Procedural interest to enforce ratified mediation agreement and admissibility of nullity challenge against court-confirmed settlement

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantului A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate că masa succesorala rămasă după defunctul C., decedat la data de 22.11.2011, se compune din suprafaţa de 85,33 ha teren cu vegetaţie forestieră în Vişeul de Sus, identificat în x cuprins în Hotărârea nr. 744/1/C/16.10.2006 a Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor din judeţul Maramureş şi din suprafaţa de 85 ha teren cu vegetaţie forestieră în Vişeul de Sus, identificat în CF x şi CF x Vişeul de Sus, respectiv în UP III şi UP VII a Ocolului Silvic Vişeul de Sus;

- să se constate că vocaţie succesorală la masa succesorală rămasă de pe urma defunctului C. o are pârâta de ord. 1, în calitate de soţie supravieţuitoare, în cotă de 1/4 şi pârâta de ord. 2, în calitate de fiică, în cotă de 3/4 parte:

- să se dispună predarea succesiunii, conform cotelor mai sus arătate, ca urmare a acceptării tacite a moştenirii;

- să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 108.700 euro conform punctului 3 din "Acordul de mediere" încheiat la data de 10.11.2011 între reclamant şi defunctul C..

- cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1108, art. 1110 alin. (1) şi (2), art. 1114 alin. (1) şi (2) şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2482 din 04 aprilie 2017, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sighişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 795 din 14 iunie 2018, Judecătoria Sighişoara a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamantul A. şi pârâtele B. şi B.; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a suspendat judecarea cauzei; a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr. 3484 din 05 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentinţa civilă nr. 1543 din 05 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate de pârâte; a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 30 ianuarie 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a încuviinţat pentru reclamanţi proba cu înscrisurile depuse la dosar; a încuviinţat proba cu interogatoriul părţilor; cu privire la utilitatea, pertinenţa şi concludenta celorlalte probe solicitate, a dispus pronunţarea asupra acestora, după administrarea interogatoriului părţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 325 din 20 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi B. şi, în consecinţă, a constatat că masa succesorală rămasă după defunctul C., decedat la data de 22.11.2011, se compune din: terenul în suprafaţă de 170 ha, situat în UP VII Vişeu de Sus x, cuprins în Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/21.01.2019, emis de Comisia Locală Vişeu de Sus; a constatat că vocaţie succesorală la masa succesorală are pârâta B., în calitate de soţie supravieţuitoare, în cotă de 1/4 parte şi pârâta B., în calitate de fiică, în cotă de 1/4 parte; a obligat pârâtele ca de cel mult 15 de zile de la emiterea titlului de proprietate cu privire la terenurile cuprinse în procesul-verbal sus-menţionat, să procedeze la executarea obligaţiilor principale stabilite la pct. 1 din acordul de mediere încheiat între părţi la data de 10.11.2011 şi ratificat de Tribunalul Specializat Cluj prin încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011, pronunţată în dosar nr. x/2010, respectiv la transmiterea cotei abstracte de 25% din dreptul de proprietate asupra întregului material lemnos care se regăseşte pe terenul în suprafaţă de 170 ha, situat în UP VII Vişeu de Sus x; a respins petitul subsidiar din acţiunea principală modificată şi cererea reconvenţională la acest petit subsidiar, formulată de reclamantele B. şi B.; a obligat pârâtele să achite reclamantului suma de 31.030 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbre aferentă petitelor admise.

Prin încheierea civilă nr. 57 C. civ. din 09 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj, secţia civilă, din oficiu, a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 325/20.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, în sensul că în pag. 13 alin. (9) din considerente, numele pârâtelor se scrie corect B. în loc de B., B. în loc de B., iar cota ce revine pârâtei B. din masa succesorală se scrie corect 3/4 parte, în loc de 1/4 parte, în aliniatul 1 din dispozitiv numele pârâtelor se scrie corect Rondolean în loc de Randolean, în aliniatul 3 din dispozitiv, prenumele pârâtei, fiică a defunctului, se scrie corect B. în loc de Maria, iar cota parte din masa succesorală ce-i revine acesteia, se scrie corect 3/4 parte, în loc de 1/4 parte.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 158 A din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele B. şi B. împotriva încheierii din 30 ianuarie 2020 şi a sentinţei civile nr. 325 din 20 iulie 2020, ale Tribunalului Cluj, secţia civilă; a obligat apelantele să plătească intimatului A. suma de 27.425 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 158 A din 16 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs pârâtele B. şi B..

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de pârâtele B. şi B. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au expus următoarele critici:

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C. proc. civ., în sensul în care nu a pus în discuţie la ultimul termen, cu ocazia dezbaterilor pe fond, chestiunea ce ţine de cuantumul onorariului avocaţial solicitat şi încuviinţat intimatului cu titlu de cheltuieli de judecată, iar faptul necomunicării cuantumului de către intimat sau de către instanţă a determinat imposibilitatea exprimării unei poziţii cu privire la acest aspect.

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ. privind interesul, având în vedere că art. 1279 C. civ. instituie pentru obligaţiile de a contracta născute din promisiuni o procedură de executare silită atipică ce înlocuieşte executarea silită reglementată de C. proc. civ.

