respectiv a vinovăţiei;

- în sarcina sa nu se poate reţine îndeplinirea niciunei condiţii dintre cele ale răspunderii civile delictuale;

- măsura solicitată nu este una proporţională raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa proporţionalităţii fiind imperativă.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la recursul principal, formulată în termen legal, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia, pe cale de excepţie, ca fiind inadmisibil, iar, pe fond, ca neîntemeiat.

Totodată, a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că, prin calea de atac formulată, recurenţii-reclamanţi au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în mod pur formal, în realizate, ceea ce urmăresc aceştia fiind o reapreciere a stării de fapt, ceea ce nu poate primit prin formularea acestei căi extraordinare de atac. Ca atare, a apreciat că susţinerile recurenţilor-reclamanţi nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege.

Pe fondul recursului, a apreciat că acesta este neîntemeiat şi a combătut cele arătate de recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare la recursul incident.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamanţii A., B. şi C. şi recursul incident declarat de pârâta H. prin lichidator I.. împotriva deciziei nr. 29 din 4 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 10 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin primul motiv de recurs invocat se susţine incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu ar fi analizat fapta ilicită constând în nerespectarea prevederilor autorizaţiei de construire. Recurenţii consideră că efectele anulării unei autorizaţii nu "absorb" efectele construirii cu nerespectarea autorizaţiei, tocmai pentru că este vorba despre două fapte diferite, sancţionate distinct, şi, prin urmare, era necesară analizarea distinctă a celor două fapte; de asemenea, se arată că era necesar ca instanţa să fi determinat dacă există o astfel de faptă ilicită, pentru a se putea dispune asupra demolării construcţiei.

Susţinerea nu este fondată. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate invocat, este necesar a fi aplicabilă una din cele două ipoteze, fie să fie vorba despre o hotărâre care nu este deloc motivată, fie despre una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, se constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel că nu sunt fondate criticile învederate sub acest aspect.

Motivarea hotărârii recurate este clară, precisă şi inteligibilă, nu se rezumă la o înşiruire de fapte şi argumente, se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Astfel cum s-a arătat, instanţa de apel nu avea obligaţia de a analiza fiecare dintre argumentele invocate de părţi, fiind necesară şi suficientă examinarea acelora care sunt relevante pentru pronunţarea soluţiei în cauză.

Cu toate acestea, se constată că instanţa de apel a analizat şi această susţinere a recurenţilor privind existenţa a două pretinse fapte ilicite – ridicarea construcţiilor în baza unor autorizaţii de construire anulate şi ridicarea construcţiilor cu nerespectarea autorizaţiilor de construire.

Or, în urma acestei evaluări, curtea de apel, cu respectarea silogisemlor logicii juridice şi a dispoziţiilor legale ce guvernează efectele nulităţii, a conchis în mod corect că edificarea unei construcţii cu nerespectarea autorizaţiei nu poate avea existenţă de sine stătătoare în condiţiile în care autorizaţia de construire a fost anulată, sancţiunea anulării având efecte ex tunc, deci, retroactive; prin urmare, s-a reţinut corect că efectele nerespectării celor două autorizaţii de construire la momentul edificării construcţiilor au fost "absorbite" de aplicarea judiciară a sancţiunii anulării autorizaţiilor.

De altfel, se apreciază că atare critică în recurs este şi lipsită de interes pentru recurenţi, întrucât instanţa de apel, în analiza cerereii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, a reţinut existenţa faptei ilicite (edificarea construcţiilor în baza unor autorizaţii anulate), dar nu a putut constata îndeplinirea cerinţei prejudicierii reclamanţilor prin fapta ilicită reţinută.

În privinţa incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1, art. 8 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 988 vechiul C. civ. şi art. 26 din Legea nr. 50/1991.

Înalta Curte apreciază că nu se justifică susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa nu ar fi analizat prejudiciul care le-ar fi fost fost produs, respectiv în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat vizând vătămarea acestora.

