Restitution of nationalized land under Law No. 10/2001; conflict between special restitution statute and subsequent privatization acts

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 28.06.2017, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii E. şi S.C. F.(fostă S.C. F.), solicitând obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 197,45 mp situat în Bucureşti, str. x, identificat prin punctele A-B-C-D în schiţa anexă a raportului de expertiză de către expert G., omologat prin sentinţa civilă definitivă nr. 243 din 04.02.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2005.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 53 din 10.01.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi, în consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin sentinţa civilă nr. 1954 din 23.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. F.; a respins excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în revendicare faţă de prevederile Legii nr. 10/2001; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a calificat excepţia vizând principiul publicităţii materiale ca fiind o apărare de fond; a admis cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii E. şi S.C. F.; a obligat pârâţii E. şi S.C. F. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 197 mp situat în Bucureşti, str. x, teren aflat în prezent în componenţa terenului cu suprafaţa de 4424 mp, CF x, proprietatea E., cu adresa poştală pe strada x nr. 34-42, sector 6 Bucureşti, identificat conform raportului de expertiză şi planului de situaţie anexă întocmite de expertul tehnic specialitatea topografie H., cu următoarele vecinătăţi: la nord - vest proprietatea E. pe o distanţă de 18,37 m între punctele 2 şi 3; la nord-est strada x pe o distanţă de 27,62 m între punctele 1 şi 2; la sud-est cu proprietatea E. pe o distanţă de 2,39 m între punctele 1 şi 4 şi la sud-vest cu proprietatea E. pe o distanţă de 18,01 m între punctele 3 şi 4; a obligat pârâţii E. şi S.C. F. să plătească reclamanţilor suma de 4821,99 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat pârâţii E. şi S.C. F. la plata sumei de 2062,99 RON către stat reprezentând cheltuielile pentru care reclamanţii au beneficiat de ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru.

II. Calea de atac formulată în cauză

Prin decizia nr. 1680A din 4 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis excepţia netimbrării apelului declarat de apelanta-pârâtă S.C. F. şi, în consecinţă, s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta S.C. F. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 1954 din 23.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin aceeaşi decizie s-a respins apelul declarat de apelantul-pârât E. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

II.1. Motivele de recurs

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul E..

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

În cuprinsul cererii de recurs invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti) se susţine că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti şi, deşi nu a fost învestită în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu nulitatea absolută a următoarelor înscrisuri: contractul de privatizare nr. x/08.03.2004, hotărârea judecătorească de divizare pronunţată în dosarul nr. x/2008, încheierea de intabulare nr. x emisă de OCPI prin care a fost intabulat bunul imobil de 20.165 mp în Cartea Funciara nr. x a S.C. I. ca urmare a divizării, radierea S.C. I. prin lichidare şi trecerea bunului de 20.165 mp în patrimoniul recurentului, s-a pronunţat asupra nulităţii acestora.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) se arată că, deşi a fost invocată autoritatea de lucru judecat sub incidenţa efectului pozitiv al sentinţelor civile menţionate în cerere, instanţa, atunci când apărarea este susţinută de recurentul E., reţine că nu este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză (în pagina 19 paragraful 3), însă în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 243/04.02.2013, care nu îl avea pe recurent drept parte şi nici pe autorul acestuia - S.C. I. S.R.L., aceasta reţine puterea de lucru judecat opusă recurentului, mergând pe o extrapolare juridică, neîntemeiată.

Or, instanţa are argumente contrare, şi în ceea ce priveşte recurentul susţine că autoritatea de lucru judecat nu îşi poate produce efectul faţă de intimaţii-reclamanţi deoarece nu este întrunită tripla identitate, însă faţă de recurent aceeaşi teorie juridică este schimbată şi, deşi sentinţa civilă nr. 243/04.02.2013 nu îi este opozabilă deoarece nu a fost parte procesuală în dosar, aceasta i se opune sub efectul puterii de lucru judecat.

Recurentul-pârât mai arată că şi sub aspectul aplicării în cauză a unei judecăţi echitabile se impune sesizarea motivelor contradictorii, în sensul că instanţa a reţinut în pagina 18 paragraful 2 că, deşi prin decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ se dispune ca, dacă a fost urmată procedura instituită de Legea nr. 10/2001, procedura revendicării nu mai este admisibilă, intimaţilor-reclamanţi nu li se aplică, deoarece tocmai acest titlu de proprietate obţinut în urma unui litigiu întemeiat pe Legea nr. 10/2001 face obiectul acţiunii în revendicare pentru acelaşi bun.