- excepţia lipsei de interes a unei acţiuni prin care beneficiarul promisiunii ar urmări exclusiv obţinerea unui titlu executoriu este întemeiată în condiţiile în care promisiunea nu urmează calea executării silite clasice, condiţionate de existenţa prealabilă a titlului executoriu şi chiar dacă ar fi posibilă, obţinerea titlului executoriu ar fi inutilă pentru creditor atât timp cât aceeaşi hotărâre are aptitudinea de a realiza însăşi executarea silită, nu doar de a o pregăti;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa criticilor de apel care vizau greşita respingere a excepţiei tardivităţii precizării acţiunii depuse de intimat la termenul din 9 iulie 2019, nelegalitate procedurală ce derivă din faptul că instanţa de apel, prin compararea cererii introductive şi a celei a cererii precizatoare din 9 iulie 2019, a omis precizarea acţiunii din 07 martie 2017, în contextul în care, prin cererea iniţială, intimatul-reclamant a solicitat exclusiv restituirea sumei de 108.700 euro, fără a avea în vedere un capăt subsidiar cu privire la executarea obligaţiilor născute din Acordul de mediere;

- instanţa de apel a stabilit în concret că ar fi vorba despre "o precizare şi explicitare a cererii introductive, în condiţiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ..", însă nu a indicat care este situaţia de excepţie dintre cele reglementate expres şi limitativ de textul legal menţionat în care s-ar încadra "precizarea" depusă de intimat la mai puţin de 4 ani de la data cererii introductive şi la 2 ani de la singura modificare a acţiunii realizată de acesta;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu cele ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul în care instanţa de apel a apreciat că nu a avut loc o renunţare expresă la o parte dintre capetele de cerere deduse judecăţii, însă, prin inversarea ordinii capetelor principale de cerere, intimatul a renunţat la judecarea prioritară a cererii principale întemeiate pe pactul comisoriu cuprins în art. 3 din "Acordul de mediere" şi consecinţele care decurg de aici, cu intenţia plasării în prim plan a petitului de executare în natură a contractului; or, unei asemenea renunţări, efectuată ulterior primului termen de judecată, prin prisma prevederilor menţionate, recurenţii s-au opus în mod expres;

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 397 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care a confirmat inclusiv soluţia instanţei de fond şi sub aspectul termenului de 15 zile de la data emiterii titlului de proprietate acordat pentru executarea obligaţiilor antecesorului recurenţilor, deşi intimatul nu a solicitat stabilirea unui termen de executare a obligaţiilor prin cererea introductivă şi niciuna dintre cererile modificatoare (din 7.03.2019 şi din 9.07.2019); or, prin acest demers s-a recunoscut, implicit, că în lipsa emiterii titlului de proprietate asupra terenului pe care se află masa lemnoasă (obiect al viitorului potenţial transfer al dreptului de proprietate), obligaţia recurentelor nu ar putea fi executată;

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 397 alin. (3) C. proc. civ., în sensul în care termenul de graţie era acordat în beneficiul debitorului, nicidecum în interesul creditorului, după cum reiese din speţă, iar termenul de graţie [reglementat de art. 1101 alin. (2) C. civ. de la 1865] nu se găseşte instituit cu titlu general în actuala reglementare a C. civ. ori a C. proc. civ.

- acordarea prin hotărârea de condamnare a unui termen suplimentar de executare nu mai este în prezent la discreţia instanţei de judecată, o atare amânare a plăţii, implicit, a executării silite, va putea fi consfinţită de instanţă doar în ipotezele particulare în care legea o autorizează în acest sens (cazul angajării răspunderii civile pentru prejudicii viitoare);

- instanţa de apel a încălcat normele de drept material aplicabile în materia promisiunilor de a contracta (art. 1279 C. civ.) atunci când a consfinţit amânarea plăţii în condiţiile în care prevederile legale nu oferă instanţei posibilitatea de a oferi termene suplimentare de plata debitorului; chiar în ipotezele limitative de aplicare a art. 397 alin. (3) C. proc. civ., principiul disponibilităţii, reiterat de fraza finală a textului, dictează că o atare amânare a plăţii poate fi oferită de instanţă doar la solicitarea debitorului, ceea ce, în speţă, nu se verifică;

- termenul de graţie, respectiv termenul suplimentar de executare la care face referire art. 397 C. proc. civ., presupun o obligaţie scadentă şi neexecutată, respectiv o hotărâre de condamnare a debitorului care nu a executat obligaţia scadentă, însă, în speţă, obligaţia recurentelor nu a devenit scadentă în condiţiile în care promisiunea a fost încheiată tocmai în considerarea faptului că antecesorul acestora nu deţinea calitatea de proprietar al bunurilor promise, părţile şi-au asumat implicit încheierea contractului de vânzare la momentul la care antecesorul recurentelor ar fi fost în măsură să transmită proprietatea, adică, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra sursei de provenienţă a masei lemnoase;