Raportat la motivarea curţii de apel cu privire la calificarea temeiului juridic al cererii, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aşa cum susţin recurenţii, întrucât instanţa a aplicat în mod corect prevederile art. 586 şi 1890 din vechiul C. civ. şi art. 22 C. proc. civ.

Astfel, în contextul operaţiunii de interpretare a dispoziţiilor legale, instanţa, în raport de cadrul procesual şi de scopul urmărit de reclamanţi prin promovarea acţiunii deduse judecăţii (demolarea celor două construcţii), a procedat la calificarea acţiunii ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998 şi următoarele C. civ., raportându-se şi la cele anterior dezlegate în litigiul din dosarul nr. x/2009, înregistrat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca. Contrar susţinerilor recurenţilor, Curtea de apel a procedat la o corectă aplicare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dar şi a celor de la art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, în ceea ce priveşte determinarea temeiului juridic aplicabil pretenţiilor deduse judecăţii.

Curtea de apel a constatat, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, neîndeplinirea cumulaativă a tutror condiţiilor răspunderii civile delictuale (în speţă, absenţa prejudiciului, întrucât analiza legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei, nu s-a mai impus), neputând fi primite criticile privind faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat toate motivele invocate în dovedirea condiţiei prejudiciului, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 998 din vechiul C. civ., art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte reţine că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură (aplicabil în situaţia în care instanţa ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii), aşa cum susţin recurenţii reclamanţi, neputând fi vorba de o astfel de încălcare de către curtea de apel care ar fi constatat că "probaţiunea administrată a relevat şi instanţa a reţinut că reclamanţii, din dorinţa de a-şi mări suprafaţa curţilor, au mutat gardurile spre stradă cu câte 1,37 m, anterior datei edificării construcţiilor", întrucât un astfel de considerent nu este de natură a-i prejudicia în vreun fel pe recurenţi; de altfel, aceasta este o chestiune ce vizează elemente de fapt ale cauzei, precum şi chestiuni ce privesc aprecierea probelor cauzei, aspect ce nu pot fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate propriu căii extradodinare de atac a recursului.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a pretins că este incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin prisma interpretării nelegale a prevederilor art. 2539 alin. (2) noul C. civ., precizându-se, pe de o parte, că acţiunea formulată a avut un dublu temei juridic: încălcarea unor servituţi administrative (acţiunea care tinde la protejarea acestui drept fiind, în susţinerea recurenţilor, o acţiune reală, prescriptibilă în 30 de ani, în aplicarea art. 1890 din vechiul C. civ.), respectiv întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale; pe de altă parte, că, în subsidiar, chiar dacă instanţa ar aprecia că în speţă este aplicabil un termen de 3 ani, acţiunea pe care au formulat-o în data de 14 august 2009, ulterior constatării nelegalităţii PUD şi a anulării autorizaţiilor de construire obţinute de soţii Prunean, a fost întreruptivă de prescripţie, chiar dacă ea a fost respinsă, raportat la prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ.

Susţinerile nu pot fi primate, întrucât Curtea de Apel Cluj a constatat că în cauză este incident art. 2539 alin. (2) Noul C. civ., prin raportare la existenţa litigiului înregistrat sub nr. x/2009 –acţiunea reclamanţilor L., B. şi C. împotriva pârâtului

D., privind obligarea pârâtului la desfiinţarea celor două imobile blocuri de locuinţe, iar în caz de refuz, autorizarea ca desfiinţarea să fie realizată de către o terţă persoană, pe cheltuiala pârâtului. Acest litigiu a fost soluţionat irevocabil, în al doilea ciclu procesual, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, prin sentinţa civilă nr. 10733/21.10.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin respingerea apelului (decizia civilă nr. 326/A/27.03.2015 a Tribunalului Cluj) şi irevocabilă prin anularea recursului ca netimbrat (decizia civilă nr. 407/R/11.09.2015 a Curţii de Apel Cluj).