Un alt motiv contradictoriu este acela că deşi în reţinerea bunei credinţe se impunea notarea litigiilor de către intimaţii-reclamanţi la Cartea Funciară, instanţa a reţinut că în situaţia în care aceştia au notificat S.C. F. despre aceasta, nu mai aveau şi obligaţia notării litigiilor în Cartea Funciara. Or, ceea ce nu a reţinut instanţa din nou, în mod contradictoriu este că deşi, în speţă nu se mai analizează obligaţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta le-a aplicat în mod părtinitor pentru intimaţii-reclamanţi. În primul rând, notificarea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de către F., ci de către AVAS - ca reprezentant al Statului Român, care deţinea un pachet considerabil de acţiuni la S.C. F.. În momentul înregistrării acestei notificări, recurentul-pârât nu era acţionarul societăţii. În al doilea rând, în pagina 18 paragraful 4, când recurentul-pârât a invocat faptul că nu se analizează de către instanţă că reclamaţii au primit despăgubiri valorice pentru faptul că au fost expropriaţi şi nu se impune o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, instanţa, de această dată, a apreciat că nu se impune verificarea situaţiei reale juridice prezentate deoarece nu face obiectul acţiunii în revendicare, ci al Legii nr. 10/2001.

În situaţia juridică a unei argumentări unitare, arată recurentul, instanţa fie apreciază că nu se aplică Legea nr. 10/2001, fie apreciază contradictoriu că în unele aspecte aceasta se aplică.

Prin motivul de casare prevăzut de ort. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat), recurentul-pârât apreciază că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat anterior menţionată, şi anume că, prin sentinţa civilă nr. 243/04.02.2013, S.C. F., şi nu recurentul, a fost obligată la restituirea către intimaţii-reclamanţi a suprafeţei de 197,45 mp, situat în str. x, sector 6 Bucureşti.

Faţă de această hotărâre definitivă, pasivitatea intimaţilor-reclamanţi de a formula o altă acţiune împotriva pârâtului şi a S.C. F., şi nu de a pune în executare o sentinţă civilă definitivă, încalcă principiile de drept civil în materia executării silite a sentinţelor civile definitive, precum şi prevederile art. 430-431 C. proc. civ. reprezentate de autoritatea de lucru judecat, coroborate cu prevederile dreptului comunitar, şi anume art. 6 din Convenţie.

Or, pentru acelaşi efect, o parte procesuală nu poate chema în judecată de mai multe ori o persoană doar pentru că nu doreşte să pună în executare silită o sentinţă civilă definitivă cu aceleaşi urmări sau să urmeze prevederile Legii nr. 165/2013.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), au fost invocate următoarele critici:

- încălcarea prevederilor legii speciale şi a C. civ., în sensul că sunt anulate acte juridice, unele emise sub imperiul Legii nr. 31/1990 pentru care legea prevede alte căi de atac;

- interpretarea incorectă a materiei civile aplicabile în compararea unor titluri emise sub imperiul C. civ. de la 1865 şi aplicarea în speţă a prevederilor noului C. civ.. Or, în situaţia în care se impune compararea unui titlu de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1947 şi sentinţa civilă nr. 243/04.02.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2005, în speţă sunt aplicabile prevederile codului sub imperiul cărora au fost emise actele şi început dosarul de lege nr. 10/2001, adică C. civ. de la 1865. Instanţa de apel şi-a întemeiat întreaga alegaţie juridică pe prevederile noului C. civ.

- încălcarea prevederilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că deşi nu s-a solicitat de către reclamanţi anularea actelor arătate la punctul 1 al acestui motiv de recurs, judecătorul le anulează de la sine;

- încălcarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, în primul rând în ceea ce priveşte termenul imperativ de 1 an de la apariţia legii (inclusiv prelungirea acestuia prin acte normative succesive) în ceea ce priveşte aprecierea privind nulitatea contractului de privatizare x/08.03.2004. De asemenea, nu sunt îndeplinite nici prevederile alin. (4) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece acest contract de privatizare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la acel moment.