- prin instituirea termenului de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate acordat în beneficiul creditorului, respectiv a intimatului, acţiunea acestuia a devenit admisibilă, deoarece în lipsa titlului de proprietate (dobândirii calităţii de proprietar) emis în favoarea recurentelor acestea nu ar putea transmite nici dreptul de proprietate asupra bunurilor existente pe teren; termenul suplimentar de executare se poate acorda doar în măsura în care obligaţia deja este scadentă, însă, în speţă, obligaţia recurentelor nu poate fi scadentă, în condiţiile în care părţile, la încheierea Acordului de mediere, erau în cunoştinţă de cauză că promitentul vânzător nu are calitatea de proprietar;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în sensul în care, în analizarea tardivităţii modificării de acţiune depuse de către intimat la termenul din 09 iulie 2019, instanţa de apel, printre altele, a arătat că în cuprinsul unor considerente, pretinse a fi decizorii, din decizia civilă nr. 11 l/A/15.07.2020 a Curţii de Apel Cluj, s-ar fi stabilit că obiectul cererii introductive şi obiectul precizării din 09 iulie 2019 ar fi unul şi acelaşi, însă, obiectul analizei instanţei în cadrul acelui litigiu s-a limitat la verificarea naturii cererilor, în ansamblul lor, iar stabilirea identităţii conţinutului cererii introductive şi a unei precizări de acţiune nu susţine în vreun fel soluţia pronunţată pe cererea de sechestru judiciar;

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul în care criticile privind lipsa interesului prin raportare la modalitatea de formulare a acţiunii au fost înlăturate sub titulatura unui caracter "vădit nefondat", fără ca instanţa de apel să lămurească raţiunea unei atari calificări şi a înlăturării lor, în ansamblu.

- în privinţa criticilor subsumate nevalidităţii Acordului de mediere, prin prisma prevederilor art. 540 C. civ. coroborat cu prevederile art. 1226, art. 1227 şi art. 1247 alin. (3) C. civ., instanţa de apel s-a rezumat să arate că obiectul obligaţiei la care s-a angajat antecesorul recurenţilor a fost " bine stabilit", despre "clauza din acordul de mediere" că nu " intră în vreun fel sub incidenţa art. 1227 C. civ..", că oricum nulitatea absolută a clauzelor acordului de mediere nu ar putea fi reţinută în condiţiile în care acesta a fost consfinţit printr-o hotărâre judecătorească "prilej cu care, dacă în cuprinsul Acordului de mediere Tribunalul Specializat ar fi constatat prezenţa unei clauze nule, este evident că nu ar fi putut pronunţa hotărârea judecătorească prin care s-a luat act de acordul de mediere", afirmaţii ce reprezintă doar contrazicerea sumară a ceea ce au susţinut recurenţii în cuprinsul apelului, fără a se arata motivele concrete pentru care acestea ar fi nejustificate;

- instanţa de apel nu a analizat în niciun fel criticile privind lipsa de obiect a obligaţiei asumate de intimat în beneficiul autorului recurentelor în condiţiile în care din motivarea deciziei nu rezultă dacă s-a trecut peste acest motiv de apel şi s-a analizat executarea acelor obligaţii despre care au susţinut că ar fi lipsite de obiect sau s-a omis analizarea lor; nu există o motivare care să stea la baza acordării termenului suplimentar de executare de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate în beneficiul recurenţilor;

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul în care deşi au fost respinse criticile în privinţa soluţiei referitoare la compunerea masei succesorale rămase după antecesorul recurentelor sub aspectul includerii terenului pe care încă nu a fost emise titlul de proprietate, instanţa de apel a confirmat că obligaţia acestora ar putea fi executată abia după emiterea titlului de proprietate pentru terenuri prin instituirea termenului suplimentar de executare; acel termen de 15 zile a fost acordat tocmai pentru că în prezent acel bun nu se află în masa succesorală lăsată după antecesorul recurentelor, astfel că, la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, inclusiv, a deciziei din apel, acel bun nu se află în patrimoniul succesoral, însă temeinicia unor pretenţii se apreciază prin raportare la starea de fapt reieşită din probaţiunea administrată până la închiderea cercetării judecătoreşti, iar nu în funcţie de un eveniment viitor şi nesigur;

- un alt aspect de contrarietate cuprins în decizia recurată constă în faptul că, pe de o parte, recurentele au fost obligate să execute acele obligaţii născute din acordul de mediere, constatându-se implicit o culpă în sarcina acestora, iar, pe de alta parte, aceeaşi instanţă a stabilit implicit că obligaţiile acestora nu pot fi executate în lipsa dobândirii calităţii de proprietar prin instituirea termenului suplimentar de executare; coerenţa raţionamentului ar fi impus ca acţiunea reclamantului să fi fost respinsă tocmai pe considerentul că în sarcina recurentelor nu poate fi reţinută vreo culpă în neexecutare cât timp nu dobândesc calitatea de proprietari asupra terenurilor pe care se află masa lemnoasă - obiect al transmisiunii viitoare.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1091 alin. (1) lit. b) C. civ. privind determinarea masei succesorale;

- soluţia asupra cererii de constatare a compunerii masei succesorale a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1091 alin. (1) lit. a) C. civ. ce indică momentul de raportare la care are loc stabilirea activului brut, respectiv componenta activă a masei succesorale, în sensul în care instanţa de apel a apreciat ca fiind netemeinice criticile referitoare la compunerea masei succesorale în considerarea inexistenţei titlului de proprietate emis în beneficiile autorului recurentelor şi faptului că ar trebui să-şi execute obligaţiile în 15 zile de la emiterea titlului, considerent ce încalcă şi regulile în materie succesorală care stabilesc momentul de referinţă pentru stabilirea componenţei masei succesorale.

Astfel, terenurile pe care s-ar află masa lemnoasă care ar trebui să facă obiectul viitorului transfer al dreptului de proprietate, nu numai că la data deschiderii succesiunii nu se aflau în patrimoniul succesoral, după cum nici în prezent nu se află; recurentele, prin raportare la momentul deschiderii succesiunii (anul 2011) puteau dobândi cel mult un drept de creanţă de la autorul lor, creanţă care consta în dreptul de a li se emite acel titlu de proprietate.

- hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 2278 alin. (1) C. civ., în sensul în care argumentele referitoare la validitatea obligaţiei asumate de antecesorul recurentelor, prin raportare la prevederile art. 540 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1226, art. 1227 şi art. 1247 alin. (3) C. civ., au fost înlăturate pentru că acordul de mediere a fost consfinţit printr-o hotărâre judecătorească, deşi textul de lege încălcat nu numai că nu exclude analiza valabilităţii unor astfel de contracte, ci prevede expres o asemenea posibilitate, iar natura juridică a convenţiei a fost consfinţită prin încheierea nr. 616/2011 pronunţată de Tribunalul Specializat în dosarul nr. x/2010;

- hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 540 alin. (1) C. civ. coroborate cu prevederile art. 1226, art. 1227 şi art. 1247 alin. (3) C. civ., în sensul în care aprecierea valabilităţii obligaţiei asumate de antecesorul recurenţilor nu se putea rezuma la sensul literal al termenilor convenţiei, ci putea fi stabilită doar prin prisma interpretării prevederilor contractuale, context în care instanţa de apel a omis a avea în vedere faptul că părţile nu au determinat, prin acordul lor, caracterul de bunuri mobile prin anticipaţie a masei lemnoase, ci au stabilit că se va înstrăina o "cotă abstractă de 25% din întregul material lemnos", adică părţile trebuiau să se refere la arborii care urmau a rezulta în urma tăierii viitoare pentru a putea vorbi despre bunuri mobile prin anticipaţie, însă o atare referinţă nu există în contract. De altfel, părţile nici nu ar fi putut stabili caracterul masei lemnoase ca un bun mobil prin anticipaţie, pentru că nu cunoşteau întinderea volumului masei lemnoase ce reprezenta cota de 25% - obiectul unei viitoarei înstrăinări şi nici momentul în care urma să aibă loc înstrăinarea. În atare condiţii, obligaţia asumată de recurente (autorul lor) era imposibil de executat la momentul încheierii acordului de mediere, ceea ce atrage nulitatea absolută a contractului, prin prisma prevederilor art. 1226 C. civ., nulitate absolută care trebuia avută în vedere din oficiu chiar de către instanţa de fond, potrivit prevederilor 1247 alin. (3) C. civ.

- hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1226 C. civ. privind lipsa de obiect a obligaţiei asumate de intimat faţă de antecesorul recurentelor, în măsura în care informaţiile pe care trebuia să le comunice le erau deja cunoscute la momentul încheierii acordului de mediere, context în care instanţa de apel ar fi trebuit să aplice sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 1226 alin. (2) C. civ.

- hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1279 şi art. 1516 C. civ., în sensul în care, menţinând soluţia primei instanţe de obligare a recurenţilor la încheierea contractului, instanţa de apel a nesocotit regimul legal al mijloacelor prin care creditorul poate obţine executarea silită a obligaţiei de a contracta, atunci când a considerat că în cazul acesteia este posibilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să se rezume la obligarea debitorului la îndeplinirea prestaţiei contractuale atât timp cât în cazul acestei obligaţii, creditorului nu îi este deschisă calea clasică ce presupune obţinerea titlului executoriu urmată de declanşarea de către executorul judecătoresc a procedurii de executare silită;

- instanţa de apel a suspendat în mod nepermis şi în lipsa unei solicitări a recurenţilor caracterul executoriu al propriei hotărâri până la împlinirea unui termen de cel mult 15 zile de la emiterea titlului de proprietate cu privire la terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. x/21.01.2019;

- instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1516 C. civ., în sensul în care orice demers de executare silită a obligaţiei contractuale poate fi declanşat doar în măsura în care poate fi stabilită neexecutarea culpabilă/imputabilă a debitorului, iar culpa va putea fi reţinută numai dacă obligaţia a ajuns la scadenţă;

- nu poate fi primită nici justificarea instanţei de apel în sensul că reclamantul ar fi cerut doar obligarea recurentelor la îndeplinirea prestaţiilor contractuale, iar nu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contractul translativ de proprietate, în condiţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa este ţinută, indiferent de formularea concretă a pretenţiilor reclamantului, să dea calificarea juridică corectă, cu punerea acesteia în discuţia părţilor; fiind vorba de o obligaţie de a contracta, instanţa de apel ar fi trebuit să arate că creditorul este în măsura să solicite o hotărâre care să ţină loc de contract, nicidecum un titlu executoriu pentru o executare silită viitoare.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 26 octombrie 2021 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat şi alte cheltuieli ce urmează a fi justificate şi dovedite.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, atât timp cât recurentele, fiind nemulţumite de hotărârea atacată, tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, aspecte ce sunt incompatibile cu calea de atac a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se proceda la o verificare a temeiniciei hotărârii recurate.

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele B. şi B. împotriva deciziei civile nr. 158/A din 16 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, instanţa reţinând că în cauză nu este operantă excepţia nulităţii recursului, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de admitere în principiu.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtele B. şi B. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C. proc. civ., în sensul în care nu a pus în discuţie la ultimul termen, cu ocazia dezbaterilor pe fond, chestiunea ce ţine de cuantumul onorariului avocaţial solicitat şi încuviinţat intimatului cu titlu de cheltuieli de judecată.