Se observă că în mod corect, la termenul de judecată din data de 21.01.2021, Curtea de apel a pus în discuţia părţilor actul normativ incident în cauză în materia prescripţiei extinctive, faţă de prevederile art. 6 alin. (4) Noul C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi de dezlegările date prin Decizia nr. 1/2014 pronunţată în recurs în interesul legii, faţă de pârâţii E. şi S.C. H. S.R.L, care nu au avut calitatea de părţi în dosarul nr. x/2009. Curtea de apel a constatat astfel că, în raport de aceşti doi pârâţi, care nu au avut calitatea de părţi în litigiul anterior, respins ca inadmisibil, nu sunt incidente prevederile art. 2539 alin. (2) Noul C. civ. (în temeiul art. 203 din Legea nr. 71/2011), astfel că, faţă de ei, termenul de prescripţie – care a început să curgă la data de 11.02.2009 – s-a împlinit la 11.02.2012, potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 3, art. 7, art. 8, art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, nu pot fi reţinute criticile privind faptul că prevederile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau arbitrară introduse după intrarea în vigoare a C. civ., că acel caz de întrerupere se aplică şi pentru prescripţiile începute sub Decretul nr. 167/1958, fiind o excepţie de la prevederile art. 6 alin. (4) noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011; totodată, s-a reţinut că în ceea ce o priveşte pe pârâta E., dar şi pe ceilalţi pârâţi (F. şi K.), indiferent dacă instanţa ar aprecia că acesteia i s-ar aplica vechiul C. civ. şi Decretul nr. 167/1958 sau noul C. civ., concluziile sunt aceleaşi, prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ., aplicându-se în consecinţă, nefiind relevante nici susţinerile că în cauză ar fi vorba despre o solidaritate pasivă (în sensul că acţiunea formulată împotriva pârâtului D. ar fi întrerupt prescripţia şi faţă de aceasta).

În altă ordine de idei, deşi se susţine că sunt relevante şi prevederile art. 1002, art. 1003, art. 1039, art. 1045 şi art. 1049 C. civ., nu se arată de către recurenţi în mod concret în ce constă relevanţa acestora asupra recursului de faţă.

Cel mult, s-ar putea susţine că, dacă în cauză, prin aplicarea dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ. faţă de pârâtul D., cererea ar fi întemeiată, solidaritatea pasivă a pârâtei E. ar căpăta relevanţă, întrucât, astfel, excepţia prescripţiei nu ar fi putut fi opusă nici pârâtei E..

Cum însă acţiunea în răspundere civilă delictuală s-a dovedit a fi neîntemeiată faţă de pârâtul D., în aplicarea dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ., cererea de chemare în judecată a reclamanţilor a fost în mod legal respinsă ca prescrisă împotriva tuturor pârâţilor cauzei, atât a pârâtului care a participat la judecata anterioară (pentru care a fost analizat posibilul efect întreruptiv al litigiului anterior din dosarul nr. x/2009), cât şi a pârâţilor care nu au fost chemaţi în judecată în litigiul precedent (11.12.2012).

În plus, Înalta Curte reţine că în mod correct instanţa de apel a înlăturat susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind o pretinsă calificare a acestei acţiuni ca o acţiune accesorie unui drept real căreia i-ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1890 din C. civ. din 1864 şi, prin urmare, termenul de 30 de ani, întrucât în dreptul pozitiv nu este identificabilă ficţiunea juridică a recurenţilor referitoare la o pretinsă noţiune juridică de "servitute administrativă", în sensul celor susţinute de aceştia şi, deci, cu atât mai puţin, un temei juridic specific.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi, întrucât în mod just instanţa de apel a menţinut soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., H., F. şi G..

De asemenea nu vor putea fi analizate nici criticile recurenţilor privitoare la elementele constitutive ale pretinsului prejudiciu, întrucât o atare susţinere presupune reanalizarea probelor cause, cee ace instabţei de recurs nu îi este permis faţă de configuraţia legală a recucursului în procesul civil.