- încălcarea prevederilor art. 1250 din noul C. civ. şi a prevederilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013;

- încălcarea prevederilor art. 45 alin. (5), fost 46, din Legea nr. 10/2001, astfel că instanţa a pronunţat o nulitate absolută a contractului de privatizare, în afara termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001;

- încălcarea dispoziţiilor art. 1, 2,16 şi 35 din Legea nr. 165/2013, în sensul că procedura de urmat în cazul reclamanţilor era cea instituită de Legea nr. 165/2013 şi nu revendicarea prin comparare de titluri, în condiţiile în care aveau deja o sentinţă civilă pronunţată ca urmare a admiterii contestaţiei în temeiul Legii nr. 10/2001;

- încălcarea prevederilor art. 565, art. 885, art. 901 şi art. 902 pct. 17 şi 18 noul C. civ. raportat la prevederile art. 136 alin. (5) din Constituţia României.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca fiind temeinică şi legală.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţi, solicitând respingerea apărărilor acestora şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 1680 A din 04 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul E. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se susţine că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti deoarece, deşi nu a fost învestită în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare nr. x/08.03.2004, a hotărârii judecătoreşti de divizare pronunţată în dosarul nr. x/2008, a încheierii de intabulare nr. x emisă de OCPI şi a actului de desfiinţare a S.C. I. S.R.L., s-a pronunţat asupra nulităţii acestora. Critica formulată de recurent nu este fondată.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanţa să fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. În dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive. Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea instanţelor judecătoreşti fie în atribuţiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti, ceea ce nu se justifică în speţă. Instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind deci incident art. 488 pct. 4 C. proc. civ. atunci când: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate; critică pe legiuitor, aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale; iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti (de exemplu, imixtiunea în atribuţiile Curţii Constituţionale) încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituţie sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.); refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate); încalcă dreptul la un proces echitabil (exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrată şi prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi prin art. 6 C. proc. civ.).

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti vizează deci nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, ceea ce nu este aplicabil în cauză, recurentul invocând de fapt încălcarea limitelor învestirii.

Şi sub acest aspect, în mod just, Curtea de Apel Bucureşti a conchis că Tribunalul s-a pronunţat în limitele învestirii, constatând, implicit, nulitatea actelor de înstrăinare care au avut loc ulterior contractului de privatizare încheiat în anul 2004,urmare a considerentelor decizorii ale hotărârii din litigiul anterior. Astfel, în considerentele deciziei Curţii de apel, în prezent recurate, s-a menţionat că se impun, cu putere de lucru judecat, considerentele decizorii ale deciziei civile nr. 4370/27.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă şi de proprietate intelectuală din dosarul nr. x/2005 şi ale deciziei civile nr. 162A/11.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. F.. împotriva sentinţei civile nr. 243/4.02.2013.

Curtea de apel a constatat că prin decizia civilă nr. 4370/27.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2005 s-a stabilit că: "în mod greşit prin sentinţa primei instanţei, păstrată prin decizia atacată, s-a reţinut că sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, că restituirea în natură nu este posibilă pentru că se află în proprietatea pârâtei S.C. F.., integral privatizată iar această societate nu are calitate procesuală pasivă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pentru societăţile comerciale care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai aveau cote de capital neprivatizate sunt incidente prevederile art. 21 din lege, dacă valoarea imobilului restituit este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate."

Pe de altă parte, s-a reţinut că art. 21 din Legea nr. 10/2001 stabileşte posibilitatea restituirii în natură a terenurilor şi construcţiilor preluate în mod abuziv deţinute la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2), iar textul are semnificaţia că imobilele restituibile la data de 14.02.2001 erau indisponibilizate. S-a apreciat că indisponibilizarea are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar. Faţă de prevederile care consacră caracterul obligatoriu al restituirii în natură a imobilului atunci când este posibilă potrivit legii şi faţă de faptul că la data de 14.02.2001 intimata pârâtă S.C. F.. nu era integral privatizată, statul deţinând la aceasta acţiuni într-o valoare mai mare decât valoarea imobilului a cărui restituire în natură s-a solicitat, s-a reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că S.C. F.. are calitatea de unitate deţinătoare, iar faţă de cererea contestatorilor ca terenul să le fie restituit în natură această societate are calitate procesuală pasivă.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 162A/11.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă S.C. F.. împotriva sentinţei civile nr. 243/4.02.2013, prin care acesta a invocat faptul că instanţa nu a analizat contractul de privatizare, iar bunul nu poate fi restituit în natură. Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei menţionate faptul că "s-a stabilit irevocabil că S.C. F.. nu era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001".

A mai constatat instanţa de apel că "reclamanţii au dreptul la restituire în natură a terenului chiar dacă prin contractul nr. x/8.04.2004 societatea comercială a fost integral privatizată, reţinând în acest sens dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea sub orice formă a bunurilor notificate pe baza legii speciale este interzisă, iar fiind în discuţie o nulitate absolută declarată legal nu este necesară anularea judiciară a actului de privatizare, deoarece dreptul dobândit împotriva unei interdicţii legale exprese nu poate fi protejat judiciar." Calea de atac a recursului declarat împotriva acestei sentinţe a fost respinsă prin decizia nr. 2880/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, acesta fiind aplicabil în situaţia în care hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se verifică în speţă. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar a fi aplicabilă una din cele două ipoteze, fie să avem o hotărâre care nu este deloc motivată, fie una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, instanţa de apel a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel că nu sunt fondate criticile învederate pe acest aspect.