Se mai invocă de către recurentele pârâte faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa criticilor de apel care vizau greşita respingere a excepţiei tardivităţii precizării acţiunii depuse de intimat la termenul din 9 iulie 2019, nelegalitate procedurală ce ar deriva din omisiunea de către instanţă a modificării acţiunii din 07 martie 2017, în contextul în care, prin cererea introductivă, intimatul-reclamant a solicitat exclusiv restituirea sumei de 108.700 euro; de asemenea, s-a susţinut şi încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare a interesul procesual de a acţiona, invocându-se greşita soluţionare a criticilor din apel referitoare la excepţie lipsei de interes a intimatului-reclamant în formularea acţiunii.

Criticile formulate sub acest aspect sunt parţial fondate, potrivit celor ce se vor arăta.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului contradictorialităţii, astfel cum acesta este reglementat de art. 14 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentelor-pârâte nu pot fi primite.

Recurentele invocă aceasta pretinsă neregularitate în legătură cu cererea intimatului-pârât de a-i fi acordate cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant, cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului declarat de pârâte, a formulat, prin apărătorul său, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în calea de atac, în temeiul prevederilor 453 din C. proc. civ. astfel cum reiese din consemnările inserate în practicaua deciziei recurate, cu toate că apărătorului apelantelor-pârâte i s-a acordat cuvântul în replică înainte de închiderea dezbaterilor pe fond, acesta nu a solicitat instanţei să îi pună în vedere reprezentantului apelantelor să îi comunice cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de la apelante cu acest titlu, obligaţie de diligenţă ce decurge din ansamblul reglementării de la art. 10 din C. proc. civ. având denumirea marginală – obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului; o atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât apelantele au beneficiat de asistenţă juridică de specialitate, fiind reprezentate de un avocat (cu delegaţie de substituire, la termenul în discuţie).

Drept urmare, nu se poate imputa instanţei o pretinsă lipsă de rol activ, având în vedere şi împrejurarea că, deşi o poate face, dispoziţiile procedurale nu stabilesc o obligaţie a instanţei de a chestiona părţile cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de fiecare.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte, cu privire la această chestiune, se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă în susţinerea acestei pretinse neregularităţi, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Referitor la criticile prin care se susţin neregularităţi privind cadrul procesual obiectiv al pricinii – încălcarea ori greşita aplicare a dispoziţiilor art. 204 din C. proc. civ. -, în ceea ce priveşte cererea precizatoare depusă de reclamant la 9 iulie 2019 în faţa primei instanţe, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel cum recurentele însele învederează în cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul, după învestirea instanţei de judecată prin cererea introductivă, a formulat o cererea modificatoare la data de 7 martie 2017 prin care a completat petitul iniţial cu cererea de obligare a pârâtelor la acordarea de daune moratorii reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculate de la data scadenţei şi până la momentul plăţii efective a sumei de 108.700 euro solicitate de la pârâte, obiect al pretenţiei din petitul 4 al cererii de chemare în judecată şi, în al doilea rând, a arătat că, în subsidiar, în cazul în care instanţa stabileşte că apărările din întâmpinarea pârâtelor sunt pertinente, solicită obligarea acestora la executarea obligaţiilor principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părţi la de 10.11.2011 şi ratificat de Tribunalul Specializat Cluj, prin încheierea de expedient nr. 6161/4.11.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010, precum şi daune interese.

Prin cererea depusă la 9 iulie 2019, acelaşi reclamant a solicitat, în principal, obligarea pârâtelor la executarea obligaţiei principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părţi la de 10.11.2011 şi, în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata sumei de 108.700 de euro, datorată de către acestea, potrivit acordului de mediere încheiat între părţi la data de 10.11.2011, ratificat de Tribunalul Specializat Cluj prin încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010, precum şi acordarea de daune moratorii, reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculate de la data scadenţei şi până la momentul plăţii efective.

Drept urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că inversarea – prin cererea din 9 iulie 2019 - a ultimelor două capete de cerere (capătul subsidiar devenind capăt principal şi cel subsidiar, principal) nu poate primi valenţa unei modificări a cererii de chemare în judecată; precizarea cererii putând fi făcută oricând în cursul judecăţii la prima instanţă, înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond, iar nu numai până la primul termen de judecată (ca în cazul cererii modificatoare), rezultă că în mod corect s-a respins de prima instanţă excepţia tardivităţii depunerii cererii din data de 9 iulie 2019, în aplicarea prevederilor art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a stabilit curtea de apel care a conchis în mod legal că în speţă nu era incidentă ipoteza de la art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de recurente starea procedurală anterior expusă este susceptibilă de încadrare în prevederile art. 204 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ. pe baza argumentului a majori ad minus, norma evocată încadrând transformarea unei cereri în constatare într-o cerere în realizarea dreptului, atunci când cererea în constare este admisibilă, în noţiunea juridică procedurală de cerere precizatoare; deci, cu atât mai mult, simpla inversare a unor petite din cererile care au învestit instanţa în mod legal (asupra cererii din 7 martie 2017, pârâtele neformulând apărări procedurale în sensul unei eventuale tardivităţi), nu poate primi semnificaţia de cerere modificatoare, acesta fiind o simplă precizare a cadrului obiectiv al judecăţii (ansamblul cererilor deduse judecăţii), în sensul menţionării explicite a ordinii de analiză pe care reclamantul o solicită instanţei în privinţa cererilor cu care a învestit-o.