Pentru aceste considerente, în baza art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 29 din data de 4 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Cu privire la recursul incident declarat de pârâta H., prin lichidator judiciar I., împotriva aceleiaşi decizii, urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Criticile formulate în cadrul memoriului de recurs incident formulat de pârâta H. sunt nefondate şi nu justifică incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, nu se poate reţine afirmaţia recurentei-pârâte că decizia instanţei de apel a fost rezultatul eronatei aplicări a prevederilor de drept material, respectiv a art. 36 C. proc. civ., a prevederilor Legii nr. 50/1991 şi a dispoziţiilor incidente privind răspunderea civilă delictuală; că simpla sa calitate de actual proprietar nu justifică reţinerea calităţii sale procesuale pasive şi, prin urmare, nu poate fi obligată la repararea prejudiciului reclamat în cauză.

Nu sunt incidente motivele de nelegalitate (cel invocat – art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar şi cel de la pct. 5 care vizează pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ. referitoare la calitatea procesuală în care se încadrează aeastă critică), deoarece în mod corect instanţa de apel a aplicat art. 36 C. proc. civ., constatându-se că, faţă de obiectul cauzei, şi anume, demolarea unei construcţii al cărei actual proprietar este pârâta H., justifică în cauză legitimarea procesuală pasivă, şi anume identitatea între pârâta H. S.R.L şi cel obligat în cadrul acestui raport juridic. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Curtea de apel a confirmat în mod just că admisibilitatea acţiunii a fost deja stabilită cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 326/A/2015, pronunţată în dosar nr. x/2009 Curţii de Apel Cluj, sens în care instanţa de apel, referitor la această chestiune de drept, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Faţă de soluţia de respingere a recursului declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 29 din data de 4 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin care s-au menţinut dispoziţiile deciziei din apel, care a păstrat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune dispusă de prima instanţă, apar ca superflue şi criticile recurentei pârâte privind faptul că părţile adverse aveau posibilitatea de a apela în mod exclusiv la procedura specială, iar nu la formularea unei acţiuni în justiţie în baza răspunderii civile delictuale; că, având în vedere că recurenţii-reclamanţi au uzat de această procedură în cadrul dosarului nr. x/2009, aceştia nu mai puteau recurge la o procedură judiciară având aceeaşi finalitate; de asemenea, că, referitor la fapta ilicită, în măsura în care soluţia instanţei de apel este menţinută cu privire la prescripţia extinctivă, nu se mai impune analiza acestui element în ceea ce o priveşte; că în sarcina sa nu se poate reţine îndeplinirea niciunei condiţii dintre cele ale răspunderii civile delictuale sau că măsura solicitată nu este una proporţională raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întucât toate aceste chestiuni ar fi trebuit să aibă drept premisă antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei incidente sau, altfel, spus, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea cererii pe fond, ceea ce, în speţă, nu este cazul, astfel cum s-a arătat.

Drept urmare, în baza art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta H., prin lichidator judiciar I., împotriva aceleiaşi decizii.

Cu privire la cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei-pârâte H. S.R.L.formulată de intervenienţii M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W., aceasta va fi respinsă, ca neîntemeiată, având în vedere cele deja reţinute cu privire la recursul incident prin care nu au fost cercetate chestiuni de fond.

Intervenţia accesorie reprezintă o cerere incidentală prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în rezolvarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru susţinerea poziţiei procesuale a părţii în favoarea căreia a formulat cererea. Spre deosebire de intervenţia principală, intervenţia accesorie se caracterizează printr-o stare de dependenţă faţă de poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia se intervine, fiind supusă principiului accesorium sequitur principale, soarta ei depinzând de de soarta procesuală a părţii în favoarea căreia se intervine, implicit, a cererilor ori apărărilor acesteia.

Văzând prevederile art. 63 şi următoarele C. proc. civ. şi faţă de soluţia de respingere a recusului incident, urmează a respinge intervenţia accesorie în interesul recurentei-pârâte H. S.R.L

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., fiind verificat criteriul culpei procesuale în privinţa acestora, se va dispune obligarea recurenţilor-reclamanţi C., B. şi A. la plata către intimatul-pârât D., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON, conform dovezilor depuse de acesta la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 29 din data de 4 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta H., prin lichidator judiciar I., împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W..

Obligă pe recurenţii-reclamanţii C., B. şi A. la plata către intimatul-pârât D., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.