Motivarea hotărârii recurate este clară, precisă şi inteligibilă, nu se rezumă la o însuşire de fapte şi argumente, se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Deşi recurentul arată, în privinţa acestui motiv de nelegalitate invocat, că instanţa de apel, fie apreciază că nu se aplică Legea nr. 10/2001, fie apreciază în mod contradictoriu că în privinţa unor aspecte aceasta se aplică, susţinerea este nefondată. Corect se constată de către curte că nu este incidentă decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, dat fiind faptul că reclamanţi au apelat la procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 şi au finalizat-o, obţinând astfel un titlu executoriu, un titlu de proprietate, exhibat în prezentul dosar având ca obiect revendicare imobiliară. De altfel, se motivează în mod corect că nu este incidentă nicio combinare a procedurilor judiciare, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi cea reglementată de C. civ., titlul de reclamanţilor de proprietate fiind chiar cel emis în mod definitiv de către instanţele de judecată învestite cu cererile formulate în materia Legii nr. 10/2001.

Nu este fondată nici susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel a utilizat argumente contrare, prin reţinerea faţă de recurent a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 243/04.02.2013 . Astfel, Curtea de apel a reţinut că sentinţa civilă nr. 243/4.02.2013 îi este opozabilă pârâtului şi în calitatea acestuia din urmă de succesor cu titlu particular al pârâtei S.C. F.. (societate ce şi-a schimbat ulterior denumirea în S.C. F. SRL), fiind un având-cauză, ce este ţinut de obligaţiile autorilor săi în legătură cu bunul transmis. Nu reprezintă motivare contradictorie nici lipsa analizei de către instanţă a faptului că reclamaţii au primit despăgubiri pentru faptul că au fost expropriaţi, corect considerând instanţa că nu se impune verificarea situaţiei reale juridice prezentate deoarece nu face obiectul acţiunii în revendicare, ci a Legii nr. 10/2001.

Printr-un alt motiv de nelegalitate invocat recurentul susţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. deoarece s-ar fi încălcat de către instanţă autoritatea de lucru judecat, întrucât prin sentinţa civilă nr. 243/04.02.2013, S.C. F., şi nu recurentul, a fost obligată la restituirea către intimaţii-reclamanţi a suprafeţei de 197,45 mp, situat în str. x, sector 6 Bucureşti. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar să se fi încălcat autoritatea de lucru judecat. Prin autoritate de lucru judecat, judecătorului nu i se mai permite să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia judecătorul a statuat. Instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod just prevederile art. 430 şi 431 C. proc. civ., reţinând că, raportat la cele două litigii invocate de pârât în motivele de apel, nu se întruneşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cu litigiul de faţă, pentru a se constata existenţa autorităţii de lucru judecat. Astfel, în dosarul nr. x/2005 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 243/4.02.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea precizată şi cererea conexă formulată de reclamanţii A., B., D., C. în contradictoriu cu pârâţii A.V.A.S. şi S.C. "F." S.A., ce a avut ca obiect contestaţie, formulată în baza Legii nr. 10/2001, împotriva deciziei nr. 61/1.02.2005 emisă de A.V.A.S. în procedura de restituire a imobilului notificat în baza legii nr. 10/2001, nefiind întrunită condiţia identităţii de obiect şi cauză juridică faţă de litigiul dedus judecăţii. Pe de altă parte, în mod just s-a reţinut neîntrunirea condiţiilor de identitate de obiect, părţi şi cauză juridică, faţă de litigiul prezent, cu litigiul din dosarul nr. x/2008, invocat de pârât (aceasta fiind o procedură necontencioasă de înscriere în evidenţele comerciale, prin care o parte din patrimoniul S.C. F. a trecut la societatea nou înfiinţată I. SRL).