De altfel, interdicţia de modificare a cererii de chemare în judecată dincolo de primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, astfel cum prevede art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., are în vedere disciplinarea conduitei procesuale a părţilor de a nu formula, într-un stadiu tardiv al procesului (eventual, după administrarea unor probe, circumscrise unor teze probatorii care să tindă la a susţine pretenţiile şi apărările formulate deja), cereri care să deturneze sensul şi scopul cererii introductive (completate/modificate în condiţiile legii şi cu respectarea termenelor legale imperative), care să facă inutile sau ineficace anumite măsuri procedurale dispuse de instanţă, probe administrate etc. sau care ar fi de natură să afecteze durata optimă a procesului, garanţiile procedurii echitabile şi, nu în ultimul rând, securitatea raporturilor procesuale, întrucât atât instanţa cât şi părţile sunt obligate la consecvenţă şi coerenţă procesuală, în sensul celor prevăzute de art. 10 din C. proc. civ. (în privinţa părţilor) şi de art. 22 din C. proc. civ. (în ceea ce priveşte instanţa de judecată).

În acelaşi context, recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel în mod nelegal nu a constatat că reclamantul, prin depunerea cererii din 9 iulie 2019, ar fi renunţat la o parte dintre capetele de cerere formulate prin cererea introductivă.

Asupra acestei chestiuni, Înalta Curte reţine că în mod legal curtea de apel a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 406 din C. proc. civ., având în vedere că o atare manifestare de voinţă nu poate fi dedusă pe cale de interpretare, ci ea trebuie să fie manifestă, explicită şi neechivocă în acest sens, provenind din partea celui care se presupune că formulează un astfel de act procedural de dispoziţie.

Înalta Curte constată însă a fi fondate criticile dezvoltate de către recurente pe temeiul aceluiaşi motiv de casare – art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ. – referitoare la confirmarea respingerii de către tribunal a excepţiei lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii.

Din acest punct de vedere, se reţine că instanţa de apel a stabilit că reclamantul "justifică pe deplin interesul în promovarea acţiunii în raport de obligaţiile pe care antecesorul apelantelor şi le-a asumat prin acordul de mediere, obligaţii pe care nici acesta – C. – şi nici moştenitoarele lui nu le-au executat de bună voie, deşi este bine cunoscut faptul că succesorul succede în toate drepturile şi obligaţiile pe care le-a avut defunctul.(...)

Prin urmare, în condiţiile în care nici autorul apelantelor şi nici acestea nu au înţeles să execute de bună-voie obligaţia pe care autorul lor C. şi-a asumat-o este evident că reclamantului nu îi rămânea altceva de făcut decât să promoveze prezentul demers judiciar, interesul său în declanşarea prezentului litigiu existând pe deplin, fiind determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Trimiterile pe care apelantele le fac la dispoziţiile art. 1669 alin. (1) şi ale art. 1528 alin. (1) din C. civ. în dorinţa de a sublinia faptul că solicitarea reclamantului de a fi obligate pârâtele să îi transmită cota de 25% material lemnos şi nu de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract, sunt neavenite cauzei şi se impun a fi înlăturate, în condiţiile în care reclamantul nu a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtelor la încheierea unui act autentic susceptibil să strămute proprietatea asupra a 25% din materialul lemnos în favoarea reclamantului, în caz de refuz hotărârea urmând să ţină loc de act autentic, ci a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtelor la a executa obligaţiile principale stabilite la pct. 1 din Acordul de mediere."

Interesul procesual reprezintă acea condiţie de exercitare a acţiunii civile constând în folosul practic pe care eventuala admitere a cererii de chemare în judecată o aduce titularului ei, cererea de chemare în judecată fiind o formă de procedură prin care reclamantul urmăreşte să îşi asigure constatarea sau realizarea unui drept ori interes legitim împotriva celui chemat în judecată.

Or, din modalitatea în care curtea de apel a procedat la analiza criticilor pârâtelor din motivele de apel referitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes a reclamantului în formularea şi susţinerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, Înalta Curte nu poate determina care a fost raţionamentul instanţei de apel în confirmarea soluţiei date de tribunal asupra acestei excepţii, astfel încât, urmează a reţine caracterul fondat al motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Astfel, deşi a reţinut în mod explicit că obligaţiile autorului lor, decurgând din acordul de mediere consfinţit prin pronunţarea unei hotărâri de expedient (încheierea nr. 6161/14.11.2011 a Tribunalului Specializat Cluj), au fost transmise pe cale succesorală la moştenitoarele acestuia (pârâtele cauzei, soţie supravieţuitoare şi fiică), dezbaterea succesiunii având loc chiar anterior iniţierii litigiului de faţă (potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2012), curtea de apel nu a arătat raţionamentul logico-juridic şi nici normele legale pe baza cărora a concluzionat că "reclamantului nu îi rămânea altceva de făcut decât să promoveze prezentul demers judiciar, interesul său în declanşarea prezentului litigiu existând pe deplin, fiind determinat, legitim, personal, născut şi actual", astfel încât concluzia enunţată nu este demonstrată juridic în vreun fel în cuprinsul considerentelor decizie atacate.