Nici ultimul motiv de nelegalitate nu este fondat, pentru a fi incident, este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin acest motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate încălcarea prevederilor legii speciale şi a C. civ., în sensul că sunt anulate acte juridice, unele emise sub imperiul Legii nr. 31/1990 pentru care legea prevede alte căi de atac; interpretarea incorectă a materiei civile aplicabile în compararea unor titluri emise sub imperiul C. civ. de la 1865 şi aplicarea în speţă a prevederilor noului C. civ.. Nu sunt justificate aceste susţineri, în mod corect instanţa a aplicat prevederile legale incidente, atât în privinţa anulării actelor juridice, cât şi cu privire la soluţionarea acţiunii în revendicare. Corect se reţine incidenţa prevederilor art. 1282 alin. (2) din C. civ. din 2009, dat fiind faptul că titlul de proprietate exhibat de reclamant este emis ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., neputând fi primite astfel criticile recurentului în sensul că în speţă sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1865.

Este nefondată şi susţinerea recurentului pârât privind încălcarea prevederilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., deoarece deşi nu s-ar fi solicitat de către reclamanţi anularea actelor arătate la primul motiv de recurs, instanţa le-ar fi anulat, corect considerându-se că instanţa de fond s-a pronunţat în limitele învestirii, constatând, implicit, nulitatea actelor de înstrăinare care au avut loc ulterior contractului de privatizare încheiat în anul 2004, în temeiul considerentelor decizorii ale hotărârii pronunţate în litigiul anterior.

Se mai susţine încălcarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte termenul imperativ de 1 an de la apariţia legii (inclusiv prelungirea acestuia prin acte normative succesive) cu privire la nulitatea contractului de privatizare x/08.03.2004. De asemenea, se arată că nu sunt îndeplinite nici prevederile alin. (4) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece acest contract de privatizare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la acel moment. Se mai invocă încălcarea prevederilor art. 1250 din noul C. civ. şi a prevederilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013, critici ce nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.

Prin decizia recurată, nu s-a produs nici încălcarea prevederilor art. 45 alin. (5), fost 46, din Legea nr. 10/2001, nici încălcarea dispoziţiilor art. 1, 2,16 şi 35 din Legea nr. 165/2013, de asemenea, nici încălcarea prevederilor art. 565, art. 885, art. 901 şi art. 902 pct. 17 şi 18 noul C. civ., raportat la prevederile art. 136 alin. (5) din Constituţia României, criticile de mai sus fiind nefondate.

Curtea de apel în mod just a statuat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, că legea specială în materie de restituire a imobilelor naţionalizate abuziv este Legea nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Drept urmare, contrar susţinerilor recurentului, nu se poate produce eludarea dispoziţiilor legii speciale (inclusiv sub aspectul termenelor impuse) prin formularea de acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 563 C. civ. 2009 (în vigoare la data introducerii prezentei acţiuni), o soluţie contrară conducând la inaplicabilitatea dispoziţiilor legii speciale în materie. Reclamanţii au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilului – teren situat în Bucureşti, str. x – 42, soluţionată în mod definitiv, anterior demarării litigiului pendinte, având ca obiect revendicare imobiliară, în sensul restituirii în natură către reclamanţi a imobilului respectiv. Demersul judiciar din cauza de faţă este consecinţă a soluţiei definitive pronunţată în favoarea reclamanţilor în procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, în contextul nerespectării de către unitatea deţinătoare a interdicţiei de vânzare a imobilului notificat pe durata procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a opinat în mod corect că decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu este incidentă, în contextul uzitării de către reclamanţi a procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001 şi finalizării acestei proceduri, ceea ce conduce la concluzia certă că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 2 şi 3 din Legea nr. 165/2013.

Se concluzionează în mod just, prin decizia recurată, că instanţele de judecată au constatat prin litigii anterioare soluţionate definitiv că reclamanţii au îndeplinit condiţiile privind restituirea imobilului litigios şi că imobilul – teren ce a făcut obiectul notificării poate fi restituit în natură, reclamanţii epuizând căile de atac prevăzute de legea specială. Astfel, instanţa a conchis că art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează actele de înstrăinare ale bunurilor imobile notificate încheiate anterior intrării în vigoare a legii speciale, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii acestor acte de înstrăinare.

Pe de altă parte, corect instanţele de fond au reţinut că nu sunt incidente prevederile invocate de pârât ce ocrotesc terţul subdobânditor de bună – credinţă ce a dobândit un drept real înscris în cartea funciară în temeiul unui act juridic cu titlu oneros.

Curtea a considerat corect că nu este relevant faptul că reclamanţii nu au notat litigiul anterior în cartea funciară, în condiţiile în care pârâtul E. era asociat (deţinând 98% din capitalul social) al societăţii F. (unitatea deţinătoare), societate ce avea obligaţia de a soluţiona notificarea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, cunoscând, astfel existenţa litigiului anterior.

Pentru aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 1680A din data de 4 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 1680A din data de 4 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.