În plus, şi înlăturarea "ca neavenite" a apărărilor pârâtelor referitoare la invocarea prevederilor art. 1669 ori a art. 1528 din C. civ. sau art. 1516 din acelaşi cod, nu după demonstrarea aplicării unor alte norme prioritare faţă de cele invocate de pârâte, reprezintă o dezlegare care nu este demonstrată în cuprinsul considerentelor.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel nu a arătat, cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de ce a considerat că în speţă nu sunt întrunite cerinţele incidenţei normelor invocate de pârâte pentru analizarea interesului reclamantului în promovarea cererii, în acord cu cele prevăzute de art. 33 din C. proc. civ., pentru a fi susţinută concluzia caracterului neavenit al acestor apărări ale pârâtelor.

Totodată, în condiţiile în care, pe de o parte, art. 1516 din C. civ. descrie, din punct de vedere substanţial, drepturile pe care legea le pune la dispoziţia creditorului unei obligaţii pentru a obţine realizarea dreptului său de la cel obligat în raportul juridic şi, pe de altă parte, art. 1669 din C. civ. [normă ce reprezintă o particularizare a dispoziţiei legale de la art. 1516 alin. (2) pct. 3 din C. civ..] stabileşte, în contextul specific al unei promisiuni de a contracta, care este calea de urmat de către creditorul unei promisiuni de a contracta pentru a obţine realizarea dreptului său împotriva celui ce s-a obligat prin promisiunea de a încheia contractul (ceea ce corespunde unei executări silite în natură), nu poate fi identificată raţiunea pentru care instanţa de apel a înlăturat aceste norme ca fiind apărări "neavenite" ale pârâtelor, în contextul argumentelor invocate de acestea pentru susţinerea excepţiei lipsei de interes în formularea cererii (cel puţin sub aspectul petitului privind obligarea lor la executarea obligaţiei principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părţi la de 10.11.2011).

De asemenea, Înalta Curte observă că deşi instanţa de apel a constatat că între autorul recurentelor-pârâte şi intimatul-reclamant s-a încheiat un acord de mediere, consfinţit prin pronunţarea unei hotărâri de expedient, în care calitatea de debitor al promisiunii de vânzare a avut-o autorul pârâtelor, în contextul în care s-a reţinut transmiterea succesorală a obligaţiilor autorului lor la pârâtele însele, nu a explicat care este beneficiul legal suplimentar ce se procură reclamantului prin obţinerea unui nou titlu executoriu cu exact acelaşi conţinut ca şi obligaţia contractuală însăşi, menţionată în cuprinsul unui act autentic, precum hotărârea de expedient, hotărâre care, potrivit art. 63 lin. (3) din Legea nr. 192/2006 are valoare de titlu executoriu; în plus, nici nu s-a demonstrat cum această concluzie se armonizează cu prevederile art. 1528 din C. civ. şi cum, într-o eventuală procedură de executare silită a hotărârii, s-ar ajunge în mod efectiv la realizarea dreptului intimatului-reclamant, pentru a se putea reţine în mod real interesul procesual al cererii.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel era ţinută a evalua interesul procesual al reclamantului pornind de la aceste circumstanţe legale esenţiale şi să demonstreze, eventual, că pronunţarea unei hotărâri în cauza de faţă în sensul celor solicitate de reclamant prin cererea de obligare a pârâtelor la executarea obligaţiilor principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părţi la de 10.11.2011 şi ratificat de Tribunalul Specializat Cluj, prin încheierea de expedient nr. 6161/4.11.2011, reprezintă o dezlegare de drept diferită de cea care este proprie forţei obligatorii a contractului (promisiune de vânzare), fie cel încheiat sub semnătură privată (acordul de mediere, care, potrivit art. 58 alin. (7) din Legea nr. 192/2006 are caracter obligatoriu pentru părţi), fie acordul de voinţă inserat în cuprinsul unui act autentic (încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011), ce reprezintă titlu executoriu.

În acest context, se apreciază a fi fondate şi criticile prin care recurentele au susţinut greşita raportare a instanţei de apel în evaluarea chestiunii interesului procesual în formularea cererii la modalitatea în care reclamantul şi-a formulat pretenţiile cu care a învestit instanţa, întrucât, cum corect susţin recurentele, principiul disponibilităţii părţilor nu are o valoare absolută, imuabilă, ci îşi găseşte o limitare legală în rolului judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum acesta este configurat cu valoare de principiu fundamental al procesului civil prin norma de la art. 22 din C. proc. civ. şi în care sunt stabilite şi obligaţii imperative în sarcina instanţei.

Corolarul acestei normei evocate este acela că judecătorul soluţionează litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile (alin. (1), iar, între altele, la alin. (4), se stabileşte că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire; în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu este posibilă verificarea legalităţii soluţiei date de instanţele de fond cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea cererii, astfel cum a fost modificată şi completată de reclamant, reţinându-se a fi întrunite cerinţele cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Totodată, se reţine că recurentele invocă şi greşita acordare a unui termen de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate pentru terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. x/21.01.2019, emis de Comisia Locală Vişeul de Sus, termen în care pârâtele să procedeze la executarea obligaţiei principale stabilite la pct. 1 din acordul de mediere.

Referitor la aceste aspect, recurentele prezumă că instanţa de apel ar fi avut în vedere dispoziţiile art. 397 alin. (3) din C. proc. civ.

Înalta Curte nu decelează însă în cuprinsul considerentelor deciziei atacate niciun considerent cu privire la confirmarea soluţiei primei instanţe în ceea ce priveşte acordarea termenului de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate pentru executarea obligaţiilor de către pârâte, fie pe temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. civ., fie în baza altei norme juridice ori clauze contractuale, astfel încât, criticile formulate de recurente pe fondul acestei chestiuni nu pot fi evaluate omisso medio, aşadar în absenţa unei analize nemijlocite şi explicite a instanţei de apel cu privire la acest aspect; atare obligaţie de verificare a legalităţii acordării termenului de 15 zile pentru executarea obligaţiei va reveni instanţei de rejudecare, în măsura în care se va trece peste excepţia lipsei de interes în formularea cererii şi dacă pârâtele au susţinut astfel de critici şi prin motivele de apel.

Vor fi înlăturate ca nefondate susţinerile recurentelor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. (nefiind suficientă simpla referire la prevederile art. 430 alin. (2), astfel cum recurentele au procedat), sub aspectul reluării calificării juridice capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat executarea obligaţiei principale de la pct. 1 din Acordul de mediere (drept de creanţă), calificare dată de instanţele anterioare învestite în dosarul nr. x/2015 în cuprinsul unor considerente decizorii ale Curţii de Apel Cluj în cuprinsul deciziei civile nr. 111A/15.07.2020.

Or, chiar dacă obiectul cauzei evocate (cerere de instituire a unui sechestru judiciar) a fost unul diferit faţă de obiectul pricinii pendinte, instanţele învestite cu acel litigiu– derivat din cele de faţă – se puteau pronunţa pe calea unor considerente decizorii sau chiar decisive asupra calificării obiectului pretenţiei deduse judecăţii de intimatul-reclamant, dezlegare care, pronunţată fiind între aceleaşi părţi, a dobândit autoritate de lucru judecat ce se opune cu efectul pozitiv şi în prezentul dosar, conform normei de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, din această perspectivă, motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., apare fondată critica invocată de recurentele pârâte, referitoare la faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 2278 alin. (1) C. civ., în sensul în care argumentele referitoare la validitatea obligaţiei asumate de antecesorul lor, prin raportare la prevederile art. 540 C. civ. coroborat cu art. 1226, art. 1227 şi art. 1247 alin. (3) C. civ., au fost înlăturate pentru aceea că acordul de mediere a fost consfinţit printr-o hotărâre judecătorească, hotărâre prin care s-a încuviinţat învoiala părţilor în condiţiile Legii nr. 192/2006 (art. 441 din C. proc. civ.).

Dintr-o atare premisă, instanţa de apel a stabilit că aceste apărări ale pârâtelor (invocarea unor motive de nevalabilitate a acordului de mediere) nu ar putea fi analizate în pricina de faţă, fără a indica însă temeiul legal din care reiese un atare impediment, în condiţiile în care hotărârea de expedient nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât nu este rezultatul evaluărilor jurisdicţionale ale instanţei de judecată, pronunţate ca urmare a unor dezbateri contradictorii, ci, prin aceasta, doar se încuviinţează învoiala părţilor, prin transpunerea convenţiei dintre ele în dispozitivul hotărârii.

S-a mai susţinut de către recurente că textul de lege invocat (art. 1669 din C. civ.) nu numai că nu exclude analiza valabilităţii promisiunii, ci prevede expres o asemenea posibilitate, din perspectiva cerinţei din alin. (1) teza finală a acestei norme – "dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite".

Deşi o atare susţinere este în acord cu o corectă calificare a pretenţiilor deduse judecăţii şi o legala evaluare a interesului procesual, eventuala incidenţă a art. 1669 din C. civ. va fi verificată de instanţa de rejudecare, iar analizarea pe fond a acestor apărări ale pârâtelor va fi realizată, dacă va fi cazul.

Doar din perspectivă procedurală, şi, deci, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod greşit curtea de apel a reţinut că nu le poate analiza numai pentru aceea că acordul de mediere a fost consfinţit prin încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2010.

În sfârşit, este de precizat că potrivit prevederilor art. 2278 alin. (1) C. civ., tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acţiune revocatorie sau cu acţiunea în declararea simulaţiei.

Aşadar, tranzacţia (în speţă, acordul de mediere), chiar dacă este constatată printr-o hotărâre judecătorească, este susceptibilă, ca orice contract, de a fi anulată pe calea unei acţiuni în justiţie.

Astfel, dacă tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient şi ulterior tranzacţia este desfiinţată, ca urmare a admiterii uneia dintre acţiunile enumerate la alin. (1), pe cale de consecinţă, hotărârea de expedient rămâne fără effect, întrucât. astfel cum s-a arătat, aceasta nu este rezultatul evaluărilor juridicţionale ale instanţei, ci al unei convenţii a părţilor.

În consecinţă, în mod nelegal curtea de apel a reţinut că acordul de mediere încheiat între părţi (autorul recurentelor-pârâte şi intimatul-reclamant) nu poate fi atacat pe calea unei acţiuni în justiţie, lăsând neanalizate apărările pârâtelor cu acest obiect.

În rejudecare, dacă va fi cazul, instanţa de apel va avea în vedere şi celelalte susţineri ale pârâtelor – dezvoltate pe temiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare a o pretinsă greşită aplicare a prevederilor art. 1091 lit. b) din C. civ. în ceea ce priveşte determinarea/stabilirea masei succesorale.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâte, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, constaându-se incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele B. şi B. împotriva deciziei civile nr. 158 A din 16 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iunie 2